„Copiii nu trebuie să știe tot ce se întâmplă în familie” este o afirmație care se repetă ca un laitmotiv în Capitolul lipsă. Am scris recent despre carte pe Bookhub.ro, dar mi-am dorit să aflu mai multe despre cum s-a scris romanul-document. Cu sprijinul direct al Editurii Corint, prin Flori Mihalache (căreia îi mulțumesc în mod special), interviul a devenit posibil, autoarea răspunzându-mi într-un timp foarte scurt (nici două zile de la transmiterea întrebărilor). Vă las să descoperiți cum se convertesc poveștile de familie în literatură și încă alte câteva lucruri, pentru ca după aceea să citiți și romanul.

*****

Am citit cartea dintr-o suflare Capitolul lipsă, prilej excelent să-mi completez multe din lacunele cu privire la drama evreilor români din perioada interbelică și postbelică. Mi-e greu s-o încadrez stilistic, iar dvs, la final, ați spus despre carte că ar fi un roman-document. Când sau cum ați ajuns la această formă finală?

Funcția dezvoltă forma, după cum spunea cândva un mare arhitect. Intenția mea inițială de a scrie o biografie propriu-zisă s-a schimbat odată cu progresul cercetărilor mele istorice. Am descoperit faptul că datele din scrisorile tatălui meu coincid cu evenimentele politice din România interbelică. Studierea acestei surprinzătoare revelații și compararea acestor date cu cele din mărturiile tatălui meu a fost deosebit de fascinantă pentru mine. Din acel moment am decis să las cititorul să se bucure alături de mine în scormonirea părților ascunse ale poveștii tatălui meu, lăsându-l pe acesta să împartă cu mine uimirea descoperirii mai multor versiuni ale evenimentelor și plăcerea de a descoperi documente reale năucitoare. Imaginația mea a completat datele lipsă. Rezultatul, un docu-roman.

O minuție a documentării combinată cu o frazare demnă de marii scriitori. Mamei sau tatălui dvs i-ar fi plăcut această carte-document, așa cum a fost ea scrisă de dvs?

Mulțumesc pentru compliment. Scrisul este modul meu de a fi. De altfel, Capitolul lipsă este a doua mea carte de proză publicată. Scriu de când mă știu, atât ca dramaturg (din care mi-am făcut o carieră), dar și ca autor și traducător free lancer. În ceea ce îi privește pe părinții mei, din ce îmi aduc aminte, ambii erau cititori ahtiați. Mama mea și-a dorit să fie scriitoare, și după cum poți observa, ea avea un real talent în acest sens. Cred că ar fi fost mândră de munca mea. Chiar dacă nu i-ar fi plăcut, deși nu sunt sigur, aceasta reprezintă perspectiva mea asupra vieții sale. Cred că tatăl meu m-ar fi aprobat.

Ați căutat să faceți lumină în istoria unei relații de dragoste a cărerei încununare sunteți dvs, copilul supraviețuitor și rămas să ducă mai departe povestea. Cum este să crești înconjurat de povești (de familie)?

În copilărie nu mi-a plăcut să fiu o „amintire vie”, poveștile de seară despre dragoste ale mamei mele contrariindu-mă și plictisindu-mă. Le-am luat ca atare, fără să le știu secretele ascunse. Mai apoi, ca adult am avut, de asemenea, o mare pierdere, primul meu soț fiind ucis în Războiul de Șase Zile. Abia după aceea atitudinea mea față de nevoia mamei mele de a-i comemora dragostea (tatălui – n.n.) s-a schimbat.

În ce moment al vieții dvs personale v-a devenit evident că trebuie să scrieți această carte?

După moartea mamei mele. Întâi a fost negarea propriilor amintiri s-a stins: am avut un „atac al comemorării”, am fost invadată/inundată de fragmente, imagini, muzică. Mi-am adus aminte versuri în limba română pe care nu le înțelegeam, dar pe care le cântam perfect. Ceea ce am luptat din greu să uit a ieșit la suprafață și m-a copleșit. A trebuit să caut adevărul în poveștile mamei mele, ca mai apoi să îl transpun într-o carte.

Cât subiectivism și câtă obiectivitate se ascund între rândurile din Capitolul lipsă?

Faptele istorice, datele evenimentele, scrisorile propriu-zise vorbesc de la sine, nu le-am manipulat. Restul este rezultatul unui proces de simbioză, imaginația mea interacționând cu descoperirile. Cineva a zis că memoria este back-stage-ul istoriei. Mă pot identifica cu asta. Memoria mea este asemenea culiselor unui teatru, unde recuzita, costumele, mobilierul sunt învălmășite. Scoaterea mini-valizei ca punct de plecare a fost o preferință subiectivă. Perspectiva mea este, vrând-nevrând, subiectivă.

Tatăl dvs., Moni, a fost un idealist; în schimb, mama, a fost o supraviețuitoare. Dvs ce ați moștenit de la fiecare în parte?

„De la ea am moștenit dezgustul instinctiv pentru acumularea de averi, pentru inegalitate, setea constantă pentru provocări intelectuale.” [afirmația apare și în carte și a fost redată în limba română de către autoare, restul răspunsului fiind dat în limba engleză – n.n.] Familie, loialitate. Importanța unei educații aprofundate și independența personală le-am extras/dedus din propria sa experiență tristă. De la tatăl meu am moștenit privirea, ochii verzi, părul blond, abilitatea de a învăța limbi străine, pasiunea pentru muzică și teatru. Însă nu i-am moștenit curajul și idealismul.

Destinul evreilor români este unul aparte. Un lung șir de tragedii personale, asumate și convertite într-o capacitate de supraviețuire unică. Din acest punct de vedere, pt mine Moni nu este un personaj, ci unul dintre oamenii care au încercat să schimbe ceva în bine. Așa cum l-ați cunoscut dvs, prin intermediul și cu ajutorul celor din familie, cum s-ar fi descurcat astăzi, într-o eră a tehnologizării absolute? Care credeți că i-ar fi fost instrumentele de lucru preferate?

El ar fi adorat tehnologia. Și în cele mai grele vremuri el avea o trusă de unelte cu care repara de toate. Nepotul său, fiul meu, este inginer software și foarte priceput să repare orice, de la calculatoare la Iphone-uri. Ca un idealist ce era, cred că s-ar fi implicat în vreo organizație ecologistă, încercând să salveze Pământul.

Mamei dvs îi păstrați o amintire frumoasă, plină de căldură. Dincolo de acestea, senzația mea este că i-ați înțeles târziu felul de a fi.  Dacă am dreptate, ce eveniment sau amintire (re)povestit a contribuit decisiv în acest sens?

Am păstrat o amintire dragă mamei mele, dar nu lipsită de critici. Am admirat-o și am fost furioasă pentru modul cum s-a sacrificat pentru tatăl meu și apoi pentru mine. Doar când i-am descoperit nevinovăția cu privire la starea de sănătate a tatălui meu din perioada când m-a născut pe mine, am realizat că nu sunt în măsură să o judec.

La sfârșitul lecturii am rămas cu senzația de „va urma…”. Cu alte cuvine, va exista o continuare a cărții?

Sunteți foarte perspicace. Mă gândesc să scriu o urmare a poveștii a mamei cu un copil în tânărul stat Israel.

Permiteți-mi să adaug că cartea mea a avut și încă are un impact semnificativ în Israel. Evreii români care au emigrat evită în general să-și spună propria poveste. Chiar și oribilele evenimente din Transnistria au fost ascunse până acum câțiva ani. Generația mea nu știa nimic despre viețile părinților în România. Reacția cititorilor față de cartea și de scrierile mele este una de surpriză și de uimire/stupoare. Istoricii o recomandă elevilor. Acesta este un efect neașteptat, dar îmbucurător.