Traducere din engleză de Luana Schidu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2020

Un roman care pornește de la întâmplări adevărate, o poveste dramatică despre dragoste și supraviețuire ce prezintă destinul tinerei Cilka Klein, unul dintre personajele cele mai puternice ale bestsellerului internațional Tatuatorul de la Auschwitz.

Cilka are 18 ani când Auschwitzul este eliberat de trupele sovietice. Își îngăduie pentru o clipă să creadă că există un viitor și pentru ea, dar numai pentru a fi aruncată din nou în lagăr – de data aceasta, dincolo de Cercul Polar, în Gulagul Vorkuta. Este acuzată că a supraviețuit colaborând cu naziștii. Trecutul este apăsător, amintirile dragi, în loc să-i dea curaj, ajung să o împovăreze, dar refuză să se lase învinsă. În ciuda condițiilor cumplite de viață din Siberia, speranța renaște, hrănită de solidaritate și prietenie, iar Cilka găsește o iubire atât de mare, cum nici n-a îndrăznit să viseze.

„ Un roman bine scris, bine documentat. Este captivant, răscolitor și chiar mai tulburător decât Tatuatorul de la Auschwitz.Vă va încerca disperarea în fața cruzimii omenirii, dar și venerația față de tăria spiritului uman… vă va stârni un tumult de sentimente, dar povestea Cilkăi este una cum nu se poate mai puternică.“ = Express & Star „Curajul și hotărârea Cilkăi de a supraviețui fac din această carte o lectură sfâșietoare.“ – Daily Mirror

Heather Morris s-a născut la Te Awamutu, în Noua Zeelandă. Și-a început studiile universitare la Canterbury University, în 1986, iar după ce s-a mutat în Australia, la Melbourne, le-a finalizat la Monash University, în 1991. Din 1995 până în 2017 a lucrat în cadrul Departamentului de asistență socială al Monash Medical Centre din Melbourne. În 1996 s-a înscris la un curs pentru scenariști profesioniști la Australian College of Journalism. A urmat apoi mai multe workshopuri și seminare de scenaristică, atât în Australia, cât și în Statele Unite. În 2003 l-a cunoscut pe Lale Sokolov și prima formă a poveștii lui s-a constituit într-un scenariu cu care Heather Morris a câștigat International Independent Film Awards în 2016. Impulsionată de succe­sul avut și de părerile celor care au citit scenariul în cadrul competiției, l-a rescris ca roman. Apărut în ianuarie 2018, Tatuatorul de la Auschwitz (The Tattooist of Auschwitz; Humanitas Fiction, 2018, 2019) cunoaște un fulminant succes internațional, fiind publicat în peste 50 de țări și vândut în peste 5 milioane de exemplare în întreaga lume. I s-au acordat numeroase premii, printre care: Premiul pen­tru cel mai bun roman istoric din 2018 (Polonia), Prémio Livro do Ano Bertrand 2018 (Portugalia), Matt Richell Award for New Writer și Small Publishers’ Adult Book of the Year 2018 (Australia), Wordery Book of the Year 2018, Nielsen Gold Bestseller Award 2019 și Specsavers Book of the Year 2019 (Marea Britanie). Sincronicity Films a cumpărat drepturile de ecranizare și pregătește un serial TV. Apărut în 2019, al doilea roman semnat de Heather Morris, Călătoria Cilkăi (Cilka’s Journey; Humanitas Fiction, 2020), este în curs de apariție în peste 35 de țări și a intrat direct pe primele locuri în topurile de vânzări din Polonia, Portugalia, Olanda și Statele Unite

*****

*Fragment*

 Lagărul de concentrare Auschwitz‑Birkenau, februarie 1945

Cilka stă în bloc, cât poate de aproape de singura sobă care dă căldură. Știe că deja a atras atenția. Celelalte femei în putere, inclusiv prietenele ei, au fost scoase cu forța din lagăr de către SS cu săptămâni în urmă. Prizonierii rămași sunt scheletici, bolnavi, sau sunt copii. Și mai e Cilka. Urma să fie împușcați cu toții, dar în graba lor de a scăpa ei înșiși, naziștii i-au lăsat în voia sorții.

Soldaților li s-au alăturat între timp și alții – agenți de contrainformații, după cum a auzit Cilka, deși nu e sigură ce înseamnă asta –, pentru a se ocupa de situațiile pentru care un soldat obișnuit nu este antrenat. Agenții au sarcina de a menține legea și ordinea, în special în ceea ce privește orice posibilă amenințare la adresa statului sovietic. Rolul lor, i-au spus soldații, este să cerceteze fiecare prizonier pentru a-i determina statutul în timpul captivității, în special dacă a colaborat sau a lucrat cu naziștii. Armata germană care se retrage este considerată inamica Uniunii Sovietice și oricine ar fi putut avea vreo legătură cu ea este, din principiu, dușman al Uniunii Sovietice.

Un soldat intră în bloc.

— Vino cu mine, spune el, arătând spre Cilka.

În același timp, o mână o apucă de brațul drept, ridicând-o în picioare. Au trecut câteva săptămâni și este deja o rutină a blocului să-i vadă pe alții duși la interogatoriu. Pentru Cilka e doar „rândul ei“. Are optsprezece ani și trebuie să creadă că ei o să‑și dea seama că nu a avut de ales și a trebuit să facă ceea ce a făcut pentru a supraviețui. Era asta sau moartea. Nu poate decât să spere că în curând o să se poată întoarce acasă, în Cehoslovacia, și să găsească o cale de a‑și duce viața mai departe.

Când este dusă în clădirea pe care Armata Sovietică o folosește drept cartier general, Cilka încearcă să le zâmbească celor patru bărbați care șed în celălalt capăt al încăperii. Sunt aici pentru a-i pedepsi pe oamenii răi care au ținut-o prizonieră, nu pe ea. E un moment bun: nu va mai muri nimeni. Nu i se răspunde la zâmbet. Observă că uniformele lor sunt ușor diferite de cele ale soldaților de afară. Pe umeri au epoleți albaștri, iar caschetele, puse pe masă în fața lor, au o bandă de aceeași culoare, cu o dungă roșie.

Unul dintre ei îi zâmbește în cele din urmă și îi vorbește pe un ton blând.

— Vrei să ne spui cum te cheamă?

— Cecilia Klein.

— De unde ești, Cecilia? Țara și orașul.

— Sunt din Bardejov, Cehoslovacia.

— Data nașterii? — 17 martie 1926.

— De când ești aici?

— Am venit pe 23 aprilie 1942, chiar după ce am împlinit șaisprezece ani.

Agentul face o pauză, o studiază.

— A trecut mult timp de atunci.

— Aici, o eternitate.

— Ce-ai făcut aici din aprilie 1942?

— Am supraviețuit.

— Da, dar cum ai făcut asta? Arată din cap spre ea: Nu pari să fi suferit de foame.

Cilka nu răspunde, dar mâna i se duce spre păr, pe care și l-a retezat chiar ea cu câteva săptămâni în urmă, după ce prietenele ei au fost scoase din lagăr.

— Ai lucrat?

— Am lucrat la a rămâne în viață.

Cei patru bărbați schimbă priviri. Unul dintre ei ia o foaie de hârtie și se preface că citește înainte de a vorbi.

— Avem un raport despre tine, Cecilia Klein. Spune că de fapt ai rămas în viață prostituându-te cu dușmanul.

Cilka nu zice nimic, înghite în sec, se uită de la un bărbat la celălalt, încercând să priceapă ce spun, ce se așteaptă să răspundă ea.

Ia cuvântul un altul.

— E o întrebare simplă. Te-ai culcat cu naziștii?

— Erau dușmanii mei. Am fost prizonieră aici.

— Dar te-ai culcat cu naziștii? Ni s-a spus că da.

— Ca mulți alții de aici, am fost silită să fac tot ce mi se spunea de către cei care mă țineau prizonieră.

Primul agent se ridică în picioare.

— Cecilia Klein, o să te trimitem la Cracovia și o să-ți hotărâm soarta acolo.

Acum evită să se uite la ea.

— Nu, spune Cilka, ridicându-se și ea. Nu-i vine să creadă că se întâmplă așa ceva: Nu puteți să-mi faceți asta! Sunt prizonieră aici!

Unul dintre bărbații care n-au mai vorbit până acum o întreabă încet:

— Vorbești germana?

— Da, puțin. Am stat aici trei ani.

— Și mai vorbești multe alte limbi, din câte am auzit, și totuși ești cehoslovacă.

Cilka nu neagă; se încruntă, neînțelegând ce înseamnă asta. A învățat limbi străine la școală, pe altele le-a învățat stând aici.

Bărbații schimbă priviri între ei.

— Faptul că vorbești multe limbi ne face să credem că ești spioană și te afli aici ca să raportezi celor care plătesc pentru informațiile tale. Asta se va investiga la Cracovia.

— Te poți aștepta la o sentință lungă de muncă silnică, îi spune primul ofițer.

Cilka nu reacționează imediat, și este înșfăcată de braț de către soldatul care a adus-o aici și târâtă în timp ce‑și strigă nevinovăția.

— Am fost forțată, am fost violată! Nu! Vă rog!

Dar soldații nu reacționează; nu par s-o audă. Trec la persoana următoare.

Închisoarea Montelupich, Cracovia, iulie 1945

Cilka se ghemuiește în colțul unei celule umede și puturoase. Se străduiește să țină socoteala timpului care trece. Zile, săptămâni, luni.

Nu discută cu femeile din jurul ei. Oricine este auzit de gardieni vorbind e scos și adus înapoi cu vânătăi și cu hainele sfâșiate. Taci, fă-te mică, își spune, până când o să știi ce se întâmplă și ce poți să spui sau să faci. Și-a rupt o bucată din rochie ca să și-o lege peste nas și gură în încercarea de a diminua duhoarea de excremente umane, umezeală și mucegai.

Într-o zi, e scoasă din celulă. Slăbită de foame și epuizată de efortul de a sta trează, siluetele gardienilor, zidul și pardoseala îi par imateriale, ca într-un vis. Stă la coadă în urma altor prizonieri pe un coridor, înaintând încet spre ușă. Poate să se sprijine o clipă de un perete cald, uscat. Coridoarele sunt încălzite, pentru temniceri, dar celulele, nu. Și cu toate că vremea de afară trebuie să fie deja blândă, închisoarea pare să rețină frigul nopții și să-l păstreze toată ziua următoare.

Când îi vine rândul, Cilka intră într-o încăpere în care un ofițer stă la birou, cu fața scăldată în lumina verzuie a unei lămpi. Soldații de la ușă îi fac semn că trebuie să se ducă până la birou.

Ofițerul se uită la foaia de hârtie din fața lui.

— Cecilia Klein?

Ea se uită în jur. E singură în cameră cu trei bărbați zdraveni.

— Da?

El își pleacă din nou ochii și citește de pe foaie.

— Ești acuzată că ai lucrat cu inamicul ca prostituată și ca spioană. Ești condamnată la cincisprezece ani de muncă silnică. Semnează hârtia. Semnează aici că ai înțeles.

Cilka a înțeles toate cuvintele ofițerului. A vorbit în germană, nu în rusă. Așadar, e un truc? Simte privirile bărbaților de la ușă. Știe că trebuie să facă ceva. Se pare că nu poate să facă decât ceea ce i se cere.

Ofițerul întoarce foaia de hârtie și îi arată o linie punctată. Literele de deasupra acesteia sunt chirilice – rusă. Din nou, după cum i s-a mai întâmplat de atâtea ori în scurta sa viață, se trezește în fața a două posibilități: una, cărarea îngustă care se deschide în fața ei; cealaltă, moartea.

Ofițerul îi întinde stiloul, apoi se uită plictisit spre ușă, așteptând să intre următoarea persoană de la coadă – pur și simplu își face meseria.

Cu o mână tremurătoare, Cilka semnează foaia de hârtie. Abia când e scoasă din închisoare și îmbrâncită într-un camion își dă seama că iarna s-a sfârșit, primăvara n-a existat, și acum e vară. Deși căldura soarelui e un balsam pentru corpul ei înfrigurat, corpul ei încă viu, strălucirea lui îi rănește ochii. Înainte de a apuca să se adapteze, camionul se oprește brusc. Acolo, în fața ei, e iarăși un vagon de tren, un tren pentru vite vopsit în roșu.