În ritm de pasodoble – un performativ demn de marea carte a istorie teatrului

Pasodoble este un stil de dans celebru printre amatorii de dans sportiv. Cu origini incerte, dar caracteristic infanteriei spaniole, dansul în sine aduce în atenția privitorilor lupta toreadorilor în arenă – fie a lor cu taurului, fie a lor cu ceilalți competitori. Ritm năucitor, binar în esența lui, dar tocmai de aceea atractiv pentru dansatori și admiratori; tehnică desăvârșită, fără de care nimeni n-ar putea fi impresionat; costume specifice și nelipsita pelerină roșie. Te aștepți la toate acestea când vezi pe afișul unui spectacol scriind simplu Paso doble. Numai că, surpriză, nimic din toate acestea! Distribuția este, într-adevăr, alcătuită din doi actori, numai că tandemul nu este deloc așa cum te-ai fi așteptat. Lipsește pelerina roșie, de fapt, din scenă lipsesc culorile în general. Muzica nici ea nu este prezentă, devină canvas pe alocuri, deci este foarte subtilă, în sensul de suportivă, adică susține actul creației, o creație care în plină desfășurare sub ochii spectactorilor. Costume clasice, fără niciun element decorativ care să aducă aminte de ringul de dans. Și, totuși, la finalul spectacolului înțelegi pe deplin de ce performativul se numește astfel. Chiar este cel mai potrivit nume pentru performanța spectaculară a celor doi.

Miquel Barceló este un pictor spaniol, iar Josef Nadj este coregraf, dansator, fotograf și artist plastic. Nu mai înțelegi nimic! Cum de-au ajuns cei doi să facă un film care să intre în circuitul festivalier din lumea întreagă, ba, și mai și, să intre în vizorul oamenilor de teatru? De fapt, ideea lor de bază este simplă și are legătură și cu tehnicile de lucru specifice actorilor, dar și cu întoarcerea în copilărie, la starea de joc și de cunoaștere prin intermediul jocului. Joncțiunea la nivel spectacular devine posibilă doar în momentul când artiștilor le este foarte clar ce vor să facă și, mai ales, care este capătul drumului, linia de orizont.

Mitul creației și mitul lui Sisif contribuie din plin la ridicarea spectacolului sub ochii privitorului. Zidul acela lutos, care respiră prin toții porii, se mișcă în ritmul inimii, devine, rând pe rând, ținta „atacurilor” celor doi artiști, suport/canvas pentru creațiile ad-hoc, sprijin real și vital pentru artist la momentele de final. Zidul capătă viață, poartă cu el și în el amprentele creatorilor, duce vini închipuite sau reale, preia din eforturile de înțelegere a oamenilor. Măreția munților” este o expresie pe care o întâlneam des în copilărie, dar care mă enerva tocmai pentru că devenise clișeu. Dar în Paso Doble chiar se potrivește să spui despre zidul acela, care pare uriaș, că este măreț!

A lucra cu lutul, a face ceramică este o acțiune care presupune multă mizerie; hainele nu rămân sub nicio formă curate, iar formele dorite nu apar din senin, ci după mult efort și doar când este însușită tehnica. Mâinile trebuie să aibă o foarte bună coordonare și să se miște foarte fin, gesturile lasă urme, care pot fi valorizate sau nu în actul creator. Nu în ultimul rând, este de reținut faptul că ceramiștii (mai ales cei care fac artă de mici dimensiuni) nu lucrează decât extrem de rar în pereche, nu prea ai cum să-ți lași mâinile să se împletească cu altele și să mai și iasă ceva frumos.

Ei bine, Nadj și Barceló sunt uluitori! Fascinează prin efort, coordonare, inventivitate (capetele de animale realizate în orb, cu ajutorul unor mâini care se mișcă febril sunt uluitoare – de nu știu câte ori mi-a fugit gândul la Rinocerii lui Ionesco, deloc întâmplător, aș zice!) și printr-o continuă de-formare. Lutul devine plastic, se întinde, se lățește, se adâncește etc. Doar pentru că așa vor mâinile celor doi artiști! Excelentă coordonarea dintre cei doi, în multe momente îți dai seama că ei ar fi putut să ia foarte bine premiul la un concurs de dans sportiv, tocmai pentru că se simt foarte bine unul pe celălalt, se completează reciproc.

Admirabil efortul și concentrarea, care culminează în momentul de climax din final. Dacă până atunci mergeai pe ideea că ai de-a face cu o expunere a mitului creației, care îmbie la meditație și, de ce nu, la creație, după ce treci de jumătatea spectacolului, te întrebi de ce Sisif sau cum a ajuns el în toată această poveste. Iar momentul final, în care Barceló aruncă vas după pe capul și umerii lui Nadj – vase voluminoase, nu tocmai ușoare, care cad voit într-o anumită poziție – este punctul terminus: pur și simplu rămâi cu respirația tăiată! Acolo este Sisif! Unul cât se poate de real, de concret, de vizibil, de suferind, de marcat de condiționările naturii umane! Respiră cu greu, se sprijină de perete, se agață cu disperare, dar și cu o forță nebănuită, de peretele din lutul acela foarte moale, care pare că nu-l mai ajută. Și cu toate acestea, nu îngenunchează decât preț de câteva secunde, cât să se redreseze și să încerce să se obișnuiască cu greutatea pe care o poartă pe cap.

Interogații nesfârșite se nasc ca urmare a vizionării spectacolului/filmului celor doi artiști. Dincolo de toate acestea, dești spectacolul are mai bine de zece ani, se remarcă faptul că nici astăzi nu e tocmai la îndemâna oricui să facă spectacol de tip devised și, mai cu seamă, unul aflat la granița cu alte arte. Cine s-ar fi gândit că a face ceramică, a crea din lut diverse obiecte poate căpătă valențe teatrale? În măsura în care gesturile simple, de frământare a lutului până ia forma dorită, au ceva teatral în ele, dar în sensul de au viață și duc viața mai departe. Iar convenția teatrală despre asta este, în fond: acolo, pe scenă, în fața spectactorilor, se derulează o altă viață, una care nu ne aparține, dar cu care ne putem intersecta.

La final, după tot efortul celor doi conjugat în direcții atât de nebănuite – să nu uit, peretele seamănă la un moment dat cu un fel de Răpirea din Serai reinventată, pare o scenă de luptă desprinsă din povestiri celebre, ilustrarea perfectă a izgonirii din Rai a omului – te întrebi ce va urma. Semn că Sisif și-a găsit rostul! Din vechile creații, distruse sau deformate, s-au născut forme noi! Viața merge mai departe!