Lecţii de italiană. Lecţii -Tolstoi

Motto: „Era simplu, așa de simplu, că e ciudat că nimeni nu a observat asta. Nebunia era pur și simplu o altă lume, nu așa ca a noastră, dar extrem de reală. Total adevărată.” (p. 134) Marina Stepnova

Citind romanul lui Lev Tolstoi, Ogariov, un adolescent neobişnuit, este impresionat de acel detaliu care dădea naştere unei imprecizii. Observaţie de cititor atent. În text, se spunea mai întâi că prinţesa Maria i-a dăruit lui Andrei Bolkonski o iconiţă de argint. Când se revine asupra iconiţei, se spune că este din aur. În această eroare (aur sau argint?!) găseşte Ogariov o splendidă metaforă a evoluţiei unui gen literar, romanul, al cărui timp narativ comprimă timpul trăirii nemijlocite. Ivan Sergheevici Ogariov este personajul Marinei Stepnova din Lecţii de italiană. Efectul de fascinaţie provocat de lectură se simte pe piele:

„Cărţile pe care Ogariov continua să le înghită nu intrau în programa şcolară în niciun fel, chiar dacă erau o parte a ei. Astfel, Război şi pace, care îl uimise, aşa cum altădată uimeau catedralele medievale, simple, uriaşe, pătrunse de lumină şi timp, conform manualului era considerat un roman care exprimă o tulbure idee populară, dar despre lucrurile cele mai importante şi mai interesante nu se scria nimic. E adevărat, odată Ogariov a încercat la lecţie să spună ce-l impresionase şi-l atrăsese în roman, mă rog, cel mai mult. Nu piciorul tăiat al lui Anatoli Kuraghin, nu atacul gărzii de cavalerie (Doamne, mai ţineţi minte? – pe mii de cai nişte bogotani, tineri, frumoşi, din care au rămas în viaţă numai optsprezece persoane), nu Nataşa Rostova pe care imediat a dispreţuit-o, aşa cum poţi s-o dispreţuieşti numai pe sora ta mai mică, ci o iconiţă. Ei, o iconiţă de argint pe care prinţesa Maria i-a pus-o la gât lui Andrei Bolkonski la începtul cărţii. Iar la sfârşit, soldaţii o iau de la gâtul prinţului rănit, de-acum e o mică iconiţă de aur, pe un lănţişor de aur – şi acestă mică inexactitate a lui Tolstoi era martorul cel mai clar şi mai incredibil al mersului puternic al timpului romanului, care, de groază şi fericire, îl făcea pe Ogariov să i se zbârlească părul de pe antebraţe.

Dar când el, încurcându-se în cuvinte, bâlbâindu-se, ajutându-se cu mâinile şi chiar cu umărul, a încercat să povestească despre asta la oră, colegii de clasă, morţi de plictiseală, nici măcar nu au început să fornăie de râs, iar proful de literatură, un bărbat acru, care bea din greu, doar a ridicat din umeri şi i-a spus lui Ogariov un punct în catalog, care ameninţa să se transforme într-un doi adevărat, dacă până la ora viitoare, idiotule…” (p. 45)

Am găsit pasajele invocate de personajul Marinei Stepnova într-o ediţie tradusă de Ion Frunzetti şi N. Parocescu, de la Editura Univers, 1985. Are dreptate Ogariov:

„Împotriva voinţei tale, ea te va salva, te va ocroti şi te va întoarce pe drumul cel drept, pentru că numai în el se flă şi adevărul, şi pacea sufletească, zise ea cu glas tremurător de emoţie, ţinând în amândouă palmele, dinaintea fratelui ei, o iconiţă de formă ovală, veche şi cu chipul Mântuitorului înnegrit, într-o ferecătură de argint, atârnată de un lănţişor, tot de argint, de lucrătură migăloasă.” (p. 147)

„Prinţul Andrei nu văzu cine şi cum îi pusese la loc iconiţa, dar se trezi cu ea din nou atârnată pe piept, deasupra tunicii, cu lănţişorul ei fin de aur.” (p. 412)

În traducerea excelentă a Antoanetei Olteanu, Lecţii de italiană, romanul Marinei Stepnova, este tolstoian, dacă ne raportăm la tema iubirii. Se văd lecţiile-Tolstoi şi în privinţa formulei narative complexe.

Un bărbat căsătorit iubește o femeie, iar dragostea îl duce până în pragul nebuniei. Femeia pe care o iubește nu e soția lui, pe care, de altfel, nu a iubit-o niciodată. Dragostea e oarbă. Îndrăgostit, deci bolnav, bărbatul ignoră semnele care sunt peste tot, în jurul lui – nu ştie aproape nimic despre tânăra pe care o iubeşte cu disperare şi vinovăţie. Ca medic este mereu atent. Ca bărbat îndrăgostit îşi pierde concentrarea. O vede doar pe Malia, îi vede părul arămiu, pielea fină, aburul care o înconjoară ca o ceaţă, în serile îngheţate de iarnă, când stau amândoi aplecaţi asupra paharelor de cafea.

Această iubire îl face să se simtă viu, însă îi creează şi un îngrozitor complex de vinovăţie. Este nevoit să mintă, să se ascundă, este epuizat. Nu şi-a dorit această iubire (nu este o aventură), s-a întâmplat pur şi simplu să se îndrăgostească de o pacientă. Se mută de acasă, îşi abandonează soţia şi slujba şi pleacă spre altă viaţă, întâi în vacanţă, în Italia, împreună cu femeia iubită. Apoi, spre nicăieri. Nu există o istorie a iubirilor fericite, Ogariov înţelesese asta în copilărie, fiindcă tatăl lui nu iubise pe nimeni, nu-şi iubise nici soţia, nici copilul. Copilăria în epoca regimului comunist este prezentată în roman în aşa fel încât să furnizeze explicaţii pentru felul în care s-a dezvoltat, cu tot felul de frustrări şi prejudecăţi, Ogariov.

Ca adult, Ogariov nu se simte văzut. În timp, reuşise să îşi inhibe afectivitatea, în aşa fel încât să nu mai sufere. Între el, introvertitul, şi ceilalţi, zgomotoşi şi lipsiţi de onestitate, apare o distanţă, o detaşare, mai vizibilă în epoca reţelelor online, când tot ce este de păstrat în intimidate se revarsă în oceanul internetului. Tonul scriiturii devine grav, iar vocea narativă se identifică perfect cu cea a personajului, denunţând napoleonul din fiecare fiinţă superficială:

„Cei vioi, cei gălăgioși, pur și simplu obraznici ocupau cu ușurință locurile cele mai bune și nicio dreptate universală nu acționa acolo unde intrau în acțiune coatele puternice și un orgoliu la fel de puternic, imbatabil. Cât timp Ogariov se gândea serios, încordat, chinuitor dacă are dreptul să se exprime și dacă e demn să fie ascultat, ieșea deja în față unul care nu era capabil să se îndoiască din principiu și de aceea fericit, Doamne, total fericit. Încrezător în sine. În faptul că e inteligent. Cel mai bun. Singurul pe lume.

Apogeul înfloririi acestei stupidități a venit chiar la apogeul rețelelor de socializare. La drept vorbind, una a generat-o pe cealaltă, mai bine zis, una a parazitat-o pe cealaltă, a fost o adevărată sărbătoare a unui hoit nutritiv – milioane de postamente minuscule de pe care, așezați sau ridicați în vârful picioarelor, urlau despre sine milioane de napoleoni minusculi.

Ogariov, slavă Domnule, e deja matur, nu se hrănește cu iluzii inutile, s-a mirat cum de pot mii și mii de oameni să nu înțeleagă câtă demnitate este în tăcere. Doar acest lucru era evident – cel mai tare se auzea tocmai toba goală. Onestitatea, adevărul, credința, curajul, talentul – toate lucrurile cele mai bune cu care se putea lăuda un om existau în lipsă de sunet, în mizeria unei munci neobosite, prea puțin observată și doar de aceea având rezultate. Nabokov care țipa despre genialitatea sa, Lev Tolstoi care avea sute de postări pe zi – uite, am mâncat, uite m-am căcat, uite, am scos un cuvânt înaripat. Era imposibil. Fizic imposibil. Facebook trebuia inventat numai pentru a ne arăta adevărata măreție. Epoca unor laude sterile. Pustie, murdară, fațetată ca un pahar.” (p.47)

În esenţă, aşa cum este alcătuit, Lecţii de italiană pare romanul a trei personaje între care există iubire. Este destul de greu de spus ce fel de iubire, pentru că acest sentiment se dovedeşte ambiguu încă de la diagnosticare, folosesc termenul medical nu pentru că acţiunea este fixată în mediul aseptic al clinicilor, al medicinei legale, al cabinetului, ci pentru că, neobişnuite să iubească, personajele resimt iubirea ca pe o afecţiune chiar mai periculoasă decât cancerul, aşa cum spune Ogariov, la un moment dat:

„Spre Anul Nou el slăbise aşa de tare, că Şustrik, trecând pe lângă el pe coridor, se opri deodată, se întoarse şi-l apucă pe Ogariov de un nasture de la halat, întrebă speriat – eşti în ordine, Sergheici? Ogariov nu răspunse – îşi imagina ce să inventeze de data asta, ca seara să se ducă la Malia. Măcar pentru jumătate de oră. Măcar pentru o clipă. Pur şi simplu să stea puţin alături. […] Totul este insuportabil. Pur și simplu insuportabil. Șustrik, care era foarte speriat, mergea alături de el. Nu te doare nimic, bătrâne? A? Slăbești repede? Nu ți-e greață? Nu te ia amețeala? Ia hai să te duc la tomografie, uite, la una tridimensională, tocmai am primit aparatul. Sunt sănătos, Șustrik, a spus alene. Nu te neliniști. Nu e cancer. Nu aș ignora un cancer. Așa spun toți! începu să bocească Șustrik, ajungându-l din urmă, făcând pași mici cu lăbuțele lui, grăbindu-se. Și, de fapt, zici de parcă ar fi cancerul lucrul cel mai groaznic. Sunt pe lume și chestii mai grave.

Ogariov nu-l mai ascultă, intră în cabinetul său, închizând ușa. Șustrik avea dreptate. Sunt pe lume lucruri și mai grave decât cancerul. De exemplu, să te îndrăgostești la patruzeci și doi, când ești însurat deja de treisprezece ani.” (p. 169)

De migrene, Ana suferise din copilărie, dar abia după întâlnirea cu bărbatul visurilor ei iubirea izbucneşte ca o boală care se manifestă cu puternice dureri de cap, al căror remediu nu poate fi decât o căsătorie. Ana (Antoşka) îl vede pe Ogariov şi îl asediază tenace, până când bărbatul, care nu o iubeşte (şi nu face din acest lucru o taină), cedează:

„Analgezicele nu o ajutau. Nici apa caldă, masajul, nici chiar acele lui Şustrik, aducătoare de viaţă prin inutilitatea lor. Trebuia pur şi simplu să îndure. Să se împace. […] Durerea ceda, fără niciun preparat, dispărea, se topea, pur şi simplu pentru că el era alături.” (pp. 144-145)

Ogariov acceptă odată cu mariajul şi darurile de nuntă ale celor de la clinică, un set de tigăi de teflon şi o friteuză. Ogariov este un bărbat căsătorit, dar nu are viaţă personală. Ana îi este soţie, îi este secretară. Rolul ei cel mai important este însă, la clinică, acela de a ţine nebunii departe de cabinet, o sarcină de care, cu instinct infailibil, Ana-Antoşka se achită foarte bine. În ziua în care, ca pacientă, Malia intră în cabinetul lui Ogariov, pe Ana o durea capul, era acasă. După un simplu consult, medicul, îndrăgostit în câteva clipe, uşor neatent, e de că părere că Malia este perfect sănătoasă.

Explicația titlului apare, la un moment dat, spre final. Ogariov și Malia sunt în Italia. Malia vorbește cu lejeritate în italiană, o limbă care i se pare lui Ogariov păsărească. În același timp, faptul că nu se poate exprima singur îi creează un teribil complex de provincial.

„Ogariov, a nu știu câta oară, a încercat milă față de propria persoană – un monstru mut, care nu știa nicio limbă. Limba era libertate. Malia era libertate. Se pare că asta trebuia învățat din copilărie.” (p. 205)

Din prezentarea Editurii Curtea Veche, selectez informaţiile referitoare la Marina Stepnova, deja un nume în proza contemporană:

S-a născut în 1971 în orașul Efremov din regiunea Tula. A crescut și a studiat la Moscova, unde a absolvit Institutul de Literatură „Maxim Gorki“. Pe lângă activitatea publicistică, Marina Stepnova este și traducătoare – folosindu-și cunoștințele de limba română dobândite în cei zece ani petrecuți la Chișinău, precum și de-a lungul studiilor universitare, a tradus în limba rusă piesa lui Mihail Sebastian Steaua fără nume, care se află pe afișele a numeroase teatre din Rusia și din Ucraina. Cartea care a consacrat-o, Femeile lui Lazăr (apărută în 2011 cu titlul original Zhenshiny Lazarya) a primit de două ori prestigiosul premiu național „Bolșaia Kniga“ și a fost tradusă în peste douăzeci de țări.

Un medic, o etern aspirantă la medicină angajată ca secretară la o clinică privată şi o pacientă. Fiecare dintre aceste personaje are o doză de excentricitate, pusă mereu în legătură cu evenimente din copilărie. În ţesătura frumos complicată a ficţiunii prinde contur ideea, valabilă şi în viaţă, că nu-i poţi salva pe cei pe care îi iubeşti. Acest roman începe şi se sfârşeşte cu o disertaţie despre baclavale, prăjiturile făcute dintr-o foaie subţire de aluat, care se întinde şi se pune „mai aproape de inimă, acolo unde e căldura cea mai egală, durerea cea mai puternică, maturarea cea mai intensă.”

Lecţii de italiană este un roman scris cu multă atenţie acordată detaliului-document şi atmosferei sociale, dimensiunii psihologice şi legăturilor subtile, marci ale stilului exersat deja în Femeile lui Lazăr. Poate că romanul nu este pentru Marina Stepnova un tablou, cum era pentru Marcel Proust („Mon volume est un tableau”), dar este cu siguranţă o formulă prin care, ca cititor, ţi se îngăduie să vezi povestea şi, după lecţiile-Tolstoi, să observi intersecţiile textului.

Iată alte fragmente:

„Ştiţi cum se stabileşte corect localizarea durerii la un copil? La orice întrebare unde te doare, copilul răspunde – aici, indiferent unde pui mâna. Sau, în general, nu ştie să vorbească. Sau, şi mai rău, urlă întruna, din ce în ce mai puternic, cu balele curgând.

Copilul pe care într-adevăr îl doare va încerca să vă îndepărteze mâna de locul în care îl doare.” (p. 226)

„Malia se dovedise mai atractivă decât o carte în care zeci de pagini – zeci de pagini! – erau fie smulse, fie murdare aşa de tare, că printre cuvintele violete, scrise apăsat, se puteau distinge numai câteva cuvinte, care nu se legau deloc într-o frază coerentă.” (p. 195)

„În afară de tata, în cabinet locuiau obiecte la fel de misterioase şi de inanimate. Într-un colţ erau nişte gantere, în altul un birou gol de tot. Deasupra lui era o fotografie, alb-negru, vălurită, prinsă direct de tapet cu nişte piuneze obişnuite pentru schiţe. Una chiar avea pete de rugină. În fotografie era stepa, goală, posacă, străpunsă chiar în mijloc de un drum la fel de gol şi de posac, care ducea privirea dincolo de orizontul nevăzut. Exerciţiu de perspectivă. Probabil că se uita la el cu orele. Se gândea. Îşi amintea. Ce era dincolo de stepă?”

„Şi când era mic tot aşa îi spuneau, Ivan. Niciodată altfel. Ivan-prostovan, stai cu ochii în tavan, adu lămâia, arde-o de-acia! Aşa educau un om adevărat. Mai bine zis, tata îl educa, îl umplea, ca pe un clapon de Crăciun, cu ce considera el că este înţelept şi comestibil. Mama mai mult tăcea. Era un nimeni – subţire, albişoară.” (p. 18)

„Altfel, imediat după palmă urma morala. Tata te punea între genunchi, nu puteai să faci nicio mişcare, nici să tresari – uită-te la mine, am spus! – şi, pe scurt, vreo patruzeci de minute, începea să vorbească despre răspundere, datorie, drepturile şi obligaţiile fiecărui membru, despre cum o să crăpi lângă gard şi uite, eu, la vârsta ta…” (p. 20)

„Şi Ogariov, la fel ca în copilărie, a strâns pumnii de furie, canapeaua veche a scârţâit sub el – tata îi spunea: Lenin e cu noi. Nu se schimbase nimic. De ce nimeni nu observase asta? Chiar nimic!

În afară de lucrul cel mai important.

În loc să-şi ia documentele de la Medicină, lucru care ar fi fost, fără îndoială, corect, Ogariov pur şi simplu le-a pus de la medicină internă la pediatrie. Să tratezi copii e un lucru bun, îl încurajase secretara decanului, o bătrână galbenă şi rezistentă ca un os parietal. Sunt puţini bărbaţi la noi, la pediatrie, la noi bărbaţii au greutate în aur. Tot îşi dădea drumul la banalităţile ei bătrâneşti uscate ca nişte căcăreze de oaie. Dar Ogariov se uita indiferent pe fereastră, pe deasupra capului ei, cu nişte ochi goi, luminoşi, de adult.” (p. 65)