Riscurile acceptate ale unei călătorii inițiatice

Ca mulți alți scriitori contemporani, Jane Green nu numai că își documentează foarte bine cărțile, dar subiectele propuse au un sâmbure de adevăr: fie unul sau mai multe personaje au fost reale, fie personajul principal este un alter ego al autorului sau al unui apropriat al acestuia, fie subiectul propriu-zis se dezvoltă în jurul unui eveniment petrecut aievea. În felul acesta cititorul se lasă învăluit în misterul intrigii fără să realizeze, parcurge captivat romanul/povestea (cu condiția ca fluiditatea, cursivitatea și construcția frazei să se regăsească printre calitățile autorului) și are șansa să înțeleagă mai bine anumite evenimente, curente, decizii politice, economice, culturale, reperele comunității din care face parte și nu numai. În 2022, Jane Green publica un roman al cărui titlu este intraductibil în limba română – Sister Stardust – dar, cu toate acestea, traducătoarea Ioana Petridean s-a dovedit inspirată propunând titlul Nopți în Marrakech pentru ediția în limba română, apărută în 2023, la Corint Fiction. Misterul te învăluie încă de la moto, un citat aparținând lui Yves Saint Laurent care vorbește despre anii 1960 și menționează două nume: Talitha și Paul Getty. Oare ce ne propune Jane Green? O incursiune în lumea modei? O incursiune în lumea glamour, a show business-ului european? Nopți în Marrakech nu este despre modelele anilor 1960 – 1970, nici despre convulsiile sociale și politice ale epocii, nici despre șocul civilizației sau efectele decolonizării. Rezultatele căutărilor de pe internet nu ne ajută să descifrăm intriga romanului. De altfel, cred că e mai bine să citești întâi romanul și apoi să cauți informații despre personaje pentru că povestea începe undeva, în podul unei case dintr-un cartier exclusivist din Londra:

„Tally ține într-o mână o cutie din lemn de satin, iar în cealaltă, un teanc de scrisori, cu o expresie încruntată pe chip.

– Mamă? Cine naiba e T?

Îmi întinde scrisorile, în timp ce sângele îmi zvâcnește în obraji, iar inima îmi bate cu putere în piept. Asta e o poveste pe care nu-mi doream s-o revizitez. De-asta au rămas toate cutiile astea în pod, nedesfăcute. Inima mi se strânge, în vreme ce-mi aduc aminte de ochii ei strălucitori, de mâinile și picioarele ei mici. Îmi aduc aminte de felul în care mă făcea să mă simt și îmi dau seama că fiecare fibră a trupului meu vibrează.

Îmi e dor de tine în fiecare secundă a fiecărui minut al fiecărei zile. Tânjesc să mă întorc la Londra, să te revăd. Te iubesc. T.

– O, draga mea, zic eu, privindu-mi mâna dreaptă cuprinsă de tremur, pe inelarul căreia stă inelul în formă de șarpe cu ochi de rubin, pe care nu l-am mai dat jos de cincizeci de ani și pe care fiicelor mele le plăcea să-l atingă atunci când erau micuțe, inelul care ascunde o poveste pe care n-am spus-o nimănui niciodată.

Privesc în gol, întrebându-mă dacă a sosit vremea să revizitez trecutul, dacă a venit timpul să mă iert, să depășesc vinovăția și durerea pe care le-am cărat cu mine toți acești ani.

– O, Tally. Sunt atât de multe lucruri pe care nu le știi.” (p. 21 – 22)

Ca mai întotdeauna, curățenia din podul casei (sau din dulapurile uitate de vreme într-un colț ascuns al casei) este un prilej de închidere a unui cerc, a unei povești, de iertare. Claire, personajul principal, nu face excepție. Cutia aflată în mâinile fiicei, țesăturile orientale, obiectele din lemn prețios care te duc cu gândul la unu cort de beduini din deșert, îi provoacă o furtună emoțională, trecând rapid de la nostalgie la regret, apoi la detașare și ușurare și, în cele din urmă, la acceptare și iertare. Anii 1960 sunt încă greu de înțeles: creșterea economică mult așteptată generează reacții compulsive, iraționale, neașteptate în societatea occidentală dornică să șteargă urmele unui război cumplit; pe de altă parte, mișcarea feministă îmbracă noi forme de de manifestare, implicând proteste violente, iar expresia artistică, prin milioanele de nuanțe, tonuri, abordări, refuză să fie înregimentată în tiparele „clasice”. Contrastele sunt izbitoare: metropolele cu vitrine strălucitoare, mașini și ținute extravagante, se învecinează cu mici orășele în care totul pare încremenit, atemporal; orașe în care lumea stă la coadă la unul din concertele Beatles, iar la câteva sute de kilometri distanță, altă coadă, dar pentru pâine sau apă potabilă. Ziarele, revistele și cinema-ul te fac să îți dorești să trăiești într-o metropolă și să visezi că la masa de alături, din restaurantul tău preferat, se află Roger Moore sau Elvis Presley (asta ca să rămânem în contextul epocii). În acest context, nu e de mirare obsesia lui Claire, o tânără obișnuită, proaspăt absolventă de liceu, de a ajunge la Londra. Dorința de a-și depăși condiția se accentuează după moartea mamei și imposibilitatea de a avea un dialog real cu mama vitregă. Luciditatea o definește pe Claire și o va ajuta să iasă din situații extreme:

„Eram recunoscătoare pentru faptul că îmi găsisem o slujbă, că plecasem în sfârșit din Dorset, că eram la Londra, însă, pe parcursul acelor prime săptămâni, m-am simțit complet pierdută. Nu îmi era dor de Linda (mama vitregă – n.n.), însă îmi lipsea rutina. Și îmi era dor de Dottie. Indiferent cât de mult mi-aș fi dorit să mă mut la Londra, îmi lipsea sentimentul de siguranță pe care mi-l dădea traiul în orașul în care crescusem și în care cunoșteam pe toată lumea.” (p. 53)

Călătoria inițiatică este parcursă pas cu pas; schimbarea locurilor de muncă nu o mai înspăimântă atât de tare, așa cum nu o mai înspăimântă nici faptul că e foarte posibil să nu aibă unde dormi în următoarele zile. După scurta revenire în Dorset pentru petrecerea de majorat (21 de ani) a fratelui său, Claire își vede visul cu ochii: nu numai că poartă haine la modă, dar intră în cluburi și își începe viața de noapte alături de vedetele momentului. Alcoolul, drogurile sunt la tot pasul și pentru toate buzunarele. Tentațiile sunt uriașe, așa că nu avea cum să se opună unei călătorii într-un Marrakech magic: dacă până cu câteva luni în urmă nu cunoștea nici măcar Londra, iată că acum ajunge într-un tărâm învăluit în mister, în casa de vacanță a Talithei și a lui Paul Getty. Cece (așa cum i se spunea mai nou) asimilează precum un burete tot și toate, aproape irațional, dar, în ciuda afinității pentru starurile rock ale vremii, își dezvoltă simțul artistic și își desăvârșește educația grație unui mentor cu totul atipic: Paul Getty:

„Paul mi-a arătat tabloul numit Proserpine, de Rossetti. O, era frumos! Nu m-am mai îndrăgostit niciodată de un tablou, așa cum m-am îndrăgostit de acela. O femeie ținând în mână o rodie, îmbrăcată într-o mantie azurie strălucitoare, cu părul brun căzându-i în cascadă pe umeri, în bucle castanii, cu buzele pline și țuguiate într-o expresie care, am ajuns să înțeleg mai târziu, reprezenta chintesența stilului prerafaelit.

– E perfectă! Am zis în șoaptă, observând iedera care se cățăra pe marginile tabloului și privirea femeii. Cine era?

În ciuda faptului că era drogat, anesteziat de opiu, vedeam cât de entuziasmat era Paul de încântarea mea. Mi-a povestit despre tablou, despre faptul că modelul a fost Jane Morris, soția lui William Morris, despre cum povestea o avusese drept punct de pornire pe Persefona, împărăteasa Hadesului.” (p. 202)

La fel de fascinată va fi de Puccini, dar mai ales de Wagner, dar, în subconștient știa că totul se va sfârși, într-un fel sau altul. Intriga crește pe nesimțite, într-un decor fantastic, iar dispariția unuia dintre membrii grupului într-un mod cât se poate de abrupt și supradoza luată oarecum incidental, dar mai ales fascinația obsedantă pentru Talitha o vor face să înțeleagă cât de aproape a fost de marginea prăpastiei:

„Era șocată, iar eu m-am gândit la cât de șocată ar fi fost dacă ar fi văzut lumea din care veneam eu. Casa minusculă din Evershot. Papucii de casă ai tatei, așteptându-l lângă șemineu. Dormitorul comun de la Warwickshire House, cu lenjeria și dresurile întinse la uscat pe calorifer. O, cât de diferită era lumea aceea! Dar în clipa aceea mi-am amintit despre ce-mi povestise cu o zi înainte. Despre cum stătea, în copilărie, ore întregi în bătaia soarelui arzător, înspăimântată că gardienii ar putea să-i înfigă degetele în ochi. Despre bătăi. Despre teroare. Despre a trăi într-o stare de frică permanentă.

Știam pe care din cele două vieți aș fi preferat-o, indiferent cât de mult mi-aș fi dorit să fiu parte din această viață nouă.” (p. 268 – 269)

Nopți în Marrakech, dincolo de povestea scrisă foarte bine, te pune pe gânduri. Tentațiile și provocările tinereții sunt aceleași, indiferent de epocă, timp. Cititorul va face, fără să vrea, unele asocieri, unele comparații. Claire a reușit să ajungă la capătul propriei călătorii inițiatice grație unei lucidități ieșite din comun și unei raționament care a ajutat-o să iasă cu bine din situații limită. Câți dintre noi suntem capabili să ne asumăm propria călătorie și să o și ducem la bun sfârșit?

Nopți în Marrakech de Jane Green