Una, Noua și Drei – descompunerea personalității din „Țipă cât poți” de Moni Stănilă

În fuga noastră cotidiană pierdem, puțin câte puțin, din visuri, dorințe, abandonăm putințe și ne refuzăm dorințe. Unii dintre noi ajung la capăt de drum goi de dinăuntru, sterpi din punct de vedere cultural, inerți din punct de vedere emoțional. Alții reușesc să spună „Stop!” și să se oprească din această cădere continuă și fără de sfârșit și să se reinventeze. Dacă le iese sau nu partea cu reinventarea, rămâne de discutat. Moni Stănilă ia acest proces de reinventare și-l trece printr-un foarte solid filtru literar (de fapt, îmbracă și dă formă stilistică unor idei), astfel încât ne trezim că citim un roman frumos precum o poezie! Dincolo de încadrarea stilistică, Țipă cât poți va intra în memoria cititorilor ca una dintre cele mai coerente și frumoase pledoarii pentru literatura (bine scrisă a) ultimelor decenii!

O împletire de date personale (studiile teologice răzbat din însăși structura romanului, o să revin la acest aspect puțin mai jos) și de obsesii ale timpului prezent – modele care impun schimbarea stilului de viață peste noapte (adoptarea vegetarianismului ca pe ceva mai mult decât un simplu regim alimentar), pe scurt aceasta este structura romanului. În fapt, vocea acestuia, descompusă într-o triadă de voci, niciuna secundară, este cea care impune ritmul și succesiunea de evenimente, astfel încât avem de-a face cu un adevărat drum inițiatic, un urcuș (Ioan Scărarul mi-a venit des în minte când citeam cartea și nu cred că întâmplător). Una nu mai vrea să fie Una. Nu e mulțumită cu viața pe care o are, deși are un soț care o iubește și face ceva ce-i place – scrie la un ziar (sau o revistă?). Evenimentul care o trezește din amorțire și o scoate din blazarea acaparantă este – nici mai mult, nici mai puțin – cumpărarea unui pat nou! E haioasă ideea lui Moni de a pune ca factor declanșator al tramei actul de înlocuire al unui pat! Râzi cu poftă chiar când citești pasajele în care Una rămâne ore întregi la fereastră, uitându-se la patul abandonat lângă tomberoane! Dar dincolo de acest prim strat al percepției, îți dai seama că e ceva foarte serios! Actul de a scoate o mobilă din casă, cum e patul, devine echivalent cu aruncarea la coș a unor memorii foarte personale și a unor amintiri plăcute. Ceva ce face parte din tine arunci cu bună știință și înlocuiești în grabă cu ceva nou. De aici încolo începe Țipă cât poți, o carte care n-are cum să vă lase indiferenți.

„Când se plimba prin pădure sau când mergea cu o treabă precisă, la cules de mure, bureți, castane, fructe tomnatice, Una încerca să evite întâlnirile cu o ea insuportabilă. Noua, de cum o vedea pe Una la curbă, începea să strige că viața ei e de doi bani. Una își flutura pumnul în direcția celeilalte, apoi fugea acasă și se trântea în dormitorul galben ca să mestece flori de sunătoare pentru că sunt antidepresive, dar în felul acesta punea foarte repede cele două kilograme înapoi și devenea extrem de contrariată. Pentru că – se știe – sunătoarea provoacă pofta de mâncare.”

Pomeneam mai sus de studiile teologice și de referințele din sfera aceasta presărate ici și colo în tot romanul. E interesant felul cum se insinuează în text Psalmii lui David deși, pe fond, suntem în plin basm; Una este în mijlocul pădurii și încearcă să facă pace cu ea însăși, să se reîntoarcă la ea. Primul pas – abandonul de Sine; al doilea pas va fi asumarea Eului (întâlnirea cu Noua) și al treilea pas cunoașterea lui Drei, o Una-ca-la-17-ani. Și-n mijlocul pădurii, între stejarii seculari, Una se ceartă cu ea însăși, dar de la diferite vârste. Confruntarea cu propriul trecut nu este una asumată decât de la un punct încolo. Ce au în comun cele trei? Obsesia pentru mâncare! Dincolo de savorile gurmande demne de cele mai bune cărți de bucate (nu glumesc, chiar o să muriți de poftă citind!) o să fiți surprinși de cât de bin stăpânește tehnica literară Moni Stănilă. Ea nu se avântă pe terenuri minate, nu se joacă cu meniurile doar de amorul artei. Toate alimtenele și felurile de mâncare trecute în marea carte a istoriei personale a Unei capătă valori terapeutice și, mai ales, taumaturgice. Uneori doar invocarea lor au rol de liniștire și calmare (eram să spun a spiritului, dar în credința ortodoxă e ceva mai mult decât spirit) și, în cele din urmă împăcare. O adunare a celor trei într-un singur loc, atemporal plasat, deasupra lumii și a tuturor ispitelor (în vârful stejarilor, la propriu, de unde Una țipă cât poate ea să fie lăsată să cboare!) care are loc abia după ce toate treptele urcușului duhovnicesc au fost urcate. Din acest punct de vedere, Țipă cât poți devine o spovedanie abia când citești ultima pagină a cărții.

„Singura care trăia acolo din proprie alegere era Drei. Pentru că, odată ce timpul s-a dus, tinerețea Unei a rămas prinsă ca într-o pânză de păianjen în marea pădure pragheză. Acolo erau toate planurile ei din tinerețe, speranțele, mulțumirile. Iar acum, câtă vreme Una nu își regreta tinerețea, Drei era absolut liberă, absolut fericită și absolut deconectată de Una, Noua, Opta, Alta și toate celelalte variante.”

Sinele (ID), Eul (EGO-ul), Supra Eul (Supraegoul) strecurate atent în structura fiecăruia dintre cele trei personaje, devin referințe de bază pentru ideologiile timpului prezent: mergem la psiholog și nu la duhovnic; ajungem să căutăm Spiritul în locuri în care nu e de găsit nicicum; ne oglindim în cioburi de oglinzi deformante din frica că ceea ce vom vedeam nu o să ne placă. Nu întâmplător, Drei are în față un lighean de plastic și este înconjurată de oi, aluzie la Raiul pierdut sau la Arca lui Noe, dacă luăm în calcul și celelalte animale din preajmă. Obsesia pentru slăbit și diferitele regimuri alimentare care n-au nimic în comun cu cultivarea spirituală este redată în roman cu mult umor și cu o (auto)ironie foarte fină. E greu să nu te îndrăgostești de Una de la 17 ani, sau de la Una de la 20 și ceva de ani. Cu Una din prezent e mai complicat, dar nu imposibil.

Una (!) peste Noua fac Drei! Sau, altfel spus, Țipă cât poți o să vă placă de-o să vă-ntrebați când ați mai citit ceva dintr-o suflare. Să tot țipi, Moni Stănilă! Să tot țipi!

O mică commpletare a cronicii o găsiți aici.

Țipă cât poți de Moni Stănilă