„Turbo Paradiso” vs „Oreste în Mosul” (sau de ce astăzi vorbim despre o estetică a conflictului în dramaturgia contemporană)

Să te folosești de conflictele prezentului pentru a construi piese de teatru cu impact la spectactori (am folosit deja un clișeu regăsit deseori în cronicile de specialitate, preluat din literatura dedicată comunicării mediatice) a devenit o practică frecvent. Nu mai impresionează schimbul de replici citite ca atare – chiar, m-am întrebat deseori câți dintre cei care merg la teatru citesc și piesele înainte sau după ce ies din sală – cât capacitatea regizorului de a scoate maximum de efect din toate acele rânduri. Cu cât este violența mai mare, cât atât mai mult rămâne în memoria spectactorului montarea. Nu știu dacă chiar e de dorit să-și amintească cineva peste ani despre cât „sânge” a curs pe scenă, sau despre cât de bine a fost interpretată scena violului, dar știu sigur că, din păcate, astfel de montări sunt necesare și că depinde de cât de artist (a se citi profesionist) este regizorul în a transforma conflictul și violențele în subiect de estetică teatrală!

Există o graniță aproape invizibilă între suportabil și prea mult, cu alte cuvinte regizorul trebuie să aducă în fața spectactorilor teme de actualitate, să adapteze texte clasice/vechi astfel încât spectactorii să-și vindece suferințele provocate de traumele unor conflicte locale, ale unor războaie intense, dar extrem de violente etc. Cele mai multe campanii de prevenire și combatere a violențelor împotriva femeilor –dau un exemplu ad-hoc – includ în programele lor și spectacole-lectură sau chiar spectacole care ulterior intră în repertoriile teatrelor, tocmai pentru că personajele ajung să preia din traumele populației afectate și astfel să fie început procesul de vindecare. Am văzut multe montări de la care am ieșit revoltată (mi-aduc aminte de un spectacol care avea ca temă Experimentul Pitești la care lumea aplauda la final ca la o comedie!), dar am și rămas impresionată de câteva spectacole-lectură sau performance-uri realizate cu amatori și/sau profesioniști remarcabile (foarte bine construite, cu atenție pentru detalii și finețea interpretării).

Toate acestea fiind spuse, n-am cum să nu salut ideea directorului de festival Gábor Tompa de a introduce în programul ediției a VII-a a Festivalului Internațional de Teatru Interferențe – Orizonturi un spectacol de teatru și un making of care au ca temă războiul. E, dacă vreți, un post scriptum perfect pentru ediția de acum doi ani, dedicată integral războiului. În acest fel accentul cade pe continuitate, pe strategie, pe viziune și concept; am văzut de prea multe ori agende de festival încropite, fără logică, cu evenimente amalgamate conform principiului „să fie mulțumiți toți”; pe cât posibil, evit să particip direct la evenimente lipsite de orice coerență, de la care risc să plec cu senzația aceea că am gustat din toate, dar că n-am înțeles nimic din ce mi s-a servit. Hommage à Danilo Kiš: Turbo Paradiso și Milo Rau: Oreste în Mosul – The making of sunt două propuneri pe cât de diferite, pe atât de binevenite în programul de festival, chiar și așa, transferat în mediul online integral.

Spectacolul Teatrului „Kosztolányi Dezső” (Subotica, Serbia) are ca subiect traumele provocate de războiul care a dus la dispariția Yugoslaviei; un conflict extrem de violent, crud prin însăși faptul că a fost afectată direct populația civilă: femei violate în mod repetat sau abuzate fără milă sub ochii copiilor, bătrâni nepunticioși tratați umilitor și chinuiți îngrozitor. Spectacolul este dedicat scriitorului Danilo Kiš, pentru că scrierile s-au remarcat tocmai prin această estetică a războiului, descrierea dramelor prizonierilor din cel de-al doilea război mondial fiind tema principală a acestora. În Turbo Paradiso bărbații sunt forțați să devină militari și suportă tratamente umilitoare atunci când cad prizonieri, dar și din partea superiorilor; sunt agresați, violați sau abuzați doar pentru că vorbesc o altă limbă, au o altă religie, se ghidează după obiceiuri și tradiții disprețuite de combatanți. Femeile sunt violate în mod repetat și ajung să se întreacă în gradul de suferință – suferința mea a fost mai mare decât a ta -, ceea ce le dezumanizează, le transformă în agresori. Scena aproape goală și scăldată în cea mai mare parte în întuneric – spoturile de lumină cad doar pe personajele angrenate în acțiunea momentului – crește efectul dramatic, dar și ajută spectactorul să tolereze mai bine ceea ce vede, astfel încât compasiunea și înțelegerea să se instaleze de la sine, în mod natural. Catharsisul din final, când spectactorii sunt provocați să arunce cu roșii în personaje (intenționat spun personaje și nu actori) este prilej de descătușare: s-a văzut foarte bine sfiala multora dintre spectactori în a arunca cu roșii, unii chiar își ștergeau lacrimile și au refuzat să ia tomatele în mâini, dar și bucuria celor de pe scenă: s-au eliberat de suferință!

Filmul despre Oreste în Mosul, spectacolul regizat de Milo Rau ne duce într-un alt colț de lume, tocmai în Irak, în timpul războiului declanșat de Saddam Hussein. Mosul este unul din orașele puternic afectate de război, populația este și acum traumatizată, iar orașul a rămas mai mult o amintire. Rau a folosit pentru spectacolul său actori profesioniști, dar și localnici – amatori sau profesioniști – pentru a descrie și mai bine grozăviile războiului. Filmul scoate în evidență dificultățile de înțelegere derivate direct din diferențele (și constrângerile) de religie, limbă, obiceiuri și tradiții, conservatorismul local. A ridica un spectacol cu o trupă de actori eclectică din toate punctele de vedere cere un efort considerabil, dar justificabil dacă vorbim despre cum poate contribui un spectacol la creșterea nivelului de toleranță și acceptare a celuilalt așa cum este, cultivarea unui dialog interconfesional viu și deslușirea sensului limitărilor care țin de obiceiuri și tradiții locale. Pe fond, (se observă foarte bine din succesiunea de cadre) războiul este tot război, viețile oamenilor sunt date peste cap la fel ca în orice alt loc din lume, iar violențele ating aceleași cote ale insuportabilității. Un film pe care-l recomand și pentru că se înțelege mai bine viziunea regizorală, ce și-a propus Milo Rau la nivel de construcție dramaturgică. Inteligența și acuitatea perceptivă a lui Rau capătă mult mai multă relevanță când devin pretexte pentru un making of. Devine o evidență incontestabilă faptul că implicarea localnicilor în realizarea spectacolului nu este un capriciu, ci vine din nevoia de a contribui (fie și indirect) la vindecarea unor oameni puternic afectați de un conflict pe care nu și l-au dorit, dar ale cărui victime au fost.

Așadar, două propuneri spectaculare foarte diferite, dar care răspund la o întrebare pertinentă: cum poate contribui teatrul (contemporan) la creșterea nivelului de toleranță, la cultivarea ideii de bine și la vindecarea unor traume foarte puternice. Ele aduc în fața spectactorilor două posibile soluții, dar ce este cu adevărat important este faptul că trama se construiește pe un fundament foarte solid: suntem oameni și avem nevoie de frumos.

HOMMAGE À DANILO KIŠ: TURBO PARADISO