Ca un Rege ce este, a învățat să moară.

Mi-e greu să scriu despre montarea celor doi Grosu de la Teatrul Național I.L. Caragiale fără să reiau din cele spuse deja de alții. E drept că a și trecut ceva timp de premieră, a fost și vacanța dintre stagiuni, iar spectacolul a fost selectat și în FNT 2018, ceea ce spune multe despre calitatea acestuia. De regulă, la un astfel de spectacol, în care joacă nume mari, iar textul este și el al unui mare dramaturg, există o unanimitate în aprecierea acestuia ca fiind bun/foarte bun, de multe ori încă de dinainte de premieră, căci, nu-i așa, n-are ce să meargă prost când ai actori uriași pe scenă și text excelent care să le pună în valoare talentul. Cam așa s-a întâmplat și de această dată, toate cronicile care mi-au căzut sub ochi au doar cuvinte la superlativ, fie la adresa regizorilor, fie la adresa actorilor etc. În cea mai mare parte, aceste laude sunt binemeritate, oricât de critică aș fi (și chiar sunt extrem de critică de multe ori), dar tocmai mi-am adus aminte că în unul din bilanțurile stagiunii trecute realizat de un critic de teatru am regăsit remarca că a lipsit un spectacol-locomotivă. Deci nici Regele moare nu e deținătorul unui astfel de statut.

Credit foto: FLorin Ghioca

Textul lui Eugène Ionesco e unul dens, cu replici care mai de care mai pline de substraturi și sensuri ascunse; un text care cere mult, mult studiu și actori care să aibă multă răbdare, care să-și dorească să atingă și să înțeleagă profunzimea celor scrise de Ionesco. Teatrul absurdului în general nu e un teatru ușor de adus în scenă; deși multă lume are impresia că textele contemporane sunt cel mai ușor de montat, ei bine, uite că Ionesco nu e chiar deloc la îndemâna oricărui regizor. De aceea una dintre întrebările la care eu, personal, încă n-am găsit răspuns este cea legată de viziunea regizorală. Încă nu-mi este foarte clar în ce cheie au vrut să monteze Andrei și Andreea Grosu Regele moare. Aparent se vrea a fi o montare care să redea fidel textul, dar pentru asta trebuia un scenograf foarte bun, care să aducă în scenă multe din substraturile textului, care nu pot fi redate doar prin joc actoricesc. Și rămân la ideea că scenografia este partea ce mai slabă a montării despre care facem vorbire aici. Dar dacă mă uit mai bine la dinamica imprimată rolurilor, pot foarte bine să spun că s-a vrut a fi și o abordare postmodernistă: regele moare, învins fiind de un timp al postumanului, o eră în care omul nu mai este om și în care regele, de fapt, nu mai are pe cine să conducă. Se pomenesc în câteva schimburi de replici că am fost, cândva, nouă miliarde, iar acum au mai rămas 27 (sper să nu mă înșel asupra cifrei) de bătrâni. E una din dilemele cu care am ieșit din Sala Mare a TNB, acolo unde se joacă Regele moare.

Credit foto: Florin Ghioca

Regele moare pentru că nu mai are pe cine să conducă, moare pentru că nu mai este util (nici măcar lui însuși), nu mai este folositor, sau moare pentru că așa e-n firea lucrurilor? Iată câteva întrebări la care Ionesco a încercat să găsească răspunsurile de-a lungul întregii lui vieții și faptul că a avut curaj să le reunească într-o piesă de teatru ne determină să intrăm în jocul creat de el și să empatizăm cu unul sau altul dintre personaje. Moare doar Regele, adică Omul, sau mor și ceilalți din jurul lui, fideli slujitori sau doar amatori de niscavai oportunități de moment? Omul moare singur sau are nevoie de ajutor ca să străbată drumul spre marele nimic, vezi aici rolul Marii Preotese, pardon, al Reginei Marguerite. Vezi în prima soție, în felul cum i-a construit Ionesco rolul, o deținătoare a secretului morții-ca-la-carte, dacă se poate și la timp. E singura care știe ritualul și căreia i se datoarează succesul morții ca atare. Dar, cum spuneam, Regele moare singur? Sau dispare și o lume întreagă odată cu el? Soluția aleasă de Andrei și Andreea Grosu, prin scufundarea/coborârea scenei cu tot cu cei doi, Bérenger întâiul și Marguerite, ne duce cu gândul la o dispariție a lumii întregi, la o disoluție a acesteia într-un univers asemănător unui hău negru și fără de margini. Ceilalți, ultimii supraviețuitori, nu mai contează, pentru că sunt pierduți de mult. Eu au ieșit din scenă cuprinși de panică, nepunticioși sau resemnați, după cum le dictau conștiințele; s-au dus în negura timpului, de unde nimeni nu s-a mai întors vreodată ca să ne spună și nouă cum e dincolo-de-viață.

Credit foto: Florin Ghioca

Magistral jocul lui Victor Rebengiuc, care e de un firesc covârșitor, iar jocul celei de-a doua soții, Regina Maria – Ana Ciontea – este de studiat în orice școală de teatru. Vedem o Regină Maria care aduce pe scenă toate angoasele, frustrările și spaimele celei care și-a asumat rolul de „a doua soție” fără să știe dacă îl și poate duce până la capăt. Separarea între ce poate să facă și ce nu poate să facă e lăsată în seama primei soții, dar nu pentru că ea n-ar fi capabilă, ci pentru a-i ntări acesteia funcția, a-i pune în spate toată responsabilitaea unei sarcini cu adevărat ingrată: să-l ajuți pe Rege să moară. Ana Ciontea n-a scăpat o clipă rolul din mână, l-a dus cu brio la bun sfârșit și a avut grijă să-și pună în valoare și partenerii de scenă. I-am revăzut în mare formă pe Șerban Pavlu și Richard Bovnoczki, care se cunosc foarte bine și s-a văzut asta din felul cum comunică pe scenă și din feul cum s-au susținut unul pe celălalt în momente cheie. Dansul pe scaune al lui guardului e urmărit de doctor doar pentru că acesta este gata să-l susțină în cazul unei eventuale căderi și nu pentru că vede în el un el un mic nebun.

Am văzut în stagiunea trecută două texte scrise de Eugène Ionesco, cu montări extrem de diferite, ambele aparținând noii generații (mă refer la Lecția – spectacol de absolvire al studenților de la București și la Improvizație la Alma, care a intrat în repertoriul TNB). Mă bucur să văd că textele marelui dramaturg provoacă noile generații de actori și de regizori, dar mă bucur și mai mult când văd că un text cum este Regele moare capătă profunzime datorită viziunii regizorale a unor oameni care sunt deja consacrați, Andrei și Andreea Grosu nemafiind de mult timp debutanți. Au adus în scenă actori consacrați, adevărați titani ai scenei – mă refer, în primul rând, la Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț – fără să se lase copleșiți de talentul și charisma acestora, ceea ce ne îndreptățește să-i aplaudăm la scenă deschisă și pe regizorii spectacolului, nu doar pe actori.

Regele moare, dar doar atunci când și moartea îi este de folos. Altfel, cum să-i mai spui rege cuiva care nu știe să moară demn? Așa că… mergeți să-l vedeți pe Rebengiuc cum ridică Sala Mare a TNB în picioare pentru că a învățat să moară ca un Rege ce este.

Spectacolul cuprins în „Selecția oficială a spectacolelor din Festivalul Național de Teatru 2018”