Un dialog nesperat, venit într-un moment cu adevărat dificil pentru mine. Dar jumătatea de ceas petrecută împreună cu David Grimal și soția sa mi-a schimbat starea de spirit și mi-a readus zâmbetul pe buze. David Grimal era abia ajuns în România, ușor obosit, dar degajat, îmbrăcat într-o cămașă albă asortată cu un fular de un albastru precum îi sunt ochii. Și mi-a plăcut să-l observ în timpul dialogului: se centra pe mesaj, îi făcea plăcere să caute răspunsurile, ba chiar zâmbea pe alocuri. A doua zi urma să aibă concertul la Ateneul Român, un concert cu adevărat memorabil și care, sunt sigură, va rămâne în memoria afectivă a melomanilor. Aștept revenirea sa în România nu doar pentru că este un muzician desăvârșit, ci și pentru naturalețea și firescul care-l caracterizează.
(Un gând bun pentru soția domnului David Grimal, căreia îi mulțumesc pentru tot sprijinul)
Muzica este, cred, cea mai privilegiată dintre cele șapte arte. Sunt convinsă că fără am avea un univers interior foarte sărac. Dvs., ca violonist, cum v-ați descrie universul interior? În ce culori? În ce dimensiuni s-ar proiecta acesta?
Universul meu interior, hmm, bănuiesc că muzica este un mod de a-ți eluda destinul, de a da sens existenței, iar muzica cultă îți permite să îți concepi viața ca pe o călătorie spirituală ce îți permite în același timp să ai disciplina necesară pentru a fi stăpânul propriului trup și suflet. Iar în această privință vioara este un caz special prin dificultatea, dar și exigența pe care le implică, oferind o coloană vertebrală pentru toată durata vieții atât pentru tine însuți, cât și pentru cei care o studiază, dar și pentru muzicienii alături de care cânți. [În ceea ce privește universul meu interior] aș spune că este, deci, ca o asceză monastică. Iar, culorile, nu știu sigur: toate culorile de la cel mai puternic negru la cele mai luminoase nuanțe. Dimensiunile în care este proiectat universul meu? Acest univers este conectat cu infinitul căci muzica este pudra vrăjită pe care o punem peste timpul invizibil. Ca muzician, ești în mod obligatoriu conectat cu timpul infinit. Altfel, te afli doar sub dominația pragmatică și materială a sunetului. Această meserie, cea a muzicianului, are ce-i drept un aspect real, însă muzica ca viață cred că este conectată la ceva ce nu ține de domeniul cotidianului.
Care este relația dintre formarea dvs. intelectuală și voluntariat? V-au ajutat studiile (chiar așa nefinalizate) să aveți o mai bună percepție asupra problemelor sociale ale lumii contemporane?
Nu există nicio legătură între studiile de științe politice pe care le începusem la un moment dat și activitatea mea politică. În fapt, mi-am dorit mereu să încerc ideile oamenilor, însă mi-am dat seama foarte repede că nu despre asta este vorba în politică și că, din păcate, lumea politicii nu este neapărat o lume a dragostei, iar acest aspect m-a făcut să mă îndrept spre lumea muzicii, cea care îmi permite să ajut oameni, pe de-o parte adunând fonduri cu ocazia concertelor și pe de altă parte aducându-le acestora muzică. Toate ideile anterioare par să vină de la sine, dar trebuia să le menționez.
Credit foto: Sorin Mircea Vasilescu
Sunteți tânăr și aveți deja un repertoriu foarte bogat, chiar și pentru solist de concert. Dacă ați fi fost pianist, sau, nu știu, violoncelist, ar mai fi fost la fel de bogat repertoriul?
Într-adevăr, am un repertoriu bogat deoarece sunt interesat de multe lucruri: orchestra, muzica de cameră, concerto-ul, muzica contemporană, muzica barocă, muzica clasică, muzica romantică. Nu am, deci, o carieră comercială, nu repet mereu aceleași lucruri, iar astfel am o libertate aparte ce îmi permite să fiu creativ. Îmi place mereu să cânt compoziții diferite și să descopăr lucruri diferite, ceea ce mi se pare mult mai interesant decât să repet aceeași muzică peste tot prin lume.
Care este pentru dvs. cea mai mare provocare la ora actuală din punct de vedere profesional: să vă planificați atent concertele, sau să vă alegeți cu grijă repertoriile?
Cel mai dificil aspect cu care mă confrunt în prezent este acela de a acorda vieții mele de familie, copiilor mei, atenția necesară. Printre călătorii și concerte îmi este foarte dificil…
Credit foto: Sorin Mircea Vasilescu
Sunteți solist de concert, dar ați înființat și Les Dissonances. Cred că în spatele acestei decizii stă nevoia de comunicare, dar și cea de explorare de noi teritorii muzicale și de noi formule. Greșesc prea mult?
Am creat Les Dissonances efectiv pentru a aduce umanitate în practica muzicală, care este foarte comercială, mai bine spus foarte bine structurată de marketing, în timp ce eu îmi doream ca aceasta să fie ghidată doar de către muzică. Prin urmare, am înființat un loc în care muzicienii să se poată simți liberi: o orchestră orizontală, în niciun caz una verticală. O orchestră care să cânte într-o zi împreună, dar nu sub direcția impusă de cineva. Nu sunt eu șeful. Este deci un loc al creativității; dacă muzica clasică este mereu locul repetiției aceluiaşi lucru într-un mod foarte profesionist și chiar marile orchestre, la cele mai înalte niveluri fac mereu aceleași lucruri, eu am vrut să trăiesc și altceva.
Cum vă ajută activitatea de dirijor în abordarea partiturilor de violonist solo? Vă aduce profunzime, luciditate sau ce altceva?
Faptul de a fi solist îmi dă o anumită exigență, poate chiar un anumit tip de autoritate, prin raport cu prietenii mei muzicieni. Exigența pe care am dobândit-o în urmă repertoriului aprofundat este complementară stăpânirii unui instrument pe care încercăm să îl perfecționăm mereu. Aceasta îmi permite să fiu mai sharp, more clear.
Enescu, Sibelius și Bartók sunt cei trei compozitori aleși pentru concertul de mâine. Cum ați ajuns la acest repertoriu?
Așadar, Enescu este întotdeauna cântat la Festivalul Enescu. Apoi, am vrut să îl pun pe Enescu alături de verii săi, de frații săi europeni. La început, voiam să îl pun alături de concertul lui Berg, dar acesta fusese deja programat în cadrul festivalului și deci m-am orientat spre concertul lui Sibelius pe care îl ador și care este relativ contemporan cu Enescu. Și, evident, Bartók al cărui concert pentru orchestră a fost foarte rapid inclus, la rândul său.
Știm că toți trei: Enescu, Sibelius și Bartók au în comun filonul folcloric. Ați ținut cont de acest aspect când ați ales repertoriul?
Bineînțeles! Evident: cei trei, cele trei limbaje ale pământului…
Credit foto: Sorin Mircea Vasilescu
Anul acesta Festivalul Internațional George Enescu are o secțiune nouă, Forumul Compozitorilor, iar în programul concertelor, seria Muzica secolului XXI cuprinde concerte foarte variate. Dvs. sunteți unul dintre violoniștii privilegiați, pentru care s-au compus multe piese. Aveți în vedere la o ediție viitoare a Festivalului participarea la una sau alta dintre cele două secțiuni?
Bineînțeles, înainte nu exista acest ajutor din partea Festivalului, a Forumului Compozitorilor alături de Mihai Constantinescu. Până la urmă planul meu nu s-a mai concretizat pentru anul acesta, dar cu siguranță că este foarte interesant și voi fi foarte bucuros să mă implic în edițiile viitoare, dacă mi se va propune.
Anul acesta au venit foarte mulți compozitori de muzică nouă din toată lumea și am înțeles că chiar a fost un succes. Dan Dediu s-a ocupat de organizarea acestuia. A fost super. S-au acordat și burse de participare pentru studenți și pentru cine a vrut să vină. Chiar a fost bătaie pe bursele acelea, nu au fost doar români care au participat la Forum. Și din acest punct de vedere cred că este un succes pentru că într-adevăr muzica nouă contează. A propos de muzica nouă, care este compozitorul preferat?
Sunt foarte mulți, sunt foarte multe stiluri diferite. În zilele noastre în care este formidabil că există atâtea estetici diferite, atâtea amestecuri, îmi este greu să zic preferatul. Sunt sensibil față de universuri diferite.
În momentul în care cineva vă compune o piesă, de ce credeți că o face special pentru dumneavoastră? Pentru că aveți temperament sau pentru că aveți tehnică, pentru că sunteți un profesionist ?
Nu știu să vă răspund. Am fost mereu curios față de ceea ce înseamnă creație, iar când compozitorii scriu pentru mine anumite concerte, anumite piese, acestea sunt scrise într-adevăr pentru mine. De aici rezultă piese foarte diferite, unele scrise poate pentru sonoritatea mea, altele scrise poate cu gândul că pot cânta piese foarte dificile. Să zicem, deci, că pot cânta piese foarte diferite și că poate ambele variante sunt posibile.
Ați putea face un top, un clasament al pieselor dedicate de compozitori, poate clasificându-le după motivul pentru care v-au fost scrise?
Aceasta este puțin prea delicat pentru mine. Este ceva mai complicat. 🙂
