Cum tace uneori Dumnezeu sau cum nu Îl auzim noi…
Cât de curând se va vorbi destul de mult despre cartea aceasta. și pentru că, în sfârșit, Martin Scorsese va finaliza ecranizarea anunțată de ani buni!
Roman istoric, scris de un licențiat în literatură franceză, care a studiat câțiva ani și la Londra!
Luciditate, intoleranță religioasă, misticism, credință autentică… Nimic despre drepturile omului la sfârșitul secolului al XVI-lea, începutul secolului al XVII-lea, în Japonia care își începea veacurile „de aur” ale izolaționismului!
Cine se așteaptă la „plăcerea” lecturii Shogunului, să nu mai aștepte!
O carte a alegerilor, precum aceea a Sophiei lui Styron! Dacă Măria Sa Cititorul ar fi obligat să calce, la propriu, chiar și „de formă”, în picioare, tot ceea ce a iubit, a respectat, a propovăduit, ce ar face? Ești gata să mori pentru oameni, dar alți oameni sunt omorâți pentru tine, dacă nu renunți, măcar formal, la credința ta – ce alegi? Când Dumnezeu tace, chiar tace?
Iată câteva întrebări la care scriitorul nu răspunde neapărat: nici clar, nici neclar!
Dar poate Cititorul nu este OM!
„Omul este o ființă ciudată. Undeva, în adâncul inimii sale, își păstrează întotdeauna speranța că va scăpa din orice fel de pericol.”, scrie într-o scrisoare părintele Sebastian (p.60)… și ceva mai târziu la fel, despre oameni:
„Din naștere, oamenii sunt de două feluri. Unii puternici și unii slabi. Sfinți și oameni de rând. Eroi și cei care se tem de aceștia. Cei puternici, chiar și în aceste vremuri de opresiune, pot să îndure să fie arși în flăcări pentru credință sau aruncați pe fundul mării. Însă cei slabi colindă prin munți precum Kichijiro.” (p.134)
Primele patru capitole sunt epistole ale lui Sebastian Rodrigues, preot trimis în Japonia pentru a verifica zvonurile conform cărora mentorul său, Cristovao Ferreira, s-ar fi dezis de credința în Iisus Hristos, următoarele cinci aparțin atoateștiutorului scriitor și ultimul capitol fragmente din două jurnale, unul al unui slujbaș la Biroul Olandez de Comerț din Dejima, Nagasaki și celălalt al unui slujbaș de la așezământul creștin…
Dar m-am luat cu scrisul și cu frunzăritul (notițelor și cărții) și am uitat să precizez esențialul: în Japonia se declanșase teroarea împotriva creștinilor și exterminarea lor… Așa că unii ajung într-adevăr să se refugieze prin munți, prin păduri, pe unde se poate…
Kichijiro mai sus amintit este unul dintre personajele centrale, deși ai spune că este mai degrabă secundar, raportat la europeni, este Iuda niponul! Tare sunt curios cum va fi interpretat în filmul lui Scorsese, în tușe groase sau o să fie ceva demn de un Oscar pentru rol secundar!
Este o carte despre misterul credinței (creștine), despre misterul aparenței (?) pierderii credinței…
A fi sau a nu fi apostat, iată întrebarea, care ar părea oarecum curioasă, dacă n-ar fi pusă de către un japonez care a fost botezat catolic la vârsta de 11 ani și care, poate, a fost ispitit să se dezică de credința sa. Aflând despre acest aspect particular, înțelegi mai bine de ce Graham Greene a declarat că Shusaku Endo a fost unul dintre cei mai buni romancieri pe care i-a citit vreodată…
Dar poate despre o carte a lui Greene, cât de curând… Mă întorc la o anume Tăcere, la un anumit dialog:
„-Doamne, am urât faptul că tăceai mereu!
-Nu tăceam, sufeream împreună cu voi!
-Totuși i-ai spus lui Iuda: „Ce ai să faci, fă repede!”. Ce s-a întâmplat cu Iuda?
-N-am spus asta. Așa cum ți-am spus ție că poți să calci icoana, i-am spus și lui Iuda că putea să facă ce avea de făcut. Așa cum pe tine te doare picioarul, și pe Iuda l-a durut sufletul.”
Mă întorc la ceea ce a urmat acelui dialog, care a însemnat grațierea preotului tânăr, care se va alătura celui bătrân, maestrului, pentru zeci de ani, de fapt până la moarte, într-o captivitate destul de seacă:
„Atunci a pus piciorul murdar de sânge și de praf pe icoană. Cele cinci degete au acoperit fața celui pe care îl iubea.”
Apoi o bucurie nemăsurată îl copleșește. și apare distincția (nu povestesc toată scena, evident, trebuie cartea citită! Sic!): „Fără îndoială confrații săi ( n.A.G.S.: preoții, eventual preoții care nu s-au dezis de credință) aveau să condamne această blasfemie (n.n. faptul de a-l fi iertat pe păcătos, apostaziat fiind), dar chiar dacă îi trăda pe ei, cu siguranță nu îl trăda pe Dumnezeul său. Îl iubea într-un fel diferit de cel de până atunci. Avusese nevoie de tot ceea ce se întâmplase până atunci pentru a cunoaște iubirea aceea. «și acum sunt cel din urmă preot creștin din țara asta. Dar Dumnezeu nu tăcea. Chiar dacă ar fi tăcut, viața mea de până azi ar fi vorbit despre el.»
Judecătorii preotului par a fi pragmatici, reci:
„Nu punem în discuție ce e bun și ce rău în doctrina dumneavoastră, părinte. Poate că în Spania, în Portugalia sau în alte țări, doctrina dumneavoastră este adevărată. Motivul pentru care am interzis creștinismul în Japonia este că, după ce ne-am gândit bine și în repetate rânduri, am ajuns la concluzia că această învățătură nu e de nici un folos pentru Japonia de astăzi.” (p.185)
„Disputa” care urmează, un dialog… socratic sui generis, este mai mult decât interesant: despre adevăruri universale, unde replica japoneză este… cât se poate de zen în acel context:
„Un pom care rodește într-un anumit pământ poate să se usuce dacă pământul se schimbă. Cât despre pomul creștinismului, într-o altă țară are frunze bogate și înflorește, dar în Japonia își pierde frunzele și nu face nici un mugur. Părinte, nu v-ați gândit niciodată la diferențele de pământ și de apă?” (p.187).
Dintr-un anumit punct de vedere, dacă „femeile numite Spania, Portugalia, Olanda și Anglia” nu ar fi fost interesate mai mult de influența politico-economică, poate Japonia ar fi fost încreștinată… Oricum, pilda cu femeile o dă un personaj despre care nu am spus nimic până acum, un guvernator bătrân, Inoue, considerat însuși diavolul, deși, arată a fi blajin, înțelegător, el este cel care poartă dialogul/dialogurile de fapt cu Părintele, până ce apelează la metode mai dure de constrângere…
De la el aflăm că „pentru un bărbat dragostea adâncă a unei femei urâte e o povară de nesuportat”… Înțelege fiecare cum vrea parabola!
Într-un târziu, maestrul apostat se întâlnește cu discipolul său. Maestrul este „cumințit”, deja lucrează cu folos pentru japonezi, le traduce tratate de știință… Este „silit” să-l convingă pe discipol să renunțe la credință. Un tălmaci ține „o predică” (care ne poate aminti de unitatea transcendentală a religiilor”:
„iubirea de aproape înseamnă pur și simplu renunțarea la sine. Sinele este cel care ține întruna la diferența dintre religii. Nimeni n-ar trebui să încerce să-i convingă pe alții să îmbrățișeze religia sa. A-i ajuta pe ceilalți este ideea centrală a budismului și a învățăturii creștine – e punctul în care cele două religii se aseamănă. Important e dacă urmezi sau nu această cale.” (p.250)
Simplificând la maxim, un grup politic dintr-un stat, care controlează acel stat, refuză răspândirea unei noi religii pe teritoriul acelui stat! și face absolut tot ce este posibil (tortură, execuții, șantaj, vorbă bună ș.a.m.d.) ca să oprească „invazia”! Este bine, rău? Viitorul apropiat ne poate da un nou capitol chiar aici, la noi acasă!
Mai zice maestrul către discipol (scuzată să ne fie apropierea de artele marțiale, involuntară):
„În Japonia, Dumnezeul nostru e la fel ca fluturele prins în plasa păianjenului: n-a mai rămas din el decât înfățișarea exterioară, s-a transformat într-o carcasă fără substanță.” (p.256)
Dar oare pentru câți credincioși ori care vor să creadă nu este așa?
Boualem Sansal și Michel Houellebecq dau niște răspunsuri și ei…
Dar Tăcerea nu este și ea un răspuns?
Editura: Polirom
Colecția: Biblioteca Polirom. Proza XX
Traducerea: Florentina Toma
Anul apariției: 2008
Nr. pagini: 336
ISBN: 978-973-46-1109-6