Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013. Întrebările contează mereu?!

Motto: „Mă îndrăgostesc de cărți cum alții se îndrăgostesc de femei.” Mihail Radu Solcan

Lectura unei cărți scrise în norvegiană este o tentație irezistibilă. Sigur, prețul e încurajator, dar să ne gândim câte cărți în norvegiană avem în bibliotecă. Relectura e un privilegiu pentru un cititor obișnuit, chiar pasionat. Pentru profesorul de filosofie reluarea unei lecturi înainte de curs este un prilej de a vedea lucruri noi într-un text parcurs de mai multe ori, e adevărat, în ediții diferite, în română, engleză sau, la modul ideal, în greaca veche. O asemenea experiență e similară unui spectacol de teatru, fiecare lectură este o interpretare în sine, asemănătoare și totuși diferită de cele dinaintea ei:

„M-am decis, până la urmă, să cumpăr Maya de Jostein Gaarder. Am găsit un exemplar în norvegiană! La anticariatul „Unu”, cel de pe strada Doamnei, unde prețurile sunt foarte rezonabile. Ba chiar foarte mici. Maya a costat cinci lei. Mai greu o să fie cu învățarea a ceva mai multă norvegiană. Cu ce știu acum, abia pot ghici în linii mari despre ce este vorba în roman.

Seara am citit Banchetul lui Platon. În engleză, pentru că volumul din 1968 nu-l găsesc în bibliotecă. Volumul acela cu dialoguri din Platon cred că a fost prima sau a doua carte de filosofie pe care am citit-o.

Citesc din interes profesional. Sunt însă și cucerit de text. Este uluitor construit. Bănuiala mea e că nu poate fi gustat cu adevărat decât în greacă.” (p. 170)

Am citit Jurnalul lui Mihail Radu Solcan aşa: întâi cam 180 de pagini (se citeşte relativ uşor, chiar uşor, ediţie bună, stil limpede), m-am dus la prefaţa semnată de Mircea Flonta și de Constantin Vică (de acolo se începe o carte, eu nu prea fac asta, citesc ulterior, e un fel de verificare-confruntare cu ce am înţeles eu), apoi invers, dinspre final spre mijloc, ca să închid cercul.

Nu mă mir că nu este una dintre cărţile în trend, jurnalele sunt aproape scrieri de nișă. Intelectual din categoria cea mai rafinată, Mihail Radu Solcan a iubit discreţia, s-a declarat „low profile” și s-a ținut de declarația asta, ca orice intelectual autentic. Popularitatea îl lasă rece, îl dezgustă, îl înspăimântă – îi mănâncă timpul.

Nu e un mizantrop, dar iubeşte cărţile mai mult decât iubeşte oamenii. Citeşte compulsiv, manuale de latină, cărţi în cehă, chineză și japoneză, tratate de la 1790, o pagină în arabă i se pare, după un timp, inteligibilă, e fascinat de dicţionare, studiază comparativ traducerile Bibliei şi se întreabă de ce sunt aşa de multe versiuni.

În metrou (nu are maşină), citeşte articole din ziarele vremii, pentru scurt timp, până pune un diagnostic defavorabil presei autohtone. E la curent cu actualitatea, însă nu se înregimentează. E retras, nu merge la conferinţe, citeşte şi scrie, vorbeşte cu mâţele, căţeii şi anticarii – e priceput în arta negocierii, obţine cu 200 de dolari o carte pe care i se ceruseră 200 de euro [într-o vreme când diferența dintre cele două monede era semnificativă – n.m.]. Se întoarce din drum să ia mâncare pentru cei patru câini de la Universitate într-o zi în care e sigur că nu le-a dat nimeni nimic. Când află că salariul întârzie, se bucură, nu va avea cu ce cumpăra cărţi, aşa va avea timp să scrie.

E categoric, nu inflexibil, dar face judecăți de valoare în absolut, iar asprimea aceasta și-o aplică în primul rând sieși. Intelectualul român, spune profesorul Solcan, nu are cultură în general, filosofică nici atât, nu citeşte în câteva limbi de circulaţie (nici în latină sau greacă veche), e superficial, nu lucrează cu metodă, are orgoliu. Referirile la intelectuali sunt în jurnal mereu ironice. Nu-şi recuză statutul de intelectual, nici pe acela de profesor, cu toate că, de meserie, e cititor – mai e şi scriitor de articole de specialitate, pasionat de calculatoare şi de bricolaj. Este foarte ordonat, în calculator fișierele sunt actualizate periodic, iar limbajele de programare sunt adaptate nevoilor sale de cercetare. Susține proiectul Wikipedia unde este contributor perseverent.

Ca profesor vrea mai mult de la mediul universitar, însă nu-și face iluzii, e resemnat și pregătit pentru Sfârșitul competenței, ca să folosim titlul cărții lui Tom Nichols. Studenţii sunt dezinteresați, unii sunt lipsiți de curiozitate, nu ştie nimeni greacă veche, nu citeşte nimeni cât ar trebui. Calitatea disertațiilor susținute de studenți îl nemulțumește.

Un jurnalul e un autoportret, ca aici:

„Am lăsat să treacă atâta timp după 1989 fără să încerc să mă definesc, să mă așez undeva pe o poziție în dezbaterea de idei de la noi. Nu sunt chiar foarte bătrân. Experiența mea de viață este însă multiplicată de varietatea mediilor pe care le-am cunoscut. Am lucrat la școala de cadre a Partidului Comunist. Am lucrat la Humanitas. Am fost la Oxford, Cambridge și Harvard. Știu suficiente limbi străine ca să mă plimb prin toată Europa și chiar mai departe. Trebuie să scot ceva de aici. Cât mai curând.” (p. 71)

Teama de a nu greși nu vine din simțul ridicolului, ci din dorința de a nu nedreptăți pe cineva, de a nu face afirmații care să inducă în eroare, în caz că, din pricina noutății domeniului (tema proprietății intelectuale), oricum controversat, ar fi ele însele eronate. E adeptul menţinerii accesului liber la surse, absolut liber, ca să aibă oricine o şansă:

„2 decembrie 2007

Sunt un om temător. De data asta mi-am înfrânt spaimele și am inclus în curs o critică a ideii de proprietate intelectuală. Voi reveni probabil în partea a doua cu o prezentare a argumentelor în favoarea proprietății intelectuale – pentru a respecta jocul academic al înfățișării argumentelor pro și contra. Dar concluzia este că nu există proprietate intelectuală. Există doar privilegii acordate scriitorilor, editorilor, muzicienilor etc. Interesant este că pictorii nu beneficiază de aceste privilegii. Ei vând manuscrisul lor. Un tablou poate fi doar reprodus. O carte există într-o multiplicate de exemplare.” (p. 55)

Citește mult, aproape continuu, din multe domenii. E un poliglot și un polimat, cum spune Constantin Vică, al cărui doctorat l-a coordonat profesorul Solcan. Ritmul lecturilor este alert, nici nu s-ar putea altfel, dacă ținem cont de viteza (și încântarea) cu care mai umple un spațiu gol în biblioteca de acasă sau în cea de la Universitate. Cărțile în format electronic îi sunt de folos, dar nu țin locul celor cărora le poate cerceta coperta. Când găsește o ediție din Asachi se declară încântat să-i taie filele rămase așa de la editură. La fel se întâmplă cu o gramatică a lui Alexandru Philippide, un exemplar din 1897. Vrea să aibă aproape Povestirile despre om ale lui Constantin Noica și ar vrea să ia și cartea de muzică bisericească a lui Nifon Ploeșteanu, un exemplar de la 1902. Se declară îndrăgostit de cărți, este un colecționar:

„4 mai 2008

Mania de colecționar este devoratoare. Nu mă pot opri din căutarea de diverse surse de informare. Îmi satisfac în special hobby-ul studierii limbilor străine.” (p. 72)

Vede și cumpără Young Stalin de Simon Sebag Montefiore de la librăria „Byblos”. Pasternak și Bulgakov sunt considerați „marii scriitori ruși ai veacului trecut” (p. 139). Zinoviev e artificial. Îl preocupă manualele și dicționarele limbilor importante din Europa. Aduce acasă și Bizanț după Bizanț de Iorga, chiar dacă nu îi plac „frazele lungi, greoaie ale istoricului” (p. 67). Ca achiziție importantă notează Letopisețele Moldovei, editate de Kogălniceanu. Apoi Adunarea de pilde bisericești și filosoficești, Dinicu Golescu, 1826. Nu trece indiferent pe lângă Șăineanu și Coșeriu, ale căror idei le poate pune în oglindă. Agatha Christie sună interesant în neogreacă, citește ajutându-se de un text englezesc.

Nu pleacă de obicei dintr-o librărie fără să cumpere ceva – „Dar am luat totuși trei cărți” (p. 51). Profesorul Solcan este mulțumit când la sfârșitul unei perioade de pândă adaugă pe raftul bibliotecii, într-un colț, o ediție rară. De altfel, nu e singurul îndrăgostit de cărți din casă, nu e singurul colecționar, mai e și Șarolta. Pândește lichidările de stoc din anticariate, știe unde poate găsi un volum prețios și ajunge la carte înaintea anticarilor profesioniști. Mă întreb dacă mai există anticariatele „Sigma”, „Unu”, „Ant’ Art”, „Artis” de pe Calea Moșilor, cel de la librăria „Noi” sau „Antic Ex Libris”. Întrebările sunt mereu importante:

„Exemplul cu Nastratin: Toți privesc la haină, iar persoana n-o cinstesc. Cum transformi morala acesta în filosofie? Reflectând la conceptul de persoană? În tradiția tradițională chineză prevalează sentințele laconic. În Europa, discursul elaborat, în stil atenian.” (p. 204)

În general, însemnările sunt scurte. Dintr-o zi, prinde în câteva fraze esențialul, de obicei titlurile de cărți achiziționate și câteva observații pe marginea lor. Încearcă să se împartă, să nu se dăruiască mai mult unei cărți în detrimentul alteia, studiului unei limbi, în defavoarea altora:

„9 iunie 2011

Încerc să mă decid să pun o surdină interesului pentru chineză. Doar o doză mică pe zi.” (p. 205)

Are nemulțumiri. Nu-i place lipsa de rigoare a unor autori – nu găsește în Imposibila întoarcere articolul care ar avea în titlu sintagma „obsedantul deceniu” și se întreabă ce ediție a citit Nicolae Manolescu. Consideră acceptabil prețul cărților (valoarea justifică orice exagerare a anticarilor), nu și calitatea vieții postdecembriste.

În afară de găsirea unor ediții rare, evenimentele demne de consemnat sunt rare. Începutul anului studențesc este un prilej de a căuta cea mai bună cale de structurare a unei prelegeri. E un spirit preponderent rațional, aflat în permanentă căutare, de o luciditate din care nu lipsește emoția. Amfiteatrul arhiplin îl intimidează imediat:

„28 septembrie 2012

Am finalizat fișele cu însemnări pentru cursul festiv de luni. Prilej de a reflecta la două tipuri de atitudini. Prima atitudine este să tratezi discursurile pe care le ții, articolele sau cărțile pe care le scrii ca și cum ar reprezenta ultimul cuvânt în domeniu. A doua este să le consideri ca fiind ultima conferință sau scriere pe care o pregătești, înainte de moarte.

Prima atitudine este periculoasă. Aș zice chiar că este o rețetă a insuccesului. Este o cale către blocajul intelectual, cel puțin atunci când n-ai insolența de a crede că efectiv poți să produci ultimul cuvânt în materie. A doua este productivă. Te stimulează să-ți aduni gândurile pe care le ai, să le ordonezi și atât. Este și un îndemn la modestie, lucru care n-are cum să nu fie de folos. Acestea fiind zise, am adoptat, firește a doua atitudine. Am pregătit cursul ca și cum nu voi mai ține vreodată altă prelegere.” (pp. 256-257).

Prelegerea „Vocația și șansele filosofiei”, ținută la începutul anului universitar 2012, îl emoționează. Se simte ca un debutant și se felicită că a avut inspirația să pregătească notițe. Simte nevoia unei prelegeri urmate de întrebări, dacă nu adresate publicului, măcar autoadresate. Întrebările sunt mereu importante. Vede înregistrarea prelegerii pe internet și își analizează cu obiectivitate discursul. E mulțumit. Impresia de dezordine cu care încheiase prelegerea nu era justificată.

De altfel, profesorul e interesat de oglinzi. Jurnalul însuși este un fel de oglindă. Fiica lui cunoaște la un curs de pictură pe o fostă studentă a tatălui ei. Neștiind cu cine vorbește, fosta studentă e de părere că profesorul greșea folosind atâtea întrebări pentru cursurile sale. Nu e afectat de impresia lăsată, ia mereu în considerarea părerile studenților. Este doar puțin derutat de ideea că, ideal, cursul de filosofie ar putea fi structurat altfel decât în jurul întrebărilor-cheie. Știe că nu trebuie să te iluzionezi în privința părerii altora despre tine.

Nu pierde legătură cu actualitatea, deși i se sustrage intenționat. Îi repugnă impostura. E nemulțumit de organizarea universităților după model capitalist, ca instituții de la care se așteaptă să obțină profit. I se par dezastruoase legile prin care se încearcă reformarea învățământului universitar:

„Ai o strângere de inimă când te întrebi unde va ajunge învățământul. Este ca și cum ai merge pe un drum pe care cad stânci. Nu știi dacă vei fi lovit, aruncat în vreo prăpastie sau dacă vreo stâncă nu-ți va bloca drumul. Iar dacă scapi de stânci, tulburarea este atât de mare încât nici nu-ți mai bați capul cu lucrurile substanțiale. ” (p. 102)

Orice profesor trebuie să aibă rezultate măsurabile, este evaluat și așezat într-o ierarhie. În general, își scrie greu studiile științifice, după o perioadă de acumulări și de limpezire a informației, însă nu respectă mereu matricea publicațiilor de specialitate din Occident. Când nu i se publică un articol, nu dezamăgirea îl macină, ci preocuparea de a scrie în așa fel încât să învingă inflexibilitatea editorilor, și ei niște funcționari. Și totuși dacă vrea să publice trebuie să scrie într-un anume fel. Își reproșează că a risipit timpul și că nu a fost mai ordonat. Nu e ispitit de trufie. Mai curând se confruntă cu un demon al nemulțumirii de sine și se vede în postura unui personaj ușor desprins de lumea reală:

„Mi s-a părut că mă văd potrivit pentru rolul de profesor distrat, de Paganel, așa cum este el descris de Jules Verne. Nu m-a amuzat nicicând acest lucru, dar cumva trebuie să te împaci cu felul în care te-a alcătuit natura.”

Jurnalul este un dialog cu sine după model platonician, formă de cunoaștere autentică, în sens de libertate. Autorului îi place să își așeze gândurile în ordine, are uimiri și mici satisfacții, își face reproșuri, are planuri mărunte și proiecte revoluționare, descifrează și inventează limbaje. Decodează și face analize de text. Nu se gândește la posteritate. Îi ajung cărțile, multe cărți, multe, de fapt doar cărțile, așezate într-o bibliotecă infinită, singura constantă în timp, chiar dincolo de februarie 2013.

Pentru că i-au fost apropiați, Mircea Flonta și Constantin Vică îi fac profesorului Solcan un portret, inclus în prefața Jurnalului la a cărui publicare au contribuit:

„Neremarcat de o audiență mai largă, Radu Solcan a fost totuși o personalitate ieșită din comun în lumea noastră intelectuală tocmai prin imparțialitatea și deplina independență a gândirii sale. După cum nu aproba tot ce făcea el însuși, se putea raporta foarte critic și la persoane pe care le aprecia. Și atitudinea lui față de cei pe care îi critica fără reținere rămânea una nuanțată. Cât despre opiniile lui asupra actualității sau istoriei recente, ele nu se aliniază pozițiilor uneia sau alteia dintre taberele care se înfruntă în spațiul nostru cultural. O dovadă de netăgăduit, în această privință, o furnizează însemnările pe care le-a făcut și în ultima perioadă a vieții. Ele pot suscita interes deoarece dezvăluie o fascinantă întindere și varietate de interese și preocupări intelectuale. Citindu-le și recitindu-le, am fost conduși la concluzia că ar fi păcat ca ele să rămână necunoscute publicului. Am ales unele dintre acele pagini care, credem noi, îi dau posibilitatea cititorului să intre în contact cu o minte cu adevărat interesantă.”

Mircea Flonta, Constantin Vică

Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013 de Mihail Radu Solcan