Un spectacol al nebuniei totale, în care Marcel Iureș se identifică cu personajul, până într-acolo încât dmulte ori spectactorul se poate întreba câtă luciditate trebuie să fi pierdut actorul în favoarea personajului. Un nebun cu acte-n regulă, fără nicio urmă de îndoială! Și atunci ce rost are să-l întruchipezi? Unde este farmecul dacă nu lași nimic ascuns? Aici a insistat Mihai Măniuțiu în construcția de rol. Pentru prea mulți nebunia era evidentă și pentru prea puțini suferința din spatele ei absentă. Îndoiala, duplicitatea, ambiguitatea, nestatornicia gândurilor, reacțiile contradictorii, deciziile aiuritoare, toate acestea caracterizează acțiunile unui nebun. Când cineva cu mințile rărăcite ajunge imperator, cum a fost Caligula, toate cele de mai sus capătă conotații nebănuite, astfel încât ajung să fie scoase din context și exarcebate ca importanță. În realitate, câți nebuni n-or fi existat la vremea aceea și n-or fi săvârșit incesturi, crime abominabile sau mai știu eu ce alte orori și nici că s-au răzbunat zeii în vreun fel! Aici e meritul lui Camus, pentru că a știut să accentueze absurdul prin intermediul punerii în relație a lui Caligula cu rolul pe care l-a avut ca personaj istoric. Și astfel ajungem la ideea de rol în rol. Marcel Iureș nu întruchipează doar un nebun, ci un imperator nebun, ceea ce schimbă total abordarea.
De fiecare dată când în istorie au apărut conducători dominatori, autoritari până la limita suportabilității, dictatori fără nicio justificare logică, celor care le-au urmat le-a revenit ingrata sarcină să explice cum de-a fost posibil. Cum de-a ajuns un Caligula să conducă un imperiu ca cel roman? Ce-au făcut senatorii în scurta lui domnie? Cum de nu l-au putut îndepărta? Camus pune toate aceste interogații în replicile schimbate pe scenă, fie de Caligula cu cei din jurul lui, fie de senatori în absența lui; așa se face că încet-încet, se creionează absurdul situației.
„Eu nu vreau decât luna!” – obsesia lui Caligula pentru astrul nopții este mai mult decât un semn al nebuniei evidente; se știe că lunaticii s-au numărat dintotdeauna printre nebunii ușor de identificat și de catalogat ca atare. Iar nebunia împăratului strălucește cu adevărat la lumina lunii. De altfel, scena este luminată mai tot timpul doar de razele lunii, care formează un desen pe scândura scenei asemănător gratiilor unei celule, semn că personajele sunt prinse în capcana istoriei, supuse unui destin implacabil și imposibil de schimbat. De aceea, unii dintre ei își acceptă soarta, cu seninătate, resemnați, fără să opună rezistență lui Caligula.
Pentru ca absurdul situației să fie și mai evident, Măniuțiu alege să construiască rolurile lui Caligula și al Drucillei în cheie de commedia dell´arte, restul personajelor fiind în antiteză; senatorii poartă faimoasele tunici, în culori sumbre, stilizate atent de Doina Levintza (creatoarea costumelor) până în cele mai mici detalii (șireturile încălțărilor trimit automat cu gândul la celebrele sandale romane, e un exemplu). Inuitesc aici o sugestie de interpretare a personajului din punct de vedere regizoral – s-ar putea ca Caligula să nu se fi născut în timpurile potrivite lui; dacă ne aducem aminte de istoria adevărată a lui Caligula, ce copilărie a avut și cât de greu i-a fost să ajungă la maturitate tindem să-i dăm dreptate regizorului.
Punerea lui Caligula în opoziție cu ceilalți nu conduce automat la ideea de nebunie ridicolă/absurdă de nestăpânit; din contra! Caligula ajunge să-și justifice paranoia într-un mod foarte subtil; el își dorește „Puterea până la capăt! Până la mistuirea totală!”. Deci, pe undeva, în străfundurile minții lui, s-ar putea să fi existat un dram de luciditate. Spre apusul domniei, el începe să-și presimtă sfârșitul; în nebunia lui își dă seama că a exagerat și că a făptuit prea multe orori: „Mi-e frica! N-am apucat-o pe drumul cel bun! Dar nici frica nu dureaza mult!”. Și atât de bine i se văd cizmele roșii în momentele când rostește monologul! Semne ale unei copilării pline de abuzuri, de care nu știe și nu poate să se despartă.
„Ce devin dovezile în mâinile unui împărat!” Și-n tot acest timp arde și ultima dovadă de normalitate! Caligula ar fi avut oare șanse să fie un om normal, să fie cu adevărat un imperator bun și înțelept? Cine știe? Dacă ne luăm după concursul de fluierături, nicio șansă! Magistral construită scena și atent puse în valoare costumele fiecărui personaj, în condițiile în care scena este golită de orice element scenografic. Detaliile dramei sunt purtate de oameni, asemenea mortului scos și adus în scenă în pas de defilare. În felul acesta fatidicul devine ridicol, nu poți amesteca zeii în asemenea dezgustătoare înlănțuiri de fapte!
De la un punct încolo, începi să-i dorești moartea lui Caligula! Dar nu pentru că nu vrei să mai fie crime și abuzuri, nici gând! Ci pentru că nu vrei să-l mai vezi suferind! Aici e punctul de greutate al montării lui Măniuțiu: i-a dat față umană personajului istoric, l-a scos de sub imperativul lui „a fost odată ca-n povești”. Când Iureș spune: „A iubi pe cineva înseamnă a accepta că poți îmbătrâni alături de el. Eu n-o să am luna niciodată!” în timp ce se pregătește să o ucidă pe Cesonia, spectactorii nu mai sunt capabili să-l judece, ci empatizează cu Caligula însuși, sunt acolo, împreună cu el și suferă odată cu el!
„Asta nu-mi place! Eu trebuia să am luna!” este semnul resemnării totale. Caligula își presimte sfârșitul și își adună gândurile doar într-o singură direcție: ce și-a dorit el de la viață și n-a avut niciodată? Luna! El n-a vrut nici putere și nici tron împărătesc, el a vrut luna! Adică să fie deasupra tuturor!
A fost binevenită difuzarea în regim de online a spectacolului care a avut premiera în 1996. Un bun prilej ca iubitorii de teatru să-l revadă pe Iureș într-un rol în care s-a desfătat, să-i simtă pasiunea și iubirea de teatru. Pentru mine a fost o bună ocazie să-mi reamintesc de ce l-am considerat dintotdeauna un mare actor, încă de pe vremea când habar n-aveam de judecăți de valoare și de cum se construiește un rol bun.
Caligula de Albert Camus – Teatrul Bulandra
Cu: Marcel Iureș, Irina Petrescu, Oana Pellea, Cornel Scripcaru, Marian Râlea, Silviu Geamănu, Ion Besoiu, Constantin Ghenescu, Mirela Gorea, Constantin Drăgănescu, Ionel Mihăilescu
Regia: Mihai Măniuțiu
Decorul: Mihai Mădescu
Costumele: Doina Levintza
Ilustraţia muzicală: Mihai Măniuţiu
Mișcarea scenică: Ionel Mihăilescu
Premiera: 1996
