Sternenhoch: cabaretul lui Eros și Thanatos – Interferențe 2020

Tocmai am vizionat unul dintre acele spectacole visate cu ochii deschiși, dintotdeauna. Am vizionat sau am participat? Desigur, aș putea începe cu excursul devenit clasic, din păcate, în contextul crizei actuale, despre aura spectacolelor versus simulacrul variantelor video. Nimic mai adevărat, numai că în cazul de față, filmarea a depășit orice așteptări, evident modeste, de la o înregistrare. Dar acum voi respira adânc și mă voi preface că (nu) mă pierd în propriile impresii iremediabile, încercând să scriu despre miracolul estetic pe care tocmai l-am trăit.

Astăzi, 21 noiembrie 2020, este un sabat (Shabbat) memorabil: tocmai am vizionat, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Interferențe, ediția a 7-a, Sternenhoch, în regia lui Michal Dočekal. Scriu într-o stare de stupoare, scriu fără să mă tem de superlative.

Sternenhoch este un cocktail de romantism, film noir, cabaret, arsenal gotic și hiperbole psihanalitice. Cine sunt supraoamenii din spatele acestei monstruozități sublime? Ladislav Klíma, autorul romanului expresionist Suferințele prințului Sternenhoch (1928), respectiv Ivan Acher, compozitorul și libretistul operei Sternenhoch, cu premiera la Praga, în aprilie 2018. Cele zece tablouri formează nici mai mult nici mai puțin decât, citez, o „operă tragicomică și ludibrionistică de dans cameral” – are cineva nevoie de explicații?! Faptul extraordinar este acela că exact ce promite a fi, exact aceasta este.

Prințul Sternenhoch e un nobil plictisit, care asemenea lui Stavroghin, are o toană și se însoară cu o femeie nu prea întreagă la minte și la trup. Stau și mă întreb, dacă ar fi lipsit mențiunea directă a situației scandaloase din Demonii lui Dostoievski, anume căsătoria secretă a lui Stavroghin cu Maria Timofeevna Lebeadkina, femeia debilă mintal, oare aș fi făcut eu singură conexiunea? Mi-e imposibil să-mi dau seama.

De altfel, aceasta nu este singura referință livrescă: mai e și automatul de lemn al lui Hoffmann, din nuvela Omul de nisip, inscripția de la poarta infernului dantesc, plus o suprapunere reconstituită parodic a primelor două episoade din Simfonia fantastică a lui Berlioz, anume Visări, pasiuni și Un bal. În Sternenhoch, Visul și Balul devin începutul unei povești morbide de dragoste, căci Helga se dovedește a fi o pruncucigașă adulterină. Sternenhoch evadează în nebunie, iar consoarta sa în moarte.

Nu mi s-a mai întâmplat de ceva vreme să mă întâlnesc pe neașteptate cu mine însămi, deoarece propria mea apetență pentru romantism este mult prea înrădăcinată, mult prea intens hrănită, așadar sunt sceptică, dacă nu imună, la tot ceea ce pretinde a rezona cu mitologia mea; e mai greu să fiu sensibilizată de un fenomen artistic ce descrie lumea mea, prin care înțeleg ceea ce pot imagina scriind și visând. Apropo, pentru Pessoa,

„Visătorul vede numai ceea ce este important. (…) Cel care știe să scrie de fapt știe să vadă propriile visuri cu o claritate perfectă (chiar așa și este), sau știe să vadă viața în vis, s-o vadă în chip nematerial, și să o fotografieze cu acest aparat al visului asupra căruia nu au nici un fel de efect razele emanate de ceea ce este greoi, util sau circumscris…” (Cartea neliniștirii, Humanitas, 2009, p. 584)

Cât despre aparatul fantasmatic, înregistrarea a fost eminamente halucinantă, atât datorită unghiului păsării (filmarea de sus), cât și câtorva suprapuneri de imagini din scene-cheie. Ei bine, de toate astea nu aș fi avut parte în sala de spectacol, decât dacă m-aș fi transformat într-un zeu sau un animal fabulos.

Cu toate că Sternenhoch este o bijuterie onirică, nu ne privează de problematizări actuale. Sternenhoch și Helga se înfățișează uneori secondați de propriul dublu, iar întregul lor periplu poate fi privit ca o alegorie a imposibilității fantasmelor extreme de a se traduce în realități. Știința și superstiția, pentru Sternenhoch un soi de instanțe ale datoriei și pasiunii, se înfruntă mai acerb ca niciodată în zilele noastre, când WWW echivalează cu tentația hazardului ce ne promite răspunsuri imediate la întrebări esențiale. Dozatorul de apă în care vrăjitoarea îi prepară lui Sternenhoch o poțiune magică împotriva obsesiei Helga poate fi socotit omologul mistificărilor high-tech.

După spectacol, am deschis pașnicul fișier Word, numai pentru că nu știam de unde să încep sabatul. Să recitesc notele de lecturi din operele lui Hoffmann, pe care am reușit, acum patru ani, în câteva luni de respiro, să le parcurg integral? Am ascultat Simfonia fantastică în două versiuni (pe CD și pe disc de vinil), fluxul de amintiri și de fantezii s-au luat la întrecere, dar tot nu m-am desprins de Sternenhoch. M-am teleportat la Praga, visez că sunt un alchimist care-i fabrică lui Sternenhoch o femeie demnă de a fi iubită și o păpușă de lemn demnă de a fi ucisă. Dau iama în magazinul de marionete de la piciorul podului Carol și sunt dirijorul viselor și visurilor mele. Prințul Sternenhoch seamănă cu Regele Rudolf al II-lea, regele Boemiei și Ungariei, teribilul colecționar de rarități pasionat de ocultism, melancolicul prin excelență. Orice asociații de idei aș face, oricât mi-aș supralicita principiul plăcerii, nu pot decât să le extind la infinit, fiindcă în fond asta înfăptuiește un spectacol bun: îți palpează aripile și-ți urează „călătorie plăcută”.

Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie,

O, Frumusețe! monstru naiv și fioros!

Când ochii tăi, surâsul, piciorul tău mă-mbie

Spre-un infimit de-a pururi drag și misterios?

Charles Baudelaire, Imn Frumuseții (1861), traducere de Alexandru Philippide