Oameni și locuri

Motto: „Oamenii îți pot lua lucrurile, chiar viața, dar nimeni nu-ți poate lua un loc”. (Tatiana Țîbuleac)

Locul ne naște pe noi sau noi naștem locul? Aceasta-i întrebarea…

Cetățeni ai lumii, ne purtăm locul cu noi pretutindeni, salvându-l de (la) degradare și uitare, căci locul suntem noi tot atât cât suntem ai locului care ne-a născut, ne-a crescut, ne-a bucurat sau ne-a întristat, carne din carnea lui îngroșată de timp, sânge din sângele lui subțiat în timp. Uneori, dacă stai și te gândești, locul nici măcar nu e o entitate geografică; de bună seamă, e una afectivă, cu granițe glisante, chiar invizibile, dar tu le știi bine, sunt acolo, sub pleoapa ta închisă protector peste amintiri. Cunosc oameni pentru totdeauna ai locului, căci au ales, încă din anii dintâi ai vieții lor, să nu-l părăsească niciodată. Sunt una cu locul, iar călătoriile lor, puține de altfel, reprezintă doar o rotație în jurul unui ax…

Cartea orașelor, volumul coordonat de Andreea Răsuceanu, cu desene de Mihail Coșulețu, reunește șaisprezece locuri și tot atâția scriitori: Marius Chivu – Râmnicu Vâlcea, Mariana Codruț – Iași, Bogdan Coșa – Brașov, Augustin Cupșa – Craiova, Adela Greceanu – Sibiu, Borco Ilin – Timișoara, Florina Ilis – Cluj, Angelo Mitchievici – Constanța, Iulian Popa Brăila, Mircea Pricăjan – Oradea, Viorica Răduță – Ploiești, Andreea Răsuceanu – București, Adrian G. Romila – Piatra Neamț, Corina Sabău – Câmpulung Muscel, Sebastian Sifft – Câmpina și Tatiana Țîbuleac – Chișinău. Geografia exterioară peste care se altoiește, în timp, geografia interioară. Pentru unii dintre cei 16 scriitori, orașul este chiar locul nașterii. Pentru alții, cel al adopției sau pur și simplu locul care le-a rămas în suflet și în minte pentru că de el se leagă momente semnificative din viață și din cariera artistică.

Textele unora sunt evocări nostalgice, ludice sau comice; ale altora, proze de atmosferă în care orașul se strecoară hoțește, personaj el însuși, cu istoria lui, cu așteptările sau dezamăgirile inerente. Omul și locul se amestecă necontenit, încât ajung să se identifice unul cu celălalt: „Scriind despre orașul lui, fiecare prozator și-a făcut propriul portret” (Andreea Răsuceanu).

Pentru Marius Chivu, Râmnicu-Vâlcea e orașul forevărilor din adolescența sa, una postcomunistă și turbulentă, în anii ’90, cu plimbări pe dealul Capela, împreună cu Balerinu sau cu Angie, îmbrăcat în geacă de blugi, scrisă MEGADET cu pixul, cercel în ureche și părul lung, clubul Forever Young și muzică bună, corespondența cu Angie, studentă deja la Litere, acea corespondență magică, doi nonconformiști care se iau la trântă cu lumea acelor ani amestecați; scrisorile ei încetează la un moment dat, iar finalul acestei evocări închide inclusiv o vârstă, nu doar o experiență.

Un meteor și o meteoră este titlul prozei scrise de Mariana Codruț, doi tineri (Luca și Doina) strânși în coconul mătăsos al unei nopți ieșene, în pădure, undeva pe dealul Galatei, „două puncte minuscule pe un deal”, sfielnic, delicat moment de tandrețe, iar undeva, sub ei, „orașul foșnea, vuia, trepida, mugea, scârțâia, trosnea, clinchetea, șuiera, gemea” (pag. 27).

Călătorim spre Brașovul lui Bogdan Coșa, unde doi prieteni, Mișu și Bobiță, se revăd din ce în ce mai rar, aproape înstrăinați, tragem cu urechea la dialogul lor în care limbajul colocvial e atât de bine realizat scriptic, viața îi poartă încoace și încolo, iar mașina bengoasă a lui Mișu e doar un vehicul pentru plimbare. Sau nu e?! Străzile, replicile, glumele celor doi bărbați, viața lor cumva neașezată, revenirea lui Bobiță în orașul care își deschide, temporar, burta primitoare…

În proza lui Augustin Cupșa am recunoscut Craiova multicoloră, sinestezică, a propriei mele studenții, atmosfera ei balcanică. Țăranii cu funii de usturoi, „cu căței mici și iuți”, „slănină albă și ațoasă”, „telemea sărată pe foaie de ziar”, apoi țigăncile, speculanții, vorbele lor ritmat-momitoare, inclusiv țiganca misterioasă care-i citește Ilenei în apa de la robinet, să aibă și ea noroc precum Vichi, colega de apartament, care schimbă amanții într-o veselie.

Vara trecută, titlu-metaforă pentru adolescenta nonconformistă, care își urăște vârsta incertă și neașezările, din proza Adelei Greceanu, reprezintă un soi de călătorie inițiatică prin Sibiul unei veri în care lumina are o strălucire aparte, devenind, peste timp, „vara trecută”, anotimpul încapsulat pentru totdeauna de fata a cărei prietenie cu Onda a fost salvarea supremă de la mediocritate (scrisori, confesiuni, cărți, muzică):

„Să zicem că o vară întreagă a fost o lumină teribilă în Sibiu, o lumină în care culorile aveau o limpezime pe care n-o mai întâlnisem…” (pag. 78).

E vara celor șaisprezece ani, eterna vară adolescentină, vara sibiană…

Timișoara nu e doar un oraș evocat fragmentar de către Borco Ilin, ci un suprapersonaj care-și exală propria spațialitate, cu lumea lui din comunism și postcomunism; vârstele orașului sunt deopotrivă vârstele scriitorului însuși, pigmentate de accente când nostalgice, când ludice sau chiar ironice. Borco Ilin are un ochi ciclopic, pe care îl plimbă neobosit peste clădiri, străzi, monumente, oameni, evenimente, decupând și admirând sau, după caz, satirizând, dedublându-se strategic, delimitându-se.

Emoționantă este proza Florinei Ilis, despre relația tată – fiică, trecut – prezent, alienare, despărțire și speranță, desprinderea sau mai bine zis ruperea de realitate: oprindu-se zilnic în Piața Muzeului din Sibiu, „la Statuă”, bătrânul vorbește aparent cu soția care l-a părăsit demult, cu nașul de botez al fiicei, cu prieteni și colegi deja decedați, conversații pe care i le reproduce ulterior fiicei. Trimis să-l supravegheze, strănepotul nu știe nici măcar numele străzilor sau pe al obiectivelor turistice din oraș, căutându-le pe internet, semn că pentru noua generație locul nu este decât un popas temporar.

Din postura unui observator/călător contemplativ, Angelo Mitchievici descrie Constanța și stațiunea turistică Eforie Sud, cu o porțiune misterioasă de pe malul lacului Techirghiol; se vede pe sine, copil de mână cu mama sa tânără, străzile, descrise în splendoarea lor de odinioară versus decrepitudinea de azi, cinematografele, Farul din Constanța, Cazinoul, cărora le asociază amintiri personale, o veritabilă geografie afectivă, un topos în egală măsură geografic, turistic și sentimental-recuperator.

Brăila îmi amintește de Panait Istrati, numele scriitorului funcționează ca o madlenă proustiană. În Dor, proză de atmosferă scrisă de Iulian Popa, băieții se întrec să treacă Dunărea înot pe la Galați, unde se aude că „e mai lată”. Pe fundalul unei veri brăilene, unul dintre ei se îneacă, iar alții – un băiat și o fată – își trăiesc povestea de dragoste. Dunărea, la Brăila, nu e doar un fluviu, e o poveste când tandră, când amărui-înșelătoare.

Parafrazând titlul unui roman scris de Fănuș Neagu, în Frumoasa nebună a micului oraș Mircea Pricăjan se oprește asupra Grațielei, o figură feminină stranie. Tânără, frumoasă, autodidactă, Grațiela participă la conferințele susținute în Oradea și se comportă deconcertant: pune întrebări pertinente, apoi se dezlănțuie brusc, își copleșește și-și intrigă interlocutorul (scriitori, ziariști etc.).

Ne plimbăm la pas prin Ploieștiul Vioricăi Răduță, grație unui text în care orașul este descris cu atenție și tandrețe, în care istoria propriu-zisă, atent documentată de scriitoare, se împletește cu cea mitică. Orașul-personaj, vioi, forfotitor, enigmatic, aproape caragialian pe alocuri; Viorica Răduță ne ia de mână, suntem îndrumați permanent, familiarizați cu istoria lui, cu evenimentele politice și culturale importante, grație nu doar talentului autoarei, ci și unor referințe livrești pertinente.

Bucureștiul Andreei Răsuceanu, așa cum este acesta surprins într-un fragment de roman în lucru, este un caleidoscop în care imaginile de ieri se amestecă permanent cu cele de azi: casele vechi, străzile magice, casele părăsite între timp, evocarea unor momente din copilăria fiului care străbătea, împreună cu mama, orașul acesta foșnitor, înșelător, o lume pestriță, descoperirea unei străzi „complet nelocuită”, iar „pe ciotul de stradă(…) se îngrămădeau clădiri din secolul trecut”, ca o breșă în timp, stranie și miraculoasă…

Pentru Corina Sabău, asocierea numelui Ion Barbu cu orașul Câmpulung-Muscel se impune aproape de la sine, iar Piatra Neamț, așa cum este reconstituit în proza scrisă de Adrian G. Romila, pare un decupaj de cronică sadoveniană. Câmpina lui Sebastian Sifft e „citită” în cheie animalieră, din perspectiva unei pisici inteligente, atentă nu doar la câini, ci și la oameni, străzi, locuri, întâmplări.

Călătoria se încheie cu Tatiana Țîbuleac și cu o evocare metaforică nu doar a Chișinăului purtat pe străzile Parisului, ci și a locului și a relației noastre cu acesta:

„Bunica spunea că se întoarce la locuri, nu la oameni” sau „așa cum unii oameni se nasc ca să rămână, alții se nasc ca să devină ei înșiși locuri (…) Așa sunt toate locurile bune: au grijă de tine, te informează, varsă lumină” (pag. 252).

Cartea orașelor este o hartă și un roman despre oameni și locuri. Fiecare dintre cei șaisprezece scriitori este prezentat cu foto și CV însoțitor, iar fiecărui text îi este asociat un desen, o schiță sugestivă, grație contribuției lui Mihail Coșulețu, cel care realizează și coperta volumului. În Prefața acestuia, coordonatoarea Andreea Răsuceanu (își) explică demersul și totodată provocarea adresată scriitorilor care au acceptat-o și care și-au creat astfel propriul oraș, „care nu seamănă cu al celuilalt” căci reprezintă, nu-i așa, „propria percepție asupra locului în care trăiesc”.

Se pare că tema propusă de coordonatoarea antologiei a fost doar pretextul unei călătorii altfel. Și, da, niciunul dintre cele șaisprezece locuri (orașe) nu seamănă cu un altul. Omul, scriitorul, își naște propriul loc.

Cartea orașelor, volum coordonat de Andreea Răsuceanu