Pribegia pe pământ, pământul pribeag pe cer – În adâncuri (A mélyben) în regia lui Yuri Kordonsky

Au trecut mai bine de patru ani de la premiera spectacolului În adâncuri, și am avut prilejul de a-l revedea la ediția actuală a Festivalului Interferențe.

„Tragicul cotidian” înseamnă pentru Maurice Maeterlinck „înfățișarea a ceea ce e uimitor în faptul de a trăi”, respectiv „pașii nehotărâți și dureroși ai unei vieți care se apropie sau se îndepărtează de adevărul, frumusețea sau Dumnezeul său.”

Ecourile acestei lumini necruțătoare se regăsesc în drama Azilul de noapte (1902) de Maxim Gorki, respectiv în spectacolul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj În adâncuri (A mélyben), semnat de Yuri Kordonsky și András Visky.

Oamenii adăpostiți în azilul condus de Mihail Kostiliov (András Hatházi) și de soția acestuia, Vasilisa (Imola Kézdi) sunt deopotrivă uniți și dezbinați prin suferința incandescentă a sărăciei și a decăderii. Constrânse la conviețuire, aceste ființe sunt stigmatizate de o solitudine deznădăjduită, ce corespunde unei stări cosmice caracterizată de către Steiner în felul următor:

„Dumnezeu este obosit de cruzimea omului. Poate că nu este capabil să-l înfrâneze și nu poate să-și mai recunoască imaginea în oglinda creației. El a lăsat lumea pradă cruzimii ei și locuiește acum într-un alt colț al universului, atât de departe, încât mesajele sale nu mai pot să ne parvină.” (George Steiner, Moartea tragediei)

Satin (Miklós Bacs) pledează pentru om ca singurul adevăr, în timp ce pentru Andrei (Loránd Farkas), adevărul nu te ajută să trăiești. Baronul (Ervin Szűcs) își dezvăluie sufletul cenușiu, generatorul travestiurilor din viața sa, iar Pepel (Gábor Viola) se întreabă cum te mai poți încălța cu cinstea sau conștiința, dacă nu ai ghete. Nastia (Anikó Pethő) se refugiază în lectură și încearcă să-i antreneze și pe ceilalți în această eliberare fantasmatică, dăruindu-și nedrămuit afecțiunea. Pelerinul Luka (Zsolt Bogdán) aduce cu Makar Ivanovici din Adolescentul, întruchipând „omul mereu fericit, pribeagul voios neștiutor de oboseală”, cum îl descria Steinhardt. Tătarul (Péter Árus), cu toate că nu cunoaște prea bine limba tovarășilor săi de suferință, simte și înțelege bine toate câte se petrec, poate chiar mai bine decât toți aceia dintre ei care sunt orbiți de mânie și otrăviți de coșmarul zilnic („Cine are lege în suflet, om bun este!…”; „vremea are să dea legea ei, una nouă…Fiecare vreme are legea ei.”).

Prin marasmul încercărilor perpetue de supraviețuire, se întrezărește forța imperceptibilă a neputinței, care face ca mizericordia să învăluie mizeria. În ciuda precarității lor, clipele de alinare desfid izolarea și prăbușirea în sine a nenorocirii. Bunăoară, dansul copilăresc dintre Actor (Áron Dimény) și muribunda Anna (Júlia Laczó), jocul Nastiei cu Bubnov (Sándor Keresztes) de-a trenul din Anna Karenina, brațele desfăcute ale Natașei (Éva Imre), voind parcă să zboare sau să-și ridice crucea, bucuria Actorului, amintindu-și poezia uitată. Fiecare asemenea secvență probează vorba poetului Iustin Panța: „adevărul nu se spune și nici nu se învață, [ci]se pătimește.”

Scenografia realizată de Dragoș Buhagiar aduce o variantă mult mai sugestivă decât pivnița întunecoasă ca o peșteră din textul original gorkian. Azilul din spectacol seamănă mai curând cu eșafodajul unei mansarde și cu bolta descoperită a unei biserici. Prin această configurație duală de locaș (locuință) și de lăcaș (biserică), ni se deschide resortul spectacolului: unde sălășuim, cu tot cu trup și cu suflet, cât de departe sau cât de aproape ne aflăm unii față de ceilalți?

Kierkegaard ne invită, în Boala de moarte, să ne imaginăm o casă formată din pivniță, parter și un etaj, existând o deosebire de poziție și rang între locuitorii fiecărei porțiuni. Comparând existența umană cu o astfel de casă, în majoritatea cazurilor am constata faptul trist și ridicol, spune Kierkegaard, că omul preferă să stea în pivniță, deși este stăpânul casei.

Suntem chemați în adâncurile noastre, pentru a cerceta atât felul în care locuim pe pământ, cât și cel în care ne locuim pe noi înșine. În adâncuri ocrotește acea tristețe tragică ce izbucnește cu frumusețea recrudescentă a luminii adevărului.

„Iar timpul nu contează. Am fost, exist, voi fi.

Nu e miracol mai mare decît Viața, iar în genunchi eu cad

în fața miracolului, singur ca orfanii,

singur între oglinzi, captiv în apa lor,

mări și orașe, sclipind și strălucind prin fum.”

Arseni Tarkovski – Am visat acest vis și încă-l mai visez (fragment)