Feminism versus machism – „Ce vrem noi, femeile?” de Isabel Allende

Anumite subiecte de carte sunt spinoase.. Controversate. Sensibile. Provocatoare. Ca autor al unor astfel de cărți, îți asumi din start să deschizi „cutia Pandorei”. În mod clar, nu vei lăsa indiferent pe niciunul dintre cititorii tăi, fie aceștia fani sau contestatari.

Parcurgând câteva fragmente în avanpremieră, publicate pe Bookhub.ro și într-o prestigioasă revistă literară centrală, așteptam cu interes crescând cartea lui Isabel Allende, „Ce vrem noi, femeile?”, cartea unei scriitoare pe care o admir, deoarece este o femeie implicată în proiecte menite să afirme și să apere drepturile semenelor ei din întreaga lume, femei defavorizatede soartă, de societate,de comunități care promovează patriarhatul, machismul, într-un cuvânt doar drepturile și libertățile bărbaților.

Isabel Allende este nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, a lucrat mulți ani ca ziaristă, autoare a 25 de cărți, romane cele mai multe dintre ele, unele cunoscând ecranizări de succes, traduceri în mai multe limbi etc. În prezent, scriitoarea trăiește în California, are în jur de 78 de ani, vârstă asumată cu seninătate și echilibru, dar mai ales cu o invidiabilă poftă de viață, atât de rar întâlnită în această etapă a existenței unui om.

Este, nu-i așa, portretul unei femei împlinite, mai cu seamă pe plan profesional și artistic. Cartea de față, deopotrivă colaj deamintiri personale și caldă pledoarie pentru feminism, stă mărturie pentru devenirea și pentru obstacolele întâmpinate de Isabel Allende pe drumul propriei afirmări, de la vârsta de cinci ani, când asistă, ca martor, la desconsiderarea Panchitei, mama sa, atât în familie, cât și într-o societate în care bărbații aveau toate privilegiile, precum și în anii următori, când realizează ce greu este drumul oricărei femei, accesul ei la educație, la cultură, la afirmarea în domenii rezervate exclusiv bărbaților:

„La o vârstă foarte fragedă, mi-am dat seama că mama se afla în dezavantaj față de bărbații familiei, se măritase împotriva voinței părinților, dăduse greș, așa cum o preveniseră, își anulase căsătoria (…) Nu avea pregătire ca să muncească, nici bani, nici libertate, era calul de bătaie al gurilor rele pentru că mai era și tânără, frumoasă și cochetă, nu numai despărțită de bărbat” (pag. 8).

Firea „încăpățânată și sfidătoare” a fiicei Isabel o îngrijorează de timpuriu pe Panchita, care crede că fata nu își va găsi loc într-o societate în care machismul e de la sine acceptat, indiferent câte eforturi ar depune femeile să schimbe această ordine inegală și frustrantă: „Nu știu de unde îți vin ideile astea, vezi să n-ajungi să ți se zică bărbățoi!” (pag. 10).

Spre cincizeci de ani, făcând terapie în urma pierderii fiicei sale, Isabel Allende leagă revolta din copilărie și adolescență de fuga tatălui de acasă, dezertarea acestuia din rolul parental, căci abandonul este total din partea acestuia. Unui bărbat, a înțeles ea încă de atunci, i se iartă până și acest lucru; o femeie dezertează rar de la datorie. În parte, pentru că așa a fost educată de către părinți și de către societate, dar în mare parte pentru că se implică emoțional, social etc.

Raportând situația ei, ca fiică angajată trup și suflet în mișcarea feministă, Isabel are suficientă înțelegere pentru situația și deciziile de viață ale mamei sale, care ulterior o susține în tot ceea ce va întreprinde în acest sens:

„Decenii la rând m-am gândit la mama ca la o victimă, dar am învățat că definiția victimei se referă la cineva care e lipsit de control și putere asupra propriilor circumstanțe, și nu cred că era cazul ei. Sigur, mama părea încorsetată, vulnerabilă, uneori disperată, însă situația ei s-a schimbat când l-a cunoscut pe tatăl meu vitreg și au început să călătorească prin lume. Ar fi putut cere mai multă independență și să trăiască așa cum dorea, ar fi putut să-și dezvolte uriașul ei potențial în loc să se supună, dar părerea mea nu contează, pentru că eu fac parte din generația feminismului și am avut șanse pe care ea nu le-a avut” (pag.10).

Abordarea aceasta, care pornește de la situația personală, din sânul familiei genitoare, și merge ulterior tot pe linia experiențelor trăite și asumate de-a lungul timpului, inclusiv aceea de scriitoare, mi se pare extrem de potrivită. Cartea nu riscă astfel să alunece spre teze de manual feminist, nici spre tușe motivaționale evidente și, poate, agasante. Nici atitudini extreme sau analize radicale asupra machismului nu veți întâlni la Isabel Allende, dimpotrivă, amintirile și evocările din cartea de față aduc în prim plan nu doar femeile care au impresionat-o de-a lungul întregii sale vieți, ci și figuri masculine luminoase, bărbați pe care i-a admirat și i-a iubit, dar mai cu seamă pe care i-a asumat cu păcatele machismului lor latent: Agustin, bunicul pe linie maternă sau unchiul Ramon (tatăl vitreg), dar și scriitori care, în cărțile lor, au sprijinit mișcarea feministă. Conștientă fiind că această mișcare va fi înțeleasă greșit, că va fi blamată, condamnată și că drumul spre cucerirea unor drepturi fundamentale e lung și anevoios, Isabel Allende (își) definește feminismul în mai multe feluri:

„… nu e vorba despre ce avem între picioare, ci între cele două urechi. Este vorba de o postură filosofică și de o revoltă împotriva autorității bărbaților!”

„patriarhatul e dur ca o stâncă. Feminismul, precum oceanul, e fluid, puternic, profund, are complexitatea infinită a vieții, semișcă în valuri, curenți, maree, uneori în furtuni furioase. La fel ca oceanul, feminismul nu tace”. (pag. 18).

Dar poate cele mai impresionante, cutremurătoare chiar, pagini și capitole din carte nu sunt neapărat mărturisirile de natură personală sau cele despre lupta dintre machism și feminism din Chile, ci acelea despre femeile și copilele din țările arabe, din Orientul Mijlociu, lipsite de orice drept elementar, vândute ca niște obiecte, tratate precum animalele sau chiar mai rău, violate, bătute, mutilate sexual, iar dovezile și statisticile în acest sens, menționate în această carte, stau mărturie. Iată câteva dintre aceste cazuri: Shamila, o fată din Pakistan, elevă la colegiul englezesc, refuză inițial să plece acasă în vacanță, din cauza tatălui tradiționalist, care dorea să o mărite cu un bărbat cu 30 de ani mai mare decât ea; un alt caz este acela al unei femei din India, întâlnită în timpul unei călătorii făcute de scriitoare, femeie care i-a pus literalmente bebelușul – o fetiță – în brațe și a fugit. „Nimeni nu vrea o fetiță!” i s-a explicat ulterior. O mamă renunță la copilul ei pentru că știe că, atunci când va crește, fiind femeie, va păți exact ce a pățit și ea. În China, în Birmania și în alte țări, fetele sunt drogate, violate, bătute, devin neveste captive și mame împotriva voinței lor. Ba chiar, conform statisticilor, „moașa e plătită mai puțin dacă ajută la venirea pe lume a unei fetițe”. Tot conform statisticilor, „în Statele Unite, o femeie este violată la fiecare șase minute, iar la fiecare nouăzeci de secunde o femeie este lovită (…) Violența e inerentă culturii patriarhale, nu e ceva anormal. E momentul să-i spunem pe nume și s-o denunțăm”, precizează Isabel Allende la finalul unui capitol.

Ea denunță, de asemenea, cu exemple concrete, discriminarea femeilor în aproape toate domeniile de activitate, mai ales în ceea ce privește atitudinea, salarizarea sau promovarea ierarhică. Explică de ce machismul s-a perpetuat secole de-a rândul, iar explicațiile se fundamentează pe tot ceea ce a documentat, în țara de origine, dar și în alte state, scriitoarea însăși. Fără patimă, fără parti-pris-uri. Evocă momente de viață, întâmplări cruciale și întâlniri mirabile cu femei-luptătoare, care au scris cărți, au înființat fundații, s-au implicat. Isabel Allende însăși a făcut toate acestea.

Am citit cu nedisimulată emoție paginile în care scriitoarea aduce omagiu vieții, iubirii și prieteniei. Pofta de viață, deschiderea spre celălalt, bucuria de a primi senină fiecare zi. Aș putea selecta, în acest sens, pagini întregi, rânduri tulburătoare prin sinceritatea și prin frumusețea lor. Rânduri scrise de o femeie de 78 de ani, vârstă la care uzura trupului aduce cu sine egoism, furie, boală și moarte. Nimic din toate acestea la Isabel Allende, căci își asumă vârsta și inerentele deposedări, dar găsește tăria de a se bucura că trăiește.

Mă bucură, de asemenea, rândurile emoționante de pe coperta a patra a cărții. Ele îi aparțin Mihaelei Miroiu, una dintre reprezentantele de seamă ale mișcării feministe autohtone.

Ce vrem noi, femeile? de Isabel Allende