Când vine vorba de spectacolele de teatru, devine o adevărată cursă cu obstacole identificarea recomandărilor și cronicilor cu adevărat relevante. De ceva timp încoace, Facebook-ul și Instagram-ul sunt două din rețelele de comunicare pe care cei din teatre le folosesc cu predilecție pentru promovarea spectacolelor. Din păcate, de multe ori găsim doar note extrem de personale ale unor influenceri, preluate fără discernământ, din care, de foarte multe ori, nu înțelegi nici ce se joacă, despre cine joacă e deja altă poveste. Pseudocronicile acestor „cronicari de conjuctură” se amestecă cu cele ale bloggerilor care rămân tot în orizontul subiectivismului, astfel încât deznodământul este adesea tragic: mulți nu înțeleg dacă să meargă sau nu să vadă spectacolul, curiozitatea nu le este stârnită în niciun fel, iar cei văduviți sunt actorii și actrițele care se străduiesc să aducă la scenă viziuni regizorale și montări diverse, texte vechi și noi care au mesaj specific, dar despre care rareori se aduce aminte etc.
Mi-e dor de vremurile când cronicarul de teatru era cu adevărat cronicar, când te puteai baza pe notele acestuia, tocmai pentru că știai că e foarte dur, sau, din contra, îngăduitor cu bâlbele actorilor sau incoerențele regizorale. Mi-e dor de texte din care să răzbată cultura generală solidă și dorința de a provoca cititorul să cumpere bilete. Până să mi se împlinească dorința, mă delectez cu ce-mi oferă Facebook-ul.
***
Când te copleșește jocul actriței…
Despre plâns numai de bine, e necesar și cathartic, pe alocuri. Dar când citești o postare în care verbul a plânge e reluat de nu știu câte ori, începi să te întrebi dacă nu cumva autorul postării e în Valea Plângerii și nu realizează acest lucru. În final, câți dintre cei care citesc (sau au citit) această postare aleg (au ales) să vadă spectacolul?
RALUCA APRODU, COPLEȘITOARE
Raluca Aprodu plânge ca o mamă îndurerată. Plânge în spectacolul „Fete și băieți” de la Teatrul Act. Nu mă interesează cum ajunge să plângă – dacă este o tehnică deprinsă în Institut, dacă se încarcă atât de tare cu rolul și textul, dacă este ceva dobândit în repetițiile cu regizorul piesei, Cristi Juncu.
Intr-un interviu din Libertatea (dau link în comentarii), Raluca Aprodu povestește cum are un întreg ritual în ziua spectacolului și cum, după spectacol și aplauze, îi trebuie 30 de minute să-și revină din rol, 30 de minute în care nu vrea să vadă pe nimeni.
În „Fete și băieți” (text al autorului britanic Dennis Kelly, traducerea fiind realizată de Raluca Aprodu și Cristi Juncu), Raluca Aprodu plânge și povestește. Povestește și plânge. Nu plânge să se elibereze. Nu plânge accentuând tragedia. Nu plânge să ne facă părtași la tragedie. E un plâns care însoțește povestea. Un plâns uman, un plâns cald aș spune, dacă nu aș forța paradoxul. Un plâns-amintire.
Raluca Aprodu este o oră și jumătate pe scenă. Doar ea. Și cu spectatorii care intră în poveste ca în noroi (clătinându-se la început, apoi noroiul se solidifică – noroiul fiind element al decorului și al textului). Și reușește performanța să-i aducă pe scenă pe cei doi copii și pe soț. Ei sunt atât de prezenți, atât de prezenți…
Avem două planuri care glisează: goana după job și secvențele cu copiii. Mai întâi ești mirat ce caută în piesă câteva jocuri cu copiii, apoi înțelegi și refaci acea inocență atât de bine surprinsă în spectacol.
Nu știu cât de dur este acest spectacol. Cât de violent. Dar știu sigur că este un spectacol despre lumina ce se stinge (semiobscuritatea se instalează pe scenă) și ne cuprinde tot mai mult frigul întunericului.
Afișul și fotografiile sunt ale Teatrului Act. Mulțumesc Alexe Tiana pentru invitație.
(Ovidiu Șimonca, 30 octombrie 2023)
*
Actorii nu joacă, ci urcă pe scenă pentru a exprima idei în fața spectatorilor
Recunosc cinstit, n-am înțeles nimic din postarea domnului. Ce știu sigur e distribuția. Când am ajuns la „urcă pe scenă pentru a exprima idei în fața spectatorilor, pentru ca aceștia să poată desluși abstractul gândurilor așa cum sunt ele prezentate prin abilități performative scenice, intelectuale, fizice, vizuale, verbale și non-verbale” eram deja încurcată în hățișul de amănunte deloc puse cap la cap. În final, despre ce e vorba în Gertrude? Și al cui e textul? E Shakespeare sau altcineva?
Nu exagerez defel nici când spun că pe scenă a evoluat tot ce are mai bun teatrul românesc. Actorii, luați unul câte Claudiu Bleonț (Gertrude), Mircea Rusu (Claudius), Marius Manole (Hamlet),
Alexandru Potocean (Horaţio), Marius Bodochi (Duhul), Paul Chiribuță (Polonius) și LariGiorgescu (Ofelia), sunt, pe rând, protagoniști ai unei întâlniri istorice.
După ce-i vezi, pe fiecare în parte, dar mai ales împreună, la capătul a circa două luni de lucru cu regizorul, se sparie gândul că putea fi ales altcineva să joace în această formulă câștigătoare. În „Gertrude”, cei din distribuție nu joacă propriu-zis – asta poate face și un student la actorie. Manole, Bleonț, Potocean, Giorgescu, Chiribuță, Rusu și Bodochi fac ceea au învățat de la vechii greci: urcă pe scenă pentru a exprima idei în fața spectatorilor, pentru ca aceștia să poată desluși abstractul gândurilor așa cum sunt ele prezentate prin abilități performative scenice, intelectuale, fizice, vizuale, verbale și non-verbale. Comunicarea de idei de la actori la spectatori e cunoscută drept formă teatrală. Expresia și rostirea în „Gertrude” (nu uit de coregrafia filigranată a lui Florin Fieroiu) sublimează forma teatrală și mi-au amintit de ceea ce am citit despre cel mai mare anglist, lexicograf de seamă și traducător de „Hamlet” care a trăit la noi, Leon Levițchi. Conform unei splendide evocări, marele om de litere obișnuia ca, înainte de a rosti un cuvânt important în limba engleză, să facă o scurtă pauză, trăgând un pic de aer pe nas. Actorii din „Gertrude” au, lăudați le fie profesorii, știința acestor pauze de efect. Spun multe și când nu spun nimic.
Articolul integral îl puteți citi aici.
(Horia Ghibuțiu, 30 octombrie 2023)
*
Purcărete este pur și simplu genial… ce să mai spui după o asemenea afirmație?
La Raisa Beicu, am găsit și câteva note despre Gertrude, spectacolul TNB. Aici e menționat și autorul textului și numele regizorului. Numai că informația reală se oprește aici, ce urmează e un șir de note personalizate, extrem de subiective, din care nu înțelegi decât admirația (bolnăvicioasă?) a autoarei pentru regizor.
Aseară am fost la avanpremiera GERTRUDE, în regia lui Silviu Purcărete, o reinterpretare a poveștii lui Hamlet din perspectiva dramaturgului Radu F. Alexandru.
De fiecare dată când ies de la ceva semnat de Purcărete mă întreb ce o fi în mintea acestui om. Ce sinapse se produc acolo oare? De unde tot vin atâtea idei halucinante? Cum reușește să șocheze, dar nu și să epateze? Pentru mine, Purcărete este pur și simplu genial și tot universul lui îmi lasă, cu fiecare spectacol în parte, trăiri nemaiexperimentate. Ceea ce e fabulos.
După mai bine de 10 ani, iată că avem iar un Purcărete la teatrul din București. Mare eveniment pentru noi!
Felicitări: Lari Giorgescu, Marius Manole, Claudiu Bleont, Mircea Rusu, Alexandru Potocean, Marius Bodochi, Paul Chiribuță
Scenografie: Dragoş Buhagiar
Muzica originală: Vasile Șirli
(Raisa Beicu, 29 octombrie 2023, postare pe Facebook)
*
Un lung șir de clișee
La cronica de film lucrurile devin și mai complicate. Sunt cam cinci nume de cronicari buni și foarte buni care-mi vin în minte când mă gândesc la filme. Cronicari cu studii de specialitate, din generații diferite, români. Să fim înțeleși. E o cifră îngrijorător de mică, mai ales când vrei să cauți referințe despre un film care rulează în cinematografele românești și despre care n-ai timp să faci o mică cercetare pe internet. Pe site-urile distribuitorilor care aduc filmele străine în România găsești texte scrise după rețetă, adică este clar pentru toată lumea că sunt texte la comandă, de promovare a filmului. Ce e deranjant este când găsești și texte ca cel de mai jos, al cărei autoare intră (pentru mine) în categoria influencerilor și nimic mai mult. Text de promovare, scris la comandă, steril din toate punctele de vedere. Pierdere de vreme să intri pe astfel de site-uri, concluzia mea.
Și-a servit țara. Dar era nevoie să o facă în acest fel? Și-a iubit țara, dar a dat lumii un instrument al morții și urii.
Filmul este cerebral, evită clișeele și prezintă faptele punând marea întrebare publicului: voi ce ați fi făcut?
Distribuția este una pe măsură: Cillian Murphy, Emily Blunt, Matt Damon, Robert Downey Jr. Florence Pugh, Rami Malek, Kenneth Branagh, Casey Afleck. Practic cam tot ce are Hollywood-ul acum mai bun. Christopher Nolan, cunoscut ca unul dintre regizorii care nu fac lucrurile cum se fac de obicei, a cerut ca filmarea să se realizeze cu camere Imax, în alb-negru. Ceea ce a fost cu totul revoluționar, rezultând imagini de o profunzime incredibilă.
Am plecat pe gânduri din sală, am discutat mult după aceea și am ajuns la concluzia că Oppenheimer a avut dreptate cel puțin într-o privință, și anume atunci când a spus despre bombă: „Nu le va fi frică, pânâ când nu vor înțelege. Și nu vor înțelege, până când nu o vor folosi.”
Articolul integral îl puteți citi aici.
desen de Pawel Kuczynski
*
Fenomenul global și suflul nou în lume
Rămânem tot în zona spectacolului scenic, a celui concertistic. U2 rămăne un reper pentru istoria rock-ului, fără îndoială. Să faci cronica unei cărți despre evoluția și importanța acestei formații cere nu doar pasiune și cunoștințe despre discografia formației, ci și ceva cunoștințe despre fenomenul muzical numit U2. Am dat peste „cronica” autobiografiei lui Bono pe Răsfoiala, un blog de recenzii literare. Citiți-l și spuneți-mi și mie dacă e de cumpărat cartea sau nu, poate n-am avut eu suficient de limpede mintea când am parcurs textul.
Autobiografia unui fenomen global
În general, despre starurile rock citim la secțiunea de mondenități atunci când câte o figură excentrică se dedă la excese, face o declarație sau un gest stârnit, ajunge pe la poliție ori în centrul unui scandal. Marile trupe rock ale lumii încântă publicul câteva anotimpuri sau câteva decenii, poate câștigă o stea pe Rock’n’roll Hall Of Fame, apoi se despart, puțini fiind muzicienii care dăinuie cu adevărat dincolo de generația lor.
U2 e o poveste diferită. Bono povestește despre personalitățile complementare ale lui Adam, Larry, The Edge ori a sa, diferențele de opinie și crizele prin care trupa a trecut în cei aproape cincizeci de ani de existență, dar și despre momentele, personajele, cântecele sau întâmplările care i-au readus aproape.
Surrender nu e (doar) autobiografia lui Bono, cât autobiografia acestui fenomen global. Liderul U2 și trupa lui au adus un suflu nou în lume, folosindu-și celebritatea și influența pentru o mulțime de cauze nobile, de la lupta împotriva SIDA, ștergerea datoriilor națiunilor sărace din Africa sau ajutorarea civililor din orașul asediat Sarajevo, până la solidaritatea cu poporul ucrainean în cel mai recent război care devastează partea noastră de lume.
Articolul integral îl puteți citi aici.
*
Excesul de metafore dăunează grav lucidității
După o mică divagare, revenim la teatru și influenceri. Radu Afrim este regizorul cel mai iubit de influenceri la ora actuală. Am citit zeci de postări generate de unul sau altul din spectacolele lui. Zeci, poate chiar peste o sută, de-a lungul ultimilor ani. Postări pe Facebook sau pe site-uri diferite, din care nu înțelegi nimic, decât că este cool să mergi să vezi un spectacol de Afrim. Despre ce se joacă, cum se joacă, cât de bine își fac treaba actorii sau despre tehnicile regizorale probabil că vom citi altădată, undeva, cândva. Să nu ne pierdem speranța, Afrim e în formă și cred că mai poate regiza încă mulți ani de aici înainte cel puțin în ritmul pe care-l acum, de câteva spectacole pe an. De asemenea, sper ca între timp să-și facă loc pe rețelele sociale și cei care pot privi lucid un spectacol, astfel încât să povestească despre el fără să cadă în patima excesului de metafore.
În seara asta am revăzut Ierbar-ul lui Radu Afrim, după ce l-am văzut în primăvară în Craiova.
Mi-a plăcut și mai mult astăzi; am corelat mai multe replici cu versurile Simonei Popescu (Simona, pe care am avut norocul s-o revăd în seara asta), am râs din nou, m-am regăsit cu sera-tărâm-magic, prin care odată intrați, oamenii se schimbă sau își activează amintirile, iar timpurile & timpul devin floră.
Plante interioare ofilite, frunze rupte, terenuri mai mult sau mai puțin fertile. Iarbă încâlcită în ierbarele vieții, oameni care nu învață nimic din nimic, amintiri care cresc sau se usucă în grădini (ne)îngrijite. Adulți care țipă „nu știu cum arată copiii fericiți”, bătrâni care conștientizează că uitarea n-are rădăcini sau băieți veseli care ascund amintiri cumplite pe care nici măcar sera-tărâm-magic nu le mai repară.
Pe curând, Ierbarule!
(Raisa Beicu, 23 octombrie 2023, postare pe Facebook)
desen de Pawel Kuczynski
*
Închei într-o notă comică. Cu o postare foarte scurtă, dar elucubrantă a unui contributor Liternet.ro. Las postarea să-și facă treaba, nu e rost de niciun cuvânt în plus.
Scorpia neîmblânzită a Letei Popescu (după o adaptare a Mariei Manolescu și o traducere, acolo unde a fost cazul de text original, a Violetei Popa), premieră de 8 martie (sâc!) 2023 a Naționalului clujean, reprezentată în seara a doua a FNT 2023 (21 octombrie 2023) pe scena majestică a Odeonului, e toate despre cele de mai sus. Și despre multe altele.
Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici
(Mihai Brezeanu, Chiuchiueneișinoi – Scorpia neîmblânzită la FNT, 2023)
