Interferențe VII vs UTE 30 – Giorgio Strehler și luminița de la capătul tunelului

Cea de-a VII-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru INTERFERENȚE (festival organizat de Teatrul Maghiar de Stat Cluj) a avut în deschidere filmul realizat pentru televiziune despre Faust, spectacol de referință pentru istoria universală a teatrului, în regia lui Giorgio Strehler. A doua zi, evenimentul a avut o continuare binevenită, Tentația faustiană – Giorgia Strehler, un film de Marco Motta. Gábor Tompa, directorul festivalului, președinte în exercițiu al UTE, n-a ales întâmplător această să deschidă astfel INTERFERENȚE 2020, motivele fiind cel puțin două: Uniunea Teatrelor din Europa a fost înființată de Giorgio Strehler și, pe de altă parte, uniunea împlinește anul acesta 30 de ani.

Nu cred că există un iubitor de teatru, spectactor sau specialist, care să nu fi auzit de marele regizor și director de teatru italian. Orice student la teatru, indiferent în ce țară ar studia, trebuie să aibă în portofoliul de spectacole studiate și pe cele ale italianului, după cum n-ar trebui să lipsească nici cărțile scrise de el sau conferințele susținute de-a lungul timpului și interviurile date cu diferite ocazii. Din fericire pentru noi, Strehler a trăit într-o perioadă care a facilitat înregistrarea și păstrarea spectacolelor în arhivele teatrului și/sau ale televiziunilor sau ale altor instituții culturale. Vorbim astfel de o posteritate care contribuie din plin la aura aceea de mag al teatrului, căci Strehler chiar a făcut magie!

Diferența fundamentală dintre o nebunie „a noastră” aparent arbitrară sau realmente arbitrară și aceea a multor altora, astăzi, este următoarea: erorile noastre s-au născut și se nasc înăuntrul căutării ueni interpretări „obiective” a textului cuvânt spectacol care scapă întotdeauna, ba chiar scapă întotdeauna în totalitatea sa, nu poate să nu scape, și nu dintr-o „samavolnicie triumfalist subiectivă” care spune: „textul e ceea ce văd și vreau eu, textul este o «pentagramă» abia-abia adnotată”. Noi am încercat și încercăm să considerăm textul ca o partitură scrisă, în care do bemol șe do bemol și nu un do diez, în care un anume „tempo” e acela indicat de partitură, în care tonul e acela care e, ritmul e acela care e, nu altul. Există o obiectivitate a interpretării muzicale? Sau este încredințată integral arbitrariului interpretului? Asta poate fi o comparație utilă. (Către Roberto de Monticelli, Scrisorile lui Giorgio Strehler în Giorgio Strehler, Scrisori despre teatru, Editura Nemira, 2015)

Pentru el a face teatru, a crea spectacole și montări unice nu era o joacă, cu atât mai puțin întâmplare. Și ca să nu fie constrâns aproape deloc de nicio pârghie birocratică, și-a creat propriul său teatru, Piccolo Teatro di Milano, un fel de Mecca pentru iubitorii artei teatrale și/sau cei dornici să studieze. Spectacole mari, texte fundamentale pentru arta dramatică, viziuni regizorale unice. Văzusem Furtuna într-o înregistrare pe internet, dar în prealabil citisem articole, fragmente semnate de regizorul italian, referințe găsite prin diverse volume sau articole de specialitate. E aproape imposibil să uiți spectacol acesta, după cum la fel de greu este să uiți Faust. Chiar și fragmentar, pentru că, după cum se știe, spectacolul, așa cum a fost gândit de regizor, dura șapte ore! O performanță din toate punctele de vedere! Desigur, neinițiații ar spune că e o nebunie să faci un spectacol cu o asemenea întindere temporală, dar cei care știu cât de cât istorie teatrală nu-și pun întrebări cu privire la durata spectacolului în sine (în Japonia, de exemplu, există teatrul Kabuki, cu spectacole la fel de mari), pentru aceștia provocarea este să urmărească firul logic al montării și să înțeleagă construcția teatrală în întregimea sa.

Urmărind fragmentele din Faust și explicațiile regizorului de la repetiții, înțelegi foarte bine logica celor trei planuri spectaculare, de ce a simțit nevoia Strehler să le mențină distincte dar, în același timp, să le și aducă într-un punct comun. Îl înțelegi, de asemenea, cu mult mai bine pe Goethe, pentru că nu întâmplător regizorul insistă în anumite explicații pe anumite cuvinte, decodifică semnificații intertextuale, pe unele dintre acestea le aduce în plan contemporan etc. Laboratul Strehler este unul dinamic, la care trebuie să partici total, cu toată ființa, la fel cum actorii care fac parte din distribuția spectacolului parcurg pas cu pas drumul spre premieră.

Armele regizorului critic-obiectiv sunt, așadar, nu răceala științifică, ci și poetica, intuiția, tot ceea ce e posibil din punct de vedere artistic, dar verificat, dar născut dintr-o exigență bine precizată. Aici e diferența. Dar e abisală. Ceilalți, tinerii, în parte din noi născuți, sub imboldul unei spaime iraționale care este matricea nu a revoluției, ci a fascismului, a tot ce e obscur în om, în refuzul disperat de a lupta pentru o lume clară, în fața ororii contemporane- de care noi suntem în mare parte responsabili, dar de ce nu am știut s-o transformăm, acastă lume, n-am știut în mod colectiv s-o punem în ordine – glorifică exact contrariul. Întotdeauna a fost așa: la cuvântul text, sunetul arbitrar fără text, la gestul brechtian, gestus-ul mimic, abstract, la sens, nonsensul, la mesaj, non-mesajul, la ordine, dezordinea, la îmbrăcat, dezbrăcatul, și așa mai departe. Iată drumul. Așa se naște arbitrariul absolut asupra teatrului. Arbitrariul care are rațiunea sa și posibilitatea sa de a exista, când e denunțat ca atare, când e denunțat ca o „creație” autonomă. Nu ca regie.” . (Către Roberto de Monticelli, Scrisorile lui Giorgio Strehler în Giorgio Strehler, Scrisori despre teatru, Editura Nemira, 2015)

Puțini sunt regizorii de teatru care aleg să joace în propriile lor producții; puțini sunt capabili să jongleze cu seturi diferite de rigori/constrângeri, astfel încât să fie și eficienți, dar și cu priză la public. Privindu-l pe Strehler-actorul rămâi agățat de el, ele e Faust și nimeni altcineva n-ar putea să fie Faust! Aici nu e doar magie, deși despre asta este vorba în teatru – cum facem posibilă magia – ci este și o știință a construcției spectaculare, ni se arată o viziune proprie, care se înadrează într-o estetică teatrală unică. Îl definesc pe regizor scenografiile simple, cu cât mai puține elemente de decor, dar mobile (pânzele acelea uriașe mânuite de actori sau de mașiniști care crează efectul de valuri), proiecțiile de filme sau scene filmate special pentru a fi integrate în spectacol, bazinul cu apă care capătă valori simbolice multiple, pentru că nu este doar cazanul iadului, în care clocotesc spiritele rele.

Calitatea unui festival de teatru reiese și din astfel de propuneri, alternative pentru spectacolele urmărite în sală. Ediția a șaptea a Festivalului Internațional de Teatru INTERFERENȚE a fost gândită în formatul clasic, standard, cu spectactori care să umple cele două săli ale Teatrului Maghiar de Stat Cluj sau alte spații propuse de organizatori. Secțiunea UTE 30 – în cadrul căreia au fost proiectate online cele două filme – exista și în formatul clasic, dar, iată, se pretează excelent la desfășurarea online. Un debut de festival care a ridicat ștacheta foarte sus și care, iată, chiar și în astfel de condiții, propune iubitorilor de teatru un program foarte bine articulat în jurul idei de orizont – da, putem vorbi despre orizonturi, atât timp cât ne uităm în viitor, ne gândim la ce va urma!

PS: nu pot să las sub tăcere un amănunt semnificativ: traducerea fragmentelor din Faust îi aparține lui Lucian Blaga, se simte aici atenția pentru detaliu a directorului de festival, Gábor Tompa. O plăcere să-l regăsesc pe Blaga în calitate de traducător!

JOHANN WOLFGANG GOETHE: FAUST, FRAGMENTE (1992)