aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată

Motto: „Atunci vrăbiile şi-au văzut de treabă, au redevenit prietenoase, ciulinii au foşnit cât se poate de plăcut, o mare povară mi s-a ridicat de pe suflet…” Gellu Naum

Pe coperta cărţii lui Dan Coman apare o imagine tulbure: Natură moartă cu ciulin, maci, fluturi, păianjen şi şarpe (ulei pe pânză), Franz Xaver Gruber (1801-1862). În tonuri închise, de verde trecut, prăfuit, frunzele ascuţite ale buruienilor puse într-un vas, asemenea unor plante nobile, se contorsionează, creând porţiuni de umbră. Senzaţia pe care o ai privind această ilustraţie este de ordine şi devălmăşie, în egală măsură. Culoare şi absenţă a ei, frumuseţe amestecată cu urâţenie. Linişte şi nelinişte. Un fluture bej, ca cel de varză, pare că îşi amplifică dimensiunile, lăsând la vedere desenul ce cuprinde, ca un tatuaj, corpul insectei – de la depărtare, pare un cap-de-mort. Roşul macilor este puternic, dar nu suficient de puternic, totuşi vizibil, ca dragostea, scrisă pe dedesubt. Apoi, apar flori şi ierburi, pândite de sus de un păianjen şi de jos de un şarpe. Raiul şi iadul sunt spaţii care pot fi schimbate între ele, aşa ai zice privind şarpele, privind şi macii. Un ciulin de un violet decolorat rămâne singuratic în vârful întregii compoziţii, deasupra macilor, fluturilor, păianjenului şi şarpelui, ca o stea fără strălucire, element de echilibru într-o natură moartă.

Aşa ar putea fi descris şi satul în care o văduvă şi o tânără îşi dispută puterea într-o luptă nelămurită. Văduva e o fiinţă livrescă, lasă în urma ei Marele Oraş, bibliotecile şi aerul saturat de muzică al cafenelelor. Fata ştie să pună la loc oasele rupte şi să aducă plăcere trupului, e o candidă Erendira, fără nesăbuita bunică din G. Garcia Marquez. Se produce o ciocnire de lumi în acest roman cu alură de poem baroc, o ciocnire de plăci tectonice. Profesorul o avertizează pe femeia sofisticată că lumea patriarhală descrisă în literatură nu există, e o ficţiune. În realitate, lumea patriarhală e primitivă şi crudă, uneori absurdă, alteori hilară:

„Oameni primitivi, obiceiuri primitive, a zis el, strângând-o de mână, îndepărtându-se de poartă, luând-o înapoi, de-a lungul drumului pustiu, spre casă. Tot satul e aşa. Va trebui să te obişnuieşti cu ei, cu ţăranii ăştia limitaţi şi cu faptele lor lipsite de raţiune, cu răutatea incredibilă care musteşte în sufletul lor – nu ştiu decât să muncească pământul şi să-şi dea unii altora în cap pentru un braţ de lemne sau pentru câţiva castraveţi. Nimic idilic, nimic fascinant – toată literatura n-a făcut decât să mintă, transformând matahalele astea mai proaste şi mai lente ca vitele în personaje înţelepte şi pitoreşti.” (pp. 144-145)

Se poate ca şi lumea rafinat-intelectuală să fie un pic atinsă de snobism, şi de ridicol, ruptă, cum este, de lumea cealaltă, primitivă. Luciditatea ţine în frâu iluziile. Aceste două lumi au un miez tragic, un nucleu de nelinişte care aşteaptă să se umple paharul cu ultima picătură ca să se reverse. Nefericirea este element comun. Un timp, cărţile şi muzica, aduse din Marele Oraş, ţin departe zgomotul lumii de peste râu, şi furia ei, constituind un Paradis provizoriu:

„Vino, am să-ţi arăt o grămadă de lucruri, i-a spus, intrând în casă. Era obosit şi surescitat, cu un costum negru (îl mai purtase vreodată?) şi o cămaşă albă, cu guler rusesc, proaspăt bărbierit şi mirosind a parfum, un parfum nou, fin şi puternic, care a făcut-o să simtă iar, după atâta vreme, junghiurile acelea violente în genunchi.

În primul rând, cărţile. Ţara pierdută a lui Eliot şi Poemele alese ale lui Naum în colecţia de buzunar de la Albatros, Saint-John Perse (o frumuseţe) şi Elegiile lui Rilke, tipărite ambele la Univers, într-un format mare şi cartonat şi, mai ales, bijuteria bijuteriilor, Panorama poeziei universale contemporane a lui Baconski, de care profesorul era atât de încântat, încât a făcut câţiva paşi de dans prin sufragerie, cu cartea aceea groasă şi strânsă la piept, fredonând şi lăsându-şi capul pe spate ca un balerin.

Apoi, vinilurile de la Electrecord. Brahms şi Beethoven, Rahmaninov (cu orchestra filarmonicii din Moscova), Ceaikovski (cu Ruha solist). Şi pamp-pam-paraaaaaaam!, zeul său, Lipatti, o raritate de care făcuse rost cu multe sacrificii: Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră de cameră/ Sonatina de pian pentru mâna stângă.

Numai despre ele a vorbit în după-amiaza aceea, trecând la bucătărie, luând-o pe maică-sa de după umeri, întorcând-o spre el şi sărutând-o apăsat pe frunte, gustând cu poftă, rând pe rând, din toate oalele, aşezându-se primul la masa din sufragerie – cerând (mai făcuse vreodată asta? de când era ea aici, nu) un pahar de ţuică de prună şi apoi încă unul…” (pp. 152-153)

Proza lui Dan Coman alunecă subtil spre poezie. Pagina se încarcă de metafore, multe sinestezice, multe paradoxale – „respiraţia ei regulată, lipsită de viaţă”, „o lumină rece, strâmtă şi aseptică, învârtită ca un sac de nailon de jur împrejurul capului”, „tăcerea s-a retras în moalele capului, un cocon strălucitor de mătase”, „privirea căzută ca o cârpă la câţiva centimetri de ochi” etc.

Muzicalitatea stăpâneşte dintr-o dată sintaxa fină a gândurilor care se cer exprimate în pagini cu scris fragmentar – abundă secvenţele lacunare şi episoadele cu naraţiune comprimată, astfel încât chiar e greu de recompus firul evenimentelor, e greu de ştiut ce se întâmplă. Ca la Gellu Naum, pătrunzi în selvă în căutare de senzaţii tainice, străbaţi alături de personaje, mai mult nişte avataruri ale lor, teritoritoriile aride ale unei vieţi fără promisiuni, căutând, ca în deşert, o oază. E ceva pitoresc în descrierile acestea care încep firesc, substantiv, adjectiv, imagini vizuale, imagini motrice, pentru ca, la un moment dat, descrierea să devină o formă hibridă, scriere de interval, destinată unui ochi deschis lăuntric. Aşa arată o coborâre în somn, aproape ca o coborâre în ape:

„El nu se clintea: deschidea un ochi şi o privea cum încerca să intre în somn folosind exact gesturile pe care le făcea atunci când, mult în spatele lui, se chinuia să intre şi să înoate în râu – mai întâi un picior până la gleznă, apoi ambele picioare până la genunchi, revenind brusc în căldura aşternuturilor, acoperindu-se cu plapuma, tremurând, frecându-şi pielea, intrând în somn până la brâu, cuprinzându-şi umerii cu braţele, dârdâind, înaintând aşa, cu dinţii încleştaţi, lăsându-se pe spate, pe deasupra pernei, şi întorcându-se pe burtă, înotând o vreme cu capul la suprafaţă, cu ochii deschişi, cu buzele vinete…” (pp. 33-34)

Ultima parte a cărţii este alcătuită din secvenţe al căror titlu e dat de numele celor care nu au dispărut încă fără urmă din sat, numele martorilor: Ghiocel, Rus, Mureşan, Simion, Roş, Gavriloaie, Muti, Hadăr, Buhai, Alexa, Podobea. Inegale, uşor diferite ca limbaj, aceste secvenţe par nişte depoziţii – scrise la persoana I, sunt pline de fapte relatate confuz, toate referitoare la Văduvă şi la fata Gorţoaiei. Niciun moment, în această mărturie nu apare umbra vinovăţiei. Văduva primise ceea ce comunitatea considerase că merită, iar locul execuţiei publice e la clopotniţă, acelaşi loc unde fusese bătut (nu cu mere!) şi Profesorul:

„Şi atunci a intervenit fata Gorţoaiei. A apărut la bufet însoţită de Buhai, s-a oprit în faţa noastră şi, cu vocea ei groasă şi răguşită, a zis: Văduva.

Am hotărât ca a doua zi să ne ducem acolo.

Acolo, într-adevăr, printre cărţi şi lucruri inutile:

portofelul lui Ghiocel, ros la margini, burduşit cu cărţi de joc şi poze cu femei goale

cuşma de miel al lui Muti

sfetărul lui Roş

tabachera lui Gavriloaie

patentul cu mâner roşu al lui Simion

lădiţa de lemn a ţiganului.

Văduva stătea înstinsă pe pat, acoperită de pături, nemişcată. Am scos-o pe sus, am urcat-o într-una din maşinile miliţiei şi am dus-o în faţa bisericii.

Preotul a fost de acord să doneze cele douăzeci de lăzi cu mere, culese la capătul toamnei de credincioşi din mica livadă a cimitirului şi depozitate în pod.

Cele patru maşini de miliţie s-au retras imediat ce mulţimea enormă adunată acolo a început să urle şi să huiduie. E satul nostru, ziceam, lăsaţi-ne să ne facem singuri dreptate!

Prima a aruncat fata Gorţoaiei.

Fiecare din familiile victimelor câte o lovitură, am zis eu, abia apoi aruncăm şi noi, ceilalţi.

Au legat-o de uşa clopotniţei: merele pe jumătate îngheţate se spărgeau în bucăţi ori de câte ori loveau lemnul, celelalte cădeau în zăpadă întregi, rostogolindu-se de jur împrejurul Văduvei.

Nu ştiu când s-a oprit totul. Cuprinşi de patima răzbunării, am aruncat cu toţii, la grămadă, din toate puterile, până ce s-au terminat merele.

Apoi, eu şi Ilovan ne-am întors acasă, Buhai a însoţit-o pe fata Gorţoaiei până în dreptul porţii.” (pp. 204-205)

Nu există un proces oficial, nimeni nu cercetează cazul, cu toate că procuratura venise în sat. Oamenii sunt lăsaţi, cuprinşi de „patima răzbunării”, să îşi facă singuri dreptate. Cine este nevinovat să ridice… mărul. Nu cu pietre, ci cu mere dintre cele donate de preot se aruncă în Văduvă. Ironia subminează aerul de ceremonial întunecat şi accentuează impresia derizoriului – merele fuseseră donate, Văduva e transportată cu maşina miliţiei, care, apoi, dispare, preotul şi miliţia sunt de faţă, dar nu intervin, ci incită la linşaj etc.

Nimeni nu se îndoieşte de nevinovăţia lui şi de absoluta vinovăţie a Văduvei. S-au găsit dovezi, aşa sunt considerate lucrurile străine găsite în casa ei. Femeia este considerată responsabilă pentru dispariţiile neobişnuite ale unor bărbaţi din sat, nimeni nu stă pe gânduri. Imaginea ocoleşte grozăvia petrecută acolo, în scena linşării văduvei. Efectul de film, un thriller psihologic ca Dogville, este obţinut parcă din mişcarea minimală a unei camere de luat vederi, acelaşi procedeu ca în secvenţa în care ţăruşul este înfipt în inima strigoaicei, în Domnişoara Christina, proza lui M. Eliade. Uciderea Văduvei se dovedeşte inutilă, căci oamenii continuă să dispară din sat:

„Şi acum?

Acum cine urmează?”

(p. 206)

Preiau informaţiile despre autor din prezentarea făcută de Editura Polirom: născut în 1975 la Gersa, Bistriţa-Năsăud, Dan Coman a debutat cu volumul de poezie anul cîrtiţei galbene (Timpul, 2003), urmat de ghinga (Vinea, 2005), Dicţionarul Mara (Cartier, 2009) şi Insectarul Coman (Charmides, 2017; i s-au decernat Premiul Radio România Cultural, Premiul Observator cultural, Premiul Cartea de poezie a anului 2017 la Gala tinerilor scriitori). În 2004 primeşte Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Prima, şi Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. În 2010 obţine Premiul pentru poezie acordat de Radio România Cultural, iar în 2011, Vilenica Crystal Prize, Slovenia. A publicat de asemenea volumele de proză Irezistibil (Cartea Românească, 2010), Parohia (Cartea Românească, 2012; Polirom, 2017), Căsnicie (Polirom, 2015, 2016) şi aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată (Polirom, 2019).

Dan Coman scrie un roman-poem, o naraţiune stranie care foloseşte mediul impregnat de credinţe obscure pentru a tranşa lupta dintre păcat şi virtute, lumină şi întuneric, viaţă şi moarte. Cele două arhetipuri feminine din centrul cărţii lui Dan Coman sunt înrudite cu Vrăjitoarele din Salem, au coborât pe insula lui Circe sau o moştenesc pe zeiţa Ishtar, cea care, amestecând iubirea cu răzbunarea, schimbă destinul, ca în Epopeea lui Ghilgameş. Poate că cea mai importantă dihotomie adusă în prim-plan de această carte neobişnuit de frumoasă rămâne aceea dintre raţiune şi simţire:

„Întotdeauna mintea a fost mai puternică decât inima.

Lucrurile astea nu se schimbă niciodată.” (p. 7)

Iată alte fragmente:

„Singurul lucru pe care nu l-am mai putut recupera a fost bucuria.” (p. 125)

„Nu ieşea niciodată din casă decât foarte atent îmbrăcat. Hainele acelea elegante deveniseră aliatele lui, platoşa pe care o folosea dimineaţă pentru a menţine neatinsă distanţa dintre el şi ceilalţi, necunoscuţii adunaţi la marginea bucătăriei de vară, care-l priveau îndelung cu ochii lor mari, umezi şi speriaţi, de vite rătăcind singure pe câmp.” (p. 41)

„uită-te bine, îi spune, singurătatea nu e cea mai mare pedeapsă pe care o poate primi un om…” (p. 36)

„Harul tău e să repari oasele oamenilor, pentru că acolo unde-s oasele strâmbe sufletul e strâmb, iar mintea-i acoperită de întuneric. Să nu te opreşti niciodată, că-i mare păcat de la bunul Dumnezeu. Să fii puternică şi să nu renunţi la menirea ta. Şi să ştii că în locul ăsta străin cineva îţi va duce dorul până la capătul zilelor.” (p. 50)

„Am luat ziarul şi am citit interviul. Şi, ca în vremurile bune, mintea a acoperit imediat orice reacţie a corpului: cuvintele tale, ca nişte piese dintr-un puzzle vechi, aproape uitat, au recompus harta bucuriei strălucitoare a minţii. Explozia aceea m-a ameţit – pentru câteva clipe a trebuit să închid ochii. Poate de aceea mi-au rămas atât de adânc întipărite în memorie: Dragostea e o obişnuinţă stranie oricând, la orice vârstă şi în toate formele sale. Un mecanism care reglează doar pentru a deregla. Intensitatea cu care corpul încearcă (în zadar) să facă faţă minţii. Cerul înstelat de deasupra şi planta erotică din cap. Strania obişnuinţă de a desena inimioare în loc de rinichi.

Nu râde, e exact ce ai spus în acel interviu. Nu-ţi mai aminteşti, ştiu – dar n-ai de ales: nu-ţi rămâne decât să mă crezi.” (pp. 128- 129)

„Întrebări

Prima dată tu.

În regulă, încep eu: ce ţi-ar plăcea să-i înveţi într-o zi pe propriii tăi copii?

Mi-ar plăcea să-i învăţ cum să crească o floare de gheaţă la geam. Cum să facă un arc impecabil din lemn de alun. Cum să reducă distanţa dintre lucrurile văzute şi cele nevăzute. Cum să conducă o maşină de lemn de-a lungul unui covor persan. Cum să ducă pe umeri steagul singurătăţii, până la capăt.

Acum tu.

Bine, Spune-mi lucrul de care ţi-e cel mai frică.

Hmmmm, nu e uşor deloc.

Trebuie să răspunzi fără să te gândeşti prea mult, altfel încalci regula.

Uite, lucrul de care mi-e cel mai frică e mirosul de om bătrân. Nu pot concepe asta.

Ce?

Să fiu nevoită să mă suport la o vârstă înaintată.

Nu râde, mi-e îngrozitor de frică. Acum eu.

Dar ai zis numai câte o întrebare.

Încă una şi gata.

Nu, nu aşa ne-a fost înţelegerea.

Lucrurile astea şi le amintea ea în vreme ce trăgea căruţul încărcat cu cărţi peste pod.” (pp. 180-181)

„Intimitatea creşte mai iute ca buruiana şi sufocă de fiecare dată totul. Intimitatea care creşte mai iute decât planta lui Vian, ar fi spus Profesorul – şi amintirea asta neaşteptată a făcut-o să zâmbească.

Aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată.” (p. 183)

aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată de Dan Coman