M-am întâlnit cu Remus Azoiței în curtea Ateneului Român, am avut norocul de o zi însorită și puțină liniște, deși se simțea deja forfota specifică pregătirilor unui concert. El era după concertul susținut cu o seară înainte în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, un real succes din toate punctele de vedere. Când am ascultat interviul mi-am dat seama cât era de obosit, după ușoara răgușeală din voce, deși el a fost pe tot timpul discuției foarte tonic, degaja optimism și bună dispoziție. Ba am avut parte și de mici revelații, ceea ce nu e puțin lucru. Îi mulțumesc mult pentru calitatea oferită dialogului și pentru tot ceea ce face pe scenă!
Cum este să parcurgi aproape zilnic drumul spre o instituție regală, acolo unde este „locul dvs de muncă”, dacă putem spune așa?
Te leagă. Este parte a ceea ce ești tu, ca muzician: să oferi și să-i ajuți pe alții să atingă culmi ale măiestriei. Drumul către Academie este, desigur, cu autobuzul, dar conotația lui este absolut enormă, în ceea ce mă privește pentru că este un element crucial pentru ceea ce sunt; îmi place să ofer, să ajut și acești copii se leagă de mine sufletește. De aceea simt că n-am trăit degeaba. Este exact la fel ca atunci când produci pe scenă ceva atât de minunat, încât lumea nu te va uita și atunci undeva apare o stea.
Este și un semn de generozitate?
Da, pot să spun că este și așa, dar, în ceea ce mă privește, cred că este mai mult o necesitate. Sunt setat să ofer căldură copiilor mei și familiei mele, le fel cum sunt setat să ofer ceea ce știu și căldura mea sufletească și de român acestor muzicieni internaționali.
Credit foto: Sorin Mircea Vasilescu
Ce-a fost mai greu: să ajungeți să predați acolo sau să vă mențineți, să vă consolidați locul?
Amândouă. Greu de ajuns! În 2001 am ajuns profesor al Academiei Regale de vioară și, la acea vreme, eram cel mai tânăr profesor din istoria Academiei de 200 de ani, ceea ce este o mare onoare pentru mine personal, dar și pentru mine, ca român. Și n-a fost un drum deloc ușor; am trecut pe la New York, unde am fost studentul lui Dorthy DeLay și Itzhak Perlman la Juilliard School, un tânăr plecat din România anilor ´90, unde totul era încă foarte întunecat și foarte greu, fără un orizont sau perspectivă. A fost o mare realizare! Toate s-au legat cumva!
Care a fost calitatea principală care v-a ajutat să răzbateți?
Nu știu să vă spun! Trebuie să cânți la vioară foarte bine, fără discuție! Iar ca să cânți bine trebuie să ai anumite calități umane și să fii umil. Am învățat multe! Noi, cei din estul Europei, trăim încapsulaţi într-un cocon, a fost un șoc pentru mine, și cultural și uman/interuman; a trebuit să învăț foarte, foarte repede foarte multe chestii și de aceea am făcut și multe greșeli. Dar, desigur, asta m-a ajutat ca om și ca muzician, m-a făcut să fiu mai bun! Mă felicit pentru asta!
Cred că a venit la momentul oportun!
Poate că un pic cam târziu, dar bine că a venit! Dacă rămâneam cel care eram în România rămâneam de fapt, foarte, foarte subțire, și atunci …
Deci, s-a îmbrăcat personajul Remus Azoiței!
Da, s-a construit, s-a reinventat! Sau, mai degrabă s-a inventat!
Credit foto: Sorin Mircea Vasilescu
Reușita dvs acolo, faptul că vă mențineți – în ce măsură depinde de relația cu elevii/studenții și în ce măsură depinde de performanțele dvs muzicale, de succesul la public?
Atâta timp cât ai rezultate, te menții. Pentru că acolo rezultatele contează și așa și trebuie să fie. Studenții mă iubesc și mă consideră ca pe un al doilea tată și mentor și atunci ….
Bănuiesc că dacă ați avea, Doamne ferește!, un rateu la un concert, v-ar spune prompt. Sunt critici?
Nu mi-ar spune! [și începem să râdem amândoi] Dar eu știu că au sesizat! Ceea ce e și mai rău! Am două joburi practic, de solist concertist, ceea ce e deja un hand full pentru oricine care are și familie; și, în același timp, trebuie să țin aproape de studenți, și acasă și la Academie. Sunt întins în toate direcțiile, practic, și nu știu cât voi mai putea duce această corvoadă, pentru că familia mea suferă, în sensul că nu am timp destul să mă ocup de ei; întotdeauna prioritățile devin urgente și copiii cresc fără să-mi dau seama și asta mă doare. Ceva trebuie să se întâmple la un moment dat!
Ce sfaturi dați studenților atunci când vine vorba de alegerea unui repertoriu?
Îl alegem împreună. Eu am o viziune asupra a ceea ce este studentul ca valoare în acel moment și unde trebuie să ajungă. Și repertoriile sunt stabilite de așa manieră încât să-i folosească, să acceadă cât mai repede la nivelurile înalte, dar, în același timp, să parcurgă repertoriile de bază.
Există tendința la „lupii tineri” să ardă niște etape.
Asta se întâmplă în liceu, de fapt. Și când ajung la Academie ei cântă, dar au un mare gol înăuntru. Și atunci tu va trebui să-l umpli, pentru că ești ultimul profesor înainte ca ei să iasă în lumea mare și atunci asta este parte a jobului: de a observa și de a suplini, de a vorbi cu ei.
Aveți o familie frumoasă, mă refer atât la soției, și ea o violonistă talentată, la copiii dvs, dar și la părinți. Cât de importantă este relația cu ei, cât de important este să-i simțiți aproape?
Părinții sunt și au fost întotdeauna aproape. Pe plan uman trebuie să încerci să-i ții aproape, pentru că timpul trece, întotdeauna prioritățile sunt priorități și ei sunt neglijați. Mama stă tot timpul lângă telefon și așteaptă telefonul acela care nu vine, și eu mă simt mai tot timpul vinovat. Este parte a ceea ce mi se întâmplă și nu am ce să fac. Este greu, mai ales că trăiesc departe de ei, dar ei știu că sunt bine și sunt mulțumiți cu ceea ce fac.
Credit foto: Roza Zah
Aveți o pasiune atipică pentru un violonist. Mă refer la pasiunea pt Renault 12. Ne povestiți puțin despre cum a început? Și, chiar, ați reușit să aduceți în sălile de concert alți pasionați colecționari de Renault?
A, da, au venit! [brusc, s-a luminat la față și i-a înflorit zâmbetul acela cuceritor] Dar nu numai pasionații de Renault! Eu am o colecție impresionantă de jucării vechi românești. Nu știe nimeni nimic despre așa ceva! Aseară au venit niște colecționari aici [interviul l-am făcut în curtea Ateneului Român, după concertul pe care-l susținuse împreună cu Alexandra Dăriescu în acea minunată sală]și sunt absolut încântați să mă asculte; am legat niște prietenii în afara muzicii, ceea ce este foarte sănătos pentru mine. Mă țin sănătos la cap, cred eu. Și mașina și jucăriile mă balansează emoțional. Eu sunt un român care trăiește la Londra. Am două pașapoarte, și românesc și britanic, dar ăsta sunt eu. Am o altă dimensiune, nu sunt genul total absorbit de muzica pe care o fac; să nu mă înțelegeți greșit, doar consider că o altă dimensiune mă stabiliează mai bine în plan uman și atunci îmi servesc muzica și mai bine. Mai ales că ceea ce fac este atât de intens; lucrând și cu studenții mei și absorbit de energiile lor, punând absolut totul pentru ei, concertele pe care le dau și felul în care operez este atât de intens, încât am nevoie de o mică valvă de aerisire, pentru că altfel fac implozie. Și atunci iau Renault-ul, nu am nici radio în el (eu muzician!) și mă duc cu el. Sigur, am radio în mașina modernă (un Volvo), dar acolo e cotidianul, e ca și cum ai pune fierbătorul și faci cafeaua, e un obiect care se întâmplă să aibă roți. Dar Renault-ul e altceva. Este o punte de legătură între ceea ce eram și ceea ce sunt acum. Reprezintă anii mei de început, cu bune și cu rele. I-am pus volanul pe dreapta, deci reprezintă și ceea ce sunt acum; încapsulează o mică scanare a ceea ce sunt eu de fapt. Conotația ei este mult peste grămada de fiare, care arată bine, de altfel. Este a mea! Sunt gânduri și chestii pe care nu le vezi, o energie încapsulată într-un obiect.
Aseară ați avut concert la Ateneu împreună cu Alexandra Dăriescu. Povestiți-ne puțin despre colaborarea cu ea.
Alexandra nu a cântat foarte mult în duo, aproape deloc, de fapt. Eu, în schimb, am cântat foarte, foarte mult, repertoriul acesta îl știu foarte bine. Și interacțiunea mea cu ea a fost minunată; ea este o pianistă de culoare, noi funcționăm pe aceiaşi parametri, fără discuție, și asta se vede în orice notă pe care o cântăm. Am învățat-o multe chestii, ea m-a învățat pe mine multe altele și din această conlucrare am ieșit mai maturi și mai deschiși la orice. A fost minunat! Multă muncă, n-ai cum altfel, dar a fost un proces obositor și minunat, în același timp.
Ce reprezintă pentru dvs. un festival? Cum abordați un concert susținut în cadrul unui festival?
La fel, absolut la fel. Dai tot ce poți! Pentru mine publicul este public. Simt că la concertele de la Filarmonică, unde sunt solist permanent, văd aceleași persoane în sală și mă bucur, pentru că asta înseamnă că am publicul meu, dar sunt profesionist și pe mine mă interesează să dau tot ce e mai bun. Pentru că, dacă faci asta, atunci succesul este garantat. Festivalul George Enescu este un templu pentru orice muzician.
Publicul român percepe altfel muzica decât, nu știu, publicul englez? Zilele acestea există discuții intense pe marginea etichetei din sălile de concerte. Țineți la această etichetă? Vă doriți un public elegant, afectează cumva receptarea muzicii felul cum te îmbraci?
În ultimii douăzeci de ani a apărut această idee (veche, în sinea ei) de a sparge canoanele și a ieși în lume, de a lega punți cu lumea normală, ca să spun așa. Ceea ce e superb, dar trebuie să fim oneşti cu noi și să spunem că muzica clasică trebuie să rămână un produs de excelență. Pentru că dintotdeauna a fost așa! Absolut, sunt pentru a ne deschide către marele public, pentru a face ca artistul să se identifice cu marele public, dar să se facă într-un fel în care produsul artistic să nu fie alterat. În momentul în care (din punct de vedere mediatic) acela care vine cu tricoul rupt pe scenă și cântă concertul din Beeethoven ceva nu este în regulă. Pur și simplu, numai ca să te identifici cu tinerii care poartă în mod normal acel tricou? Dar poate că tinerii aceia se duc la film! Când cânți Beethoven au Bach ești pe altă planetă. Ești pe o planetă a excelenței, un loc în care ai acces la cele mai fine colțuri ale sufletului și atunci nu poți să le pătezi venind pe scenă cu bascheţi. Asta nu este valoare, de fapt! Este nonvaloarea, este un produs gol, care-ți fură ochii. Apari pe scenă și produci ceva artistic. Muzica ta este cea care trebuie să rămână în sufletele oamenilor și nu altceva, un accesoriu care să contribuie la așa ceva. Pentru că dacă ești valoros, nu-ți trebuie bascheți în picioare ca să captezi atenția. Este o procedură toxică mediatică, de a fura ochii, care nu are valoare genuine, cum zic englezii. Arată ceva și despre artistul în sine, care este mai mult sau mai puțin gol și simte nevoia să se folosească de tertipuri care nu fac ca produsul artistic să fie mai bun în sine.
Marii artiștii (Yehudi Menuhin, David Oistrah, Richter și alții), din epoca de aur nu aveau nevoie de ceasul galben sau de marele crucifix cu lanț de un centrimetru. Nu aveau nevoie, pentru că aveau alte țeluri, iar dacă ei au rămas valoroși, atunci înseamnă că asta este valoarea!
Credit foto: Sorin Mircea Vasilescu
Știu că aveți multe master class și în România. Când va fi următorul?
Între 13 – 25 iulie 2018, la Sinaia, va fi următorul. Deja e o tradiție.
Legat de calitatea școlii românești de muzică știu că este o discuție.
Este o discuție!! Cât timp avem? [și începem amândoi să râdem în hohote!]
Care ar fi definiția patriotismului pentru dvs?
Ohh… Trebuie să rămâi fidel valorilor de nivel național în care crezi. Cei care au posibilitatea, precum sunt eu, să ducă mai departe și să le facă cunoscute aceste valori, să o facă! Nu doar să spună că sunt români, ci să și dovedească! Nu doresc să enumăr felurile prin care eu cred că dovedesc că sunt patriot, nu doresc, dar sunt multe! Patriotismul este ceva care nu trebuie fanfarizat, ci trebuie, efectiv, pus în suflet și lăsat acolo. El apare în ceea ce faci, în fiecare zi, în limba pe care o vorbești, în căldura cu care interacționezi cu oamenii; este un fel de sâmbure plantat atât de adânc, încât nici nu crezi că ești ceea ce ești. Politicienii care apar la televizor în fiecare zi și scot ochii cu patriotismul lor sunt niște paparude. Ăștia nu sunt patrioți! Patrioții adevărați tac!
Trei cuvinte prin care să-l promovați pe marele Enescu?
Eu am fost căsătorit, practic, în mod mental, cu Enescu! Timp de 25 de ani am trăit cu el în inimă, în suflet și în cap. Eu am înregistrat pentru prima dată întregul repertoriu pentru vioară și pian, a fost o premieră la nivel mondial. Dincolo de această realizare, este marea, marea bucurie de-al fi cunoscut, în sensul de aprofundat și asta m-a cizelat ca om și cam muzician. Pentru că el este ca un fel de hub, un fel de sumă a tot ceea ce s-a întâmplat până la el și chiar și după el. Și atunci dacă treci prin acest filtru înțelegi mult mai mult din muzică, îl înțelegi pe Beethoven mai bine, sau pe Brahms.
Care este lucrarea care v-a rămas cel mai aproape de suflet?
Toate, dar peste toate este o lucrare pe care lumea nu o știe în mod normal, sau nu o consideră ca fiind cea mai de valoare, dar pentru mine este: suita „Impresii din copilărie”. Este atât de dificilă și atât de operatică! Desigur, Sonata a III-a este stindardul, dar pentru cunoscătorii absoluți ai lui Enescu și ai sufletului uman. Impresiile sunt de o calitate inegalabilă. Este o operă! Numai cine trece prin ce-am trecut eu, înțelege Impresiile! Nu judec pe nimeni, că preferă Poema sau Sonata, dar eu știu ce știu!
Următoarele concerte în România?
Pe 25 octombrie va fi concertul cu Camerata Regală, sub bagheta lui Tiberiu Soare, iar pe 2 noiembrie voi cânta Sibelius, împreună cu Filarmonica Enescu.
