Sînt alta

Motto:

„Aici din nou, cu buzele încărcate de memorie, unic şi asemănător vouă.

Sînt acea intensitate amorţită care este un suflet.”[i]

Întreaga mea viaţă, Jose Louis Borges

Verbul a fi se găseşte în centrul poemelor din volumul Svetlanei Cârstean. Fiindcă esenţializează mesajul, termenul apare puternic şi în titlul asertiv, cu tonalitatea constatării unei schimbări esenţiale, fără de care, ca într-o spovedanie, nu poţi depăşi, prin discernămînt, anumite limite. Cînd eşti alta/altul ai perspectivă, ai o istorie personală şi şansa revelaţiei propriei condiţii. Poţi spune că ştii cine eşti. La un moment dat. Pentru un timp. Cine eşti tu pentru tine, nu şi pentru ceilalţi. Avem în faţă un volum de poezie abstractă care explorează teritoriile eului, prin raportare la concepte ca adevăr, minciună, timp acaparat de realitate:

nu e minciună ceea ce sînt

nu e minciună că sînt

dar nici adevărul nu mai are atîta importanţă ca altădată

(p. 26)

adevărul e în cu totul altă parte decît acolo unde se dă lupta

asta ne-a obosit cel mai mult în ultimii ani

(p. 27)

A fi este, la nivel spiritual, mai important decît a avea sau decît a face, datorită legăturii directe cu ideea definirii sinelui. Tema identităţii apare subliniată mai apăsat decît alte aspecte prinse în formula discretă şi laconică a poeziei născute dintr-o luciditate dureroasă – iubirea, singurătatea, acceptarea stării de fapt, filmul realităţilor paralele etc.

Probabil, spun filosofia, psihologia şi poezia, împreună şi separat, nu există nimic mai important pe lume decît să te găseşti pe tine, să-ţi dai seama cine eşti. Nici o oglindă nu dezvăluie întreg misterul fiinţei:

şi cine sînt eu aici şi cine nu sînt

şi ce cunosc din mine şi ce nu

şi ce-mi scapă şi ce ţin în frâu

şi nici o oglindă nu e suficientă ca să văd tot

mereu e o oglindă între mine şi mine

şi numai ce văd fără să mă uit în oglindă

sînt eu

(p. 35)

În poezia modernă, metafora devine un procedeu care, uneori, trece de la nivelul versului, la nivelul poemului. Întreg poemul devine o metaforă. Gîndirea însăşi este, în acest caz, metafora-matrice. Gîndurile trec dincolo de cuvinte, într-o ţesătură misterioasă, amestecîndu-se între ele, pînă nu se mai ştie unde începe firul originar al unui gînd şi unde se produce întîlnirea cu gîndul acelui altcineva, al străinului care este, în momentul acesta, chiar cititorul.

Intersecţia, ca să folosesc acest concept utilizat de Svetlana Cârstean în proiectele sale de miercuri, intersecţia gîndurilor este o chestiune de o clipă, însă nu ştie nimeni cît anume înseamnă asta exact ca timp, poate să însemne oricît, ca în Eternităţile de-o clipă ale lui I. Pillat.

sunt efectul tău

al gîndului tău

al unuia dintre gîndurile tale

ascunse

al tuturor gîndurilor tale din această clipă

în care citeşti

(p. 39)

Luarea în considerare a receptorului, obişnuită în poezia modernă, aşază procesul comprehensiunii în termenii aleatoriului. Ce semnificaţie are un anumit vers?! Există atîtea sensuri ale scriiturii cîţi cititori există, ideea nu e nouă. În fond, fiecare cititor caută în poezie ceea ce are el însuşi în minte şi în propria sensibilitate. Fiecare cititor se caută pe sine în pagina deschisă sub ochi:

începe să se desprindă din mine

altcineva

şi iar altcineva

tot mai diferit

mai separat

mă văd stînd la o masă

şi deasupra capului meu un text

scris pe trunchiul unui copac

din care cad mereu mere verzi

nici unul nu mă atinge

deşi pericolul ar fi atît de verosimil

şi atît de la îndemînă

(p. 99)

Poezia Svetlanei Cârstean reflectă, în ciuda diversităţii tematice, o simplitate fundamentală, întemeietoare de lume – linia zen a orizontului, în afara timpului, a constrîngerilor de orice fel, a vanităţii. Viziunea simplificată a fiinţei care trăieşte la întretăierea unor euri multiple este realizată prin reducerea la esenţă (şi la absurd, uneori) a relaţiilor cu sinele şi cu alteritatea. Alegerile decisive nu sînt complicate şi se exprimă în puţine cuvinte, sub forma unor versuri care au sonoritate sapienţială. Citind poemele, ai senzaţia că ceva important a fost recuperat, o revelaţie sau o putere, un temei, echivalînd cu trezirea dureroasă a conştiinţei de sine. Cînd îţi dai seama că exişti, ştii şi că viaţa este deja în spatele tău, adunată în toţi acei ani ai candorii:

toţi acei ani în care nu credeai că

dacă te tai curge sînge şi te doare

toţi acei ani în care atît de tînără

era carnea ta şi corpul tău atît de sănătos

încît nici n-aveai habar că exişti

cei mai buni ani din orice viaţă posibilă

(p. 98)

Viaţa e acolo pe malul mării, ca în versurile devenite cîntec. De fapt, aceasta este imaginea mea preferată din continentul poetic creat de Svetlana Cârstean, cea a pescarilor pe care îi vezi de la distanţă, într-o dimineaţă cu ceaţă, ştiind că ai putea să îi vezi şi de aproape – par alţii:

Una e să vezi pescarii de la distanţă

şi alta e să te apropii de ei

şi alta e să te alunge din preajma lor

şi alta e să-nceapă ploaia

şi alta e să vezi năvoadele pline de apă

şi nu peşti

Una e să vezi pescarii pe mal

şi alta e să-i vezi îndepărtîndu-se

în bărcile lor

Una e să îi strigi pe nume

şi alta e să nu știi cum îi cheamă

Una e să-i vezi dimineața

cînd cobori în port

şi alta e să ieși noaptea cu ei pe mare

Una e să vrei să le faci o poză

cu iphone-ul tău

şi alta e să treci pe lîngă ei ca și cum nu i-ai vedea

şi alta e să-i saluți chiar dacă e ceață

(p. 7)

Tonalitatea echilibrată a versurilor poate fi efectul resemnării cu o anume definiţie a propriei fiinţe. Se poate să fie vorba şi despre aşteptarea acelei linişti dinaintea furtunii, semnul cel mai clar că zbaterea e pe cale să reizbucnească. O jumătate a pierdut definitiv cealaltă jumătate. O jumătate întregită de la sine, pentru a nu mai tînji după altceva, după altcineva. Soluţia simplă pentru a intra într-o stare de calm interior este automistificarea, apelul la funcţia salvatoare a imaginaţiei – Îmi spun. / Imaginează-ţi că eşti alta:

Nu am jumătate. Nu există jumătate pentru mine care să completeze ceva.

Nu există gol aici în care să se așeze cealaltă jumătate.

Nu e nimic de completat.

Nu zgîrie nimeni ușa pe dinafară ca să intre.

Mă așez mereu pe o jumătate de scaun dar nu ca să fac loc altcuiva în cealaltă jumătate.

Mă așez pe o jumătate de scaun ca uneori să pot fugi din locul acela cu ușurință.

lar alteori pe cealaltă jumătate mă așez tot eu. Îmi spun.

Imaginează-ți că ești alta.

(p. 33)

Particula de negaţie este aşezată la începutul versurilor, ca o bornă, în faţa unor verbe care trec uşor de la persoana I la persoana a III-a – nu am, nu există, nu e, nu zgîrie. Indicativul prezent are forţă de generalizare, constatările făcute lucid fiind valabile, în abstract, pentru un timp indefinit.

Singurătatea e acceptată ca soluţie de supravieţuire în momentul în care apare sentimentul abandonului. Nu este vorba despre o părăsire a scenei, ci de o retragere care intră în mersul firesc al lucrurilor, o retragere necesară: Nu zgîrie nimeni ușa pe dinafară ca să intre. Simbolic, uşa separă două spaţii, teritoriul lumii dezordonate din afara fiinţei, un spaţiu în continuă expasiune, avid şi ostil, de spaţiul personal, aflat în continuă comprimare, dar echilibrat afectiv. E strîmt aici, dar ai unde să-ţi pierzi minţile, ar spune M. Sorescu:

s-arunci mereu un pahar de apă

peste tot ceea ce faci

pentru ca tot ceea ce faci

să devină recognoscibil

pentru ca tot ceea ce-ai făcut

să fie imposibil de recunoscut

o acuarelă abia compromisă

(p. 37)

Ca la Jose Louis Borges, oglinda nu surprinde chipul celui/celei care se uită în apele ei pentru a vedea doar imaginea pe care o văd ceilalţi. Oglinda este o suprafaţă a reflexiei, dar şi una a reflecţiei. Aplecat deasupra unei oglinzi sau agăţat de marginile ei, ai prilejul să vezi altceva, un orizont metafizic. Uneori, ceea ce vezi într-o astfel de oglindă ar putea să te schimbe fundamental. Metaforic, oglinda, sufletul însuşi, este un spaţiu (nu o suprafaţă, fiindcă are adîncime) deschis, încăpător, nelimitat:

am așteptat dimineața ca să mă comport cum se comport

oamenii dimineața

în primul rînd m-am uitat în oglindă

și n-am găsit nimic din cele cunoscute

nici dimineața n-am mai găsit-o

era întruna seară

seara de dinainte

(p. 12)

Orice portret este un fel de oglindă. Însă tentativa de a prinde într-o imagine fixă ceea ce este în perpetuă schimbare se dovedeşte o inutilitate:

I-am spus.

Sînt alta.

N-are nici un rost să-mi faci portretul.

Sînt mereu alta.

(p. 38)

Preiau informaţiile despre Svetlana Cârstean din prezentarea Editurii Nemira. Este născută la Botosani în 1969. Este poetă și traducătoare. A debutat în 1994, în cadrul volumului colectiv Tablou de familie, alături de T.O. Bobe, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat, Sorin Gherguț și Cezar Paul-Bădescu. Volumul de debut individual, Floarea de menghină, a apărut în 2008, iar în 2013 a fost publicat în Suedia la Editura Rámus, în traducerea poetei suedeze Athena Farrokhzad. A lansat în 2015 volumul Gravitație, la Editura Trei. În aprilie 2016, volumul Trado, scris împreună cu Athena Farrokhzad, a fost lansat în Suedia, de Editura Albert Bonnier în colaborare cu Editura Rámus. Din 2015, Svetlana Cârstean realizează seria de întâlniri şi dialoguri Intersecţiile de miercuri.

În spatele operei poetice există o viziune. Pentru alcătuirea unui volum este nevoie de un concept care să asigure unitatea stilistică a creaţiilor, aşa spun convenţiile. Cred însă că poezia Svetlanei Cârstean nu impune convenţii, nici nu le respectă neapărat pe cele clasicizate. Această poezie cu dimensiune reflexivă te invită, ca cititor, să te priveşti în oglindă pentru a descoperi un adevăr: într-o zi poţi fi altul/alta. Nu ştiu dacă asta înseamnă că poţi fi altcineva:

nu sunt pregătită să mă despart de nimeni

am o noțiune inflexibilă despre apropiere

corpul meu stă înclinat în direcția din care vii tu

(p.11)

acum totul e foarte puțin

și cînd puținul se termină

vine greu altceva tot puțin

și la fiecare puțin

se adaugă încă puțin

atît de puțin încît

mereu e ca și nimic

(p. 28)

la sfîrșitul, zilei

nebunia e singurul lucru bun pe care îl ai

singura ta proprietate pe care nu ți-o poate lua nimeni

o piatră colțuroasă cu care spargi toate geamurile

de-o parte și de alta a drumului

în timp ce te îndrepți spre casă

(p. 31)

în ţara asta

noi sîntem foarte practici

mi-ai zis

din prima seară

pe marginea piscinei

în care nu înota nimeni

noi sîntem foarte pratici aici

noi lăsăm să moară

tot ceea ce nu produce nimic

(p. 90)

Sînt alta de Svetlana Cârstean