„Focul amorului. Despre dragoste și sexualitate în societatea românească 1750-1830” – o analiză

Constanța Vintilă este istoric și cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, din cadrul Academiei Române, obținând titlul de doctor în istorie și civilizație la Paris. Cărțile și studiile autoarei reprezintă o contribuție esențială în domeniul istoriei sociale, studiind, cu ajutorul documentelor de arhivă, viața cotidiană în Epoca Modernă românească. Focul amorului. Despre dragoste și sexualitate în societatea românească 1750-1830 a fost publicat prima dată în anul 2006, la Editura Humanitas, iar în toamna anului 2023, la aceeași editură, a apărut o ediție revăzută și adăugită, în introducerea căreia, istoricul menționează:

Lumea pe care o ofer este, mai întâi de toate, o lume așa cum am văzut-o , gândit-o, simțit-o eu după un studiu atent al miilor de documente folosite pentru a scrie această carte. Ea poate fi altfel într-o altă carte, scrisă de un alt autor.

Volumul este structurat în trei părți de analiză (Cu dragostea la tribunal: a iubi în rândul norodului, Sexualitatea interzisă, Teatrul iubirii), care surprind esența temei tratate: maniera în care oamenii modernității din spațiul românesc se raportau la dragoste, rolul jucat de instituțiile statului în reglementarea statutului marital, zvonurile, infidelitatea și iubirea pe categorii și între categorii sociale diferite. Principiul de la care pleacă întregul edificiu al cărții este acela de a înțelege mentalitățile și viziunile lumii puse sub lupă, prin intermediul poveștilor, cazurilor regăsite în densitatea arhivelor studiate de autoare. De a observa schimbările produse în mentalul colectiv românesc de la o etapă temporală și istorică la alta, de a surprinde rolul jucat de social, economic și politic în universul sentimental al epocii.

Printre sursele supuse hermeneuticii de istoric, se regăsesc izvoare inedite, provenite, în principal, de la Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale, București, Fond Manuscrise, Biblioteca Academiei Române, București, care sunt, predominant surse judiciare și ecleziastice, surse edite, unde sunt coroborate acte judiciare, corespondență, folclor, poezie populară, literatură și memorii și, în cele din urmă, lucrări și articole generale din istoriografia română, franceză și engleză. Tuturor acestor surse, autoarea oferă o interpretare inedită, devenită o contribuție esențială în istoriografia română asupra Epocii Moderne.

Intervalul cronologic studiat este 1750 – 1830, care permite pe de o parte, analiza segmentară a evenimentelor, iar pe de altă parte, studierea ideilor puse în circulație, mentalităților și viziunii lumii românești surprinsă între secolul al XVIII-lea și secolul al XIX-lea. Perioada nu este aleasă întâmplător, ci este definitorie pentru contextul politic și social din spațiul românesc, pentru modificările care intervin atât în plan intern, cât și în plan extern, expunând o lume românească plasată între Orient și Occident.

De asemenea, istoricul Constanța Vintilă folosește metode definitorii în cercetarea sa: metoda cronologică, ceea ce oferă coerență faptelor istorice descrise, metoda sincronică, reușind să surprindă, în același timp, mai multe aspecte ale problematicii abordate, coroborarea surselor istorice și analiza lor critică, identificând scopul și interesul scrierii lor, mai ales în cazul surselor edite, toate acestea oferind lucrării un riguros caracter științific.

Privind în ansamblu intervalul cronologic al cercetării, atât în planul politicii interne, cât și al politicii externe, în anul 1750, în Țările Române era instaurat regimul domniilor fanariote (1711 în Moldova și 1716 în Țara Românescă), reprezentând o accentuare a dependenței politice și economice față de puterea suzerană, Imperiul Otoman. Pe fondul acestei situații, orientalismul era mult mai pregnant în toate aspectele vieții de zi cu zi a românilor, de la modă, vestimentație, alimentație, la reglementări ale stării sociale și civile. În plan extern, mai ales în decursul secolului al XVIII-lea, spațiul românesc a fost gazda „Crizei Orientale”, războaielor ruso-austro-turce, pentru ca, începând cu secolul al XIX-lea, să întâmpine prezența și celorlalte două imperii, mai ales pe cea a ofițerilor Imperiului Rus, slăbind presiunea otomană, ceea ce avea să se observe și în rândul societății, aflată într-un plin proces de metamorfoză, apărând și deschiderea spre Occident, care se traducea prin schimbarea vestimentației, modei, gusturilor, dar și a reglementărilor. În anul 1830, ultimul cuprins în cercetare, deja pe tronul Țărilor Române se aflau domni pământeni, aflați sub suzeranitatea otomană și protectoratul rusesc, instaurat oficial prin Tratatul de la Adrianopol, din 1829.

În prima parte a cărții, se conturează alfabetul și vocabularul iubirii, care cuprindeau expresii cu semnificații complet diferite față de cele pe care le atribuim astăzi, fiind știut că cel care poate iniția invitația dragostei și cel care deținea controlul era bărbatul, în feluri diferite de la o categorie socială la alta.

Bărbatul este cel care își exprimă sentimentele, el are rolul activ, fiind considerat ca persoana îndreptățită să acționeze, să-și etaleze sentimentele, așteptările, dorințele, plăcerile. Fata trebuie să fie pasivă, să aștepte, să primească, să recunoască semnalele emise de un potențial curtenitor. Ea se poate însă aventura în construirea unei relații, de cele mai multe ori ilicite, prin punerea în scenă a disponibilității, a dorinței, a plăcerii.

Vocabularul dragostei era construit din sintagme simpliste în secolul al XVIII-lea, de pildă „s-au îndrăgit, s-au plăcut, au avut dragoste”, citându-se în lucrare cartea lui Toader Nicoară (Transilvania la începuturile timpurilor moderne 1680-1800. Societate rurală și mentalități colective), unde se apreciază diferența de semnificație a formelor folosite, astfel „a face dragoste” însemnând „a face curte”. Între iubirea platonică și cea carnală se formează un limbaj diferit, îndrăzneț, diferențiind foarte clar intențiile celor implicați în acțiune. De asemenea, curtarea era însoțită și de o gestică semnificativă din partea ambilor tineri, fiind și numeroase situații în care gesturile sunt greșit interpretate, mai ales, de bărbat, ceea ce transformă o curtare într-un caz judiciar.

Un holtei începe prin a-și declara intențiile trimițând vorbă fetei că-i este plăcută, că o așteaptă seara la poarta mare sau la fântână. Ieșirea seara la poarta mare înseamnă că fata își dă acordul în ritualul curtării ce urmează.

În aceeași măsură, cartea urmărește poziționarea femeii în relațiile sociale și cele de dragoste, conturându-se rolul femeii și raportarea la aceasta. Fetele care proveneau din rândul țăranilor aveau un drum mai dificil, fiind și cele mai naive, cele mai multe victime ale unor promisiuni, în cele din urmă nerespectate. Lipsa educației și regulile societății fac din aceste fete reclamante, marginalizate, ajungând cu jalbă la Mitropolie după ce au rămas însărcinate, fiind și înlăturate din casa părintească. În această situație, un rol important îl joacă și autoritatea bărbătească, dar și felul în care lumea se va raporta la femeia reclamantă, cea care a încălcat normele morale impuse.

Fata pornește rareori jalbă la Mitropolie după primul contact. Ea acordă credit promisiunilor făcute, speră că ele vor fi concretizate mai devreme sau mai târziu […] Denunțul public este declanșat în momentul în care devine clar și vizibil că bărbatul se îndreaptă spre cu totul altceva, iar ea nu mai poate avea nicio speranță. Certitudinea unei sarcini, frecventarea unei alte fete, căsătoria cu o alta sunt tot atâtea momente care avertizează fata că trebuie să acționeze cât mai repede cu putință pentru a elucida propria situație.

În relațiile de iubire și evoluția lor, se stabilește o ierarhie de control în rândul instituțiilor. Rolul primordial îl are Biserica, cea care emite normele morale, religioase, existând și un tribunal ecleziastic, apoi Statul, care are ca instrumente de control Îndreptarea legii din 1652 și Codul Penal din 1783, iar, în ultimă instanță, familia, care pregătește zestrea sau înlătură fata care a ieșit din cadrul normelor bine știute. La confluența dintre primele două instanțe, se pot regăsi și conflicte între instanța laică și ecleziastică, cu atât mai mult când Statul intervine să judece pe slujbașii Bisericii sau încearcă exercitarea unei autorități mai accentuate.

În lumea românească modernă, un rol esențial, chiar și în cadrul proceselor, îl are zvonul, vorba lumii, ce au văzut sau știu vecinii, cunoscuții, neexistând o preocupare pentru verificarea informației, jurământul necontând prea mult în lupta dovedirii propriului adevăr. Astfel, în cazul dintre Necula din satul Rașii, județul Ialomița și Tudor, acuzat de a fi siluit fata, intrând în proprietatea familiei, noaptea, ca tâlharii, un cuvânt foarte greu are de spus satul, care mărturisește că adevărul este cu totul altul, iar fata și holteiul sunt deopotrivă implicați și deopotrivă vinovați. Familia fetei nu renunță, tatăl acesteia aducându-și alți martori, care șterg din gravitatea acuzațiilor, denunță sperjurul băiatului, schimbă cursul întregului proces care de la pedeapsă grea (cerută de Necula) se reduce la eterna și banala învoială.

Un aspect important al problematicii este reprezentat de raportarea la copiii născuți în afara căsătoriei sau copiii din flori. Într-un proces, instanța ține cont de acești copii, impunând tatălui obligații materiale față de copil. Există, însă, și numeroase cazuri în care bărbatul neagă paternitatea, ceea ce îngreunează lucrurile, dată fiind imposibilitatea dovedirii opusului de către mamă. Sunt consemnate și cazuri de infanticid, în situația în care niciunul dintre părinți nu își dorește copilul născut în afara unei legături consimțită legal. De asemenea, copiii nedoriți puteau fi adoptați de rude.

De cele mai multe ori, tribunalul înclină balanța către responsabilitatea masculină și îi încredințează bărbatului obligațiile economice ale creșterii și întreținerii unui copil: fixând lunar sau anual o anumită sumă. Ea variază de la 5 taleri în primul an, 10 taleri în următorii ani.

Relațiile de iubire nu sunt cu nimic mai simple în rândul boierimii, deși raportarea și viziunea sunt diferite. Vocabularul dragostei se complică, sintagmele simpliste sunt înlocuite de versuri, în numele Erosului. Fericirea și durerea, deopotrivă, își găsesc loc în poezii ale timpului lor. Întâlnirile nu se mai dau la poarta cea mare, ci la baluri și reuniuni mondene, acolo unde civilizațiile pot coexista, boieroaicele românce se pot amoreza fără opreliște de ofițeri ruși, austrieci sau de tineri francezi. Femeile abandonează straiele orientale greoaie și inestetice, înlocuindu-le cu rochiile de mătase, cu voaluri și finețuri, la modă. Preocuparea pentru eleganță devine din ce în ce mai pregnantă la începutul secolului al XIX-lea.

Femeile mari și mici nu se lasă mai prejos și cer haine și trăsuri, conduri și bijuterii chiar și atunci când banii nu există, căci negustorii folosesc răbojul și apoi scot la mezat moșiile mofluzilor. Pe rochii, pe degete, în păr, pe brațe se revarsă o ploaie de diamante și rubine, de smaralde și mărgăritare ce se îmbină cu ornamente brodate cu fire de aur și argint, cu poalele acoperite de hermină, jder sau vulpe.

Relațiile capătă și mai multă efemeritate, nefiind constrânse nici de vârsta partenerilor, nici de lumile din care provine fiecare și, uneori, nici de legăturile stabilite anterior. Acesta este și cazul lui Matache Bărbătescu, care se îndrăgostește de Lucsandra pităreasa, sora soției lui, Marica Periețeanu. Îndrăgosteala se produce chiar în prima zi a nunții, discretă la început, dar din ce în ce mai vizibilă. Marica, simțindu-se trădată, se refugiază la Brașov, așteptând ca timpul să aranjeze lucrurile. Familia impune despărțirea amanților, ceea ce îi determină să păstreze ascunsă legătura.

Dragostea urbană este stratificată, din centru la mahala, iubirea capătă numeroase fațete. Centrul este locul iubirii opulente, luxoase, spațiul poeziei și dansului, în timp ce mahalaua este spațiul zgomotelor, răcnetelor și fugii sub clarul nopții, toate acestea constituind diversitatea lumii românești moderne.

Într-o continuă luptă între Orient și Occident, lumea românească se constituie într-un tablou picaresc. Sunete, culori, gesturi, gusturi, toate surprind mersul lumii de la Dunăre. Între fanarioți și ruși, francezi, austrieci, românii împrumută de la fiecare, se sustrag, plac și se complac, cu toate sentimentele lor. Surprinderea tuturor aceste aspecte într-o cercetare ca cea de față fac din lucrarea Focul amorului. Despre dragoste și sexualitate în societatea românească 1750-1830 o contribuție valoroasă și imperios necesar în istoriografia română.

Focul amorului. Despre dragoste și sexualitate în societatea românească 1750-1830 de Constanța Vintilă