Despre sârmele Andei Vahnovan

în ziua absolvirii, i-am adus tatei diploma

în dar.

de pian nu m-am mai atins,

peste ani, am scris primul poem

pe versoul unei facturi

Sârme, Între și Sechele – cele trei părți ale volumului Sârme de Anda Vahnovan (casa de pariuri literare). Un volum-mărturie, care dă măsura evoluției, de fapt a trecerii prin viață a ei, a Andei. Fiică de tată trecut în lumea umbrelor, Simion Ghimpu pe numele său, ea face ce face și trece prin propria-i viață ca și cum ar fi martor la propria ei (pe)trecere. Trecutul (Sârme) și prezentul (Sechele), între ele un timp suspendat (Între), asemenea unui purgatoriu ce se vrea a fi repede uitat. Viața ei, a celei care a scris poemele, este exact așa: marcată de timpii trăirii în spații diferite, teritorii ale cunoașterii și recunoașterii; poetei nu-i este dat să-și consume cunoașterea în tainică fericire, căci toate alegerile ei fie s-au născut, fie au născut ele însele suferință. Sârmele pătrund în carne(a trupului) pe care o cuprind asemenea unui corset mult prea strâmt. Le dă la o parte, cu greu, cu mult sânge și cu sfârtecare de carne, așa se explică sechelele – versuri care se reiau în locuri diverse din carte. Nu, trecutul nu se (poate) uita, ci doar se retrăiește, până când amintirile vor putea rodi liniște, împăcare și pace sufletească.

Pribegia, plecarea în lumea cea largă este drumul (scurt?) care unește trecutul cu prezentul. Între este asemenea drumului: suspendat, niciodată ancorat concret în limite de teritorii străbătute la pas, agitat, controversat și născător de revelații. Între e asemenea unui drum plin de gropi, ca să-l parcurgi trebuie să te zdruncini serios, să-ți asumi scuturăturile și să speri că vei scăpa cu bine/cu viață. Dar Între mai are un mare rost: să te facă să te uiți în urmă, dar nu cu mânie, ci cu forța omului care a ales să plece în lume, fără să-și renege trecutul. Rădăcinile, despre ele este vorba în Sârme, cele ale căror urme pe găsim în Sechele, cioate care ies la suprafață când nimeni nu se așteaptă. Mama, tatăl trecut în lumea drepților, toți ceilalți membri ai familiei, foști colegi și prieteni, ei sunt sârmele, dar și sechelele, ei sunt urmele, cicatricile unui trup greu încercat. Din ele s-a născut o nouă viață și tocmai de aceea nu se vor tăia niciodată, ci doar mângâia cu puterea gândului, dar mai cu seamă a faptei bune.

Sârme nu se citește, se trăiește. Afli din fiecare poem câte ceva despre ce-a fost, dar mai cu seamă de ce este acum ea, cea care a scris fiecare vers asemenea unei jertfe pe altarul memoriei. Despre trecut numai de bine, despre astăzi vor vorbi cei ce vor urma. Un debut furtunos, intempestiv, dureros de sincer pe alocuri; un volum dospit îndelung și care și-a așteptat îndelung ieșirea în lume.

Povestea vieții unui om poate fi scrisă în două feluri: de el însuși sau de către martorii (tăcuți sau vocali) acesteia. Anda Vahnovan își spune povestea așa cum știe ea mai bine: străpungând carnea vie ca să ajungă la suflet, iar ceea ce arată în final martorilor nu e nici trup dezgolit, nici suflet pierdut.

Cu o copertă concepută de Paul Burcia și care are ca subiect o sculptură de Walter Moroder, Sârme e un volum pe care trebuie să-l citești dintr-o suflare, pentru ca după ultimul poem citit să refaci drumul lecturii. E un racursi pe care simți nevoia tu, cititor, să-l refaci de câteva ori. E ca și cum ai însoți-o pe poetă la fiecare imersiune în propriul trecut, la fiecare recunoaștere a celor care au fost așa cum au fost. Sunt curioasă ce va fi după Sârme, căci am credința că va mai fi multă poezie de acum înainte.

oh, și mai ales, sutienele dantelate –

trădătoare nemiloase ale tainelor femeiești

spasmând nervul optic al

bărbaților ieșiți să fumeze seara

la balcoane

(fragment din Sârme)

„numai să nu cadă la târg blocurile”,

bătrâna adună pernele una câte una

le urcă înapoi pe pat, în casa mare.

fetele ei, toate cinci, nu și le-au luat atunci când s-au măritat,

și-au găsit fericirile

în horă

(fragment din Hora de betoane)

cercurile mov lipicioase de pe fața de masă,

scrumiera grea de cristal plină de mucuri TEMP,

paginile pline de pete grase și frânturi de poeme

găsite dimineața în bucătărie în loc de micul dejun

erau semnele renașterii naționale,

iar tata întinerise

(fragment din Renaștere)

ultima a fost cămașa de noapte

pe care mi-a cusut-o înainte de plecare.

„să îți porți cu demnitate poalele!”

mi-a scris pe interiorul ei cu pixul.

m-a petrecut la gară într-o dimineață de octombrie,

mi-a mângâiat cutele bluzei, i-a aranjat colțurile

și a mai netezit-o o dată.

mama avea anii pe care îi duc acum

eu

de ce nu îmi pot privi mâinile?

(fragment din Nu îmi pot privi mâinile)

stăteau alături de cojoacele decedatei –

stafii de piele

stafii de cârpe

stafii de sticlă

însemnate cu oje,

pentru a ști câte au fost de la soacra și câte de la mama.

nu ne-au mai trebuit

dar nu le-am putut arunca.

„să le arunci”, i-am zis tinerei doctorițe de la cardiologie

venite în locul nostru,

bucăți din aripile lebedelor am zărit apoi în sacii duși la tomberon

și alte perdele și-a pus

ca să fie asortate,

ca să fie.

s-a mutat anul acesta și doctorița

a lăsat în boxă rochiile vechi, cursurile de la facultate

și ceva cărți.

stafii de piele

stafii de cârpe

stafii de sticlă

stafii de hârtie

iar cheia de la boxă a lăsat-o în cutia poștală,

ca să fie

(fragment din Mănăștur)

ultimul story de pe facebook a fost văzut de tine,

dar nu mi-ai mai răspuns la telefon,

deși te sunasem în acea zi.

anii noștri – rafturi cu saci etichetați,

abandonați într-un garaj,

și amintiri demontate cu o cheie franceză

(fragment din Rafturi)

respirație grea

o simt tot mai aproape în spatele meu,

mă chircesc toată, strâng geanta sub braț,

aștept să mi se întâmple ceva

„hi!” mă salută băiatul care trece alergând pe lângă mine,

cu căști și zâmbet larg,

în Londra, pe înserat, oamenii fac jogging,

iar fricile mele ies la plimbare

(fragment din Sechele)

Sârme de Anda Vahnovan