Abisurile și punțile umanității – Tragica istorie a doctorului Faust în regia lui Mihai Măniuțiu

Faust. Atât să auzi și te gândești la ceva foarte complicat sau cel puțin tenebros. Pentru că Faust e un arhetip atât de bine inculcat în mentalul colectiv, încât s-a ajuns să fie pomenit mai mult de către cei care habar n-au de originea operelor scrise în care Faust este personaj principal – folclorul german. Pactul cu diavolul a fost tentant dintotdeauna, motivul tentației diferă de la om la om sau în funcție de spațiul cultural căruia îi aparține individul în cauză. Faust este un personaj tragic, chintensența unor încercări supraomenești eșuate total; să-l aduci în primplan înseamnă să-ți asumi dualitatea, îndoiala, atotputernicia trecătoare și încă alte câteva trăsături umane specifice cuiva care și-a dorit să cunoască și prin cunoaștere să stăpânească peste lumi întregi. Lui Marlowe i-a reușit asta din plin, așa se face că piesa scrisă de el este tentantă pentru orice regizor de teatru. Dar… pentru ca spectacolul să fie memorabil mai trebuie ceva; din punctul meu de vedere, Faust trebuie scos de sub paradigma dualității și, în același timp, menținut într-o continuă stare de duplicitate. Complicitatea eternă și incomensurabilă dintre omenesc și supraomenesc redată prin intermediul construcțiilor de personaj ca atare (dar și prin intermediul relațiilor dintre Faust și celelalte personaje) transformă piesa lui Christopher Marlowe într-un text care poate fi oricând montat în cheie atemporală (evenimentele reduse la acțiuni de sine-stătătoare își pierd astfel datarea istorică, dar fără să se piardă și esența conflictului). De aceea viziunea lui Mihai Măniuțiu rămâne și astăzi valabilă, din punct de vedere valoric spectacolul realizat de el nu a pierdut nimic din consistență, chiar dacă au trecut mai bine de 15 ani de la premieră.

Un spectacol-metaforă, în care esteticile teatrale asumate și asimilate în ani de studiu se suprapun și se combină într-un tot unitar impecabil. Un spectacol al perfecțiunii manifeste, gândit fără grabă, în care Faust este și personaj, dar și pretext. Universul de joc devine uman/omenesc, amprentat valoric prin jocul unic al fiecărui actor în parte. Încă de la primele schimburi de replici este evidentă îndoiala ca motor al acțiunii și se știe cât de greu este să aduci îndoiala în spațiul de joc, să o faci vizibilă la nivel de gest și de relație. Pentru că acțiunea este cea care face spectacolul, iar în acțiunea ca atare îndoiala este foarte greu de arătat. Cum să compui îndoiala, care este pe fond o stare a conștiinței, la nivel de gest și schimb de replici? Cum să-l faci pe Faust să pară măcinat de îndoială, când el se credea atotputernic și capabil să rămână veșnic tânăr și, în același timp să nu existe urmă de patetic? Măniuțiu a fost îndrăzneț (bine, mulți or să se grăbească să spună că ideea în fond nu e nouă, dar nu la asta mă refer) când a „mutat” personajele într-un salon de spital, mai precis într-un unul de nebuni (buni de legat). A dublat în felul acesta omenescul cu supraomenescul – boala și suferința nebunilor cu atotputernicia doctorului, celui care știe și e capabil să-i vindece. Tot timpul reprezentației nu mi-a ieșit din cap ideea legată de începuturile psihologiei ca știință, când aproape orice demers de vindecare a suferințelor de ordin psihic era riscant și de multe ori asemănător cu un proces alchimic. Psihologul (mai târziu psihiatrul) se aseamănă cu un alchimist în foarte multe puncte, chiar dacă materialele cu care lucrează fiecare în parte sunt la poli opuși. Succesul psihologiei ca știință se bazează pe foarte multe eșecuri, pierderi de vieți omenești la propriu, dar mai ales pe foarte multe experimente care astăzi ni se par inumane și în afara oricărui sistem de etică profesională. M-am gândit la asta în tot timpul cât a durat scena cu Faust tăvălit pe jos, într-un acces de nebunie totală, iar Belzebut înaintează în scenă arătând imperativ spre ceasul în care acele se învârt amețitor. E în scena aceea o deposedare de trup, o despărțire a materialului de imaterial cum rar ți-e dat să vezi într-un spectacol de teatru. Iar aici nu e doar meritul lui Zsolt Bogdán, care a fost recompensat pe bună dreptate pentru calitatea jocului, ci a regizorului și coregrafei (chapeau bas, Vava Ștefănescu!), care au știut să-și pună „în același coș” ideile și viziunile, dându-le acestora expresivități rarissime.

Sunt foarte rare spectacolele în care forța estetică stă ascunsă în detalii; Tragica istorie a doctorului Faust în regia lui Mihai Măniuțiu este unul dintre acestea. Avea dreptate acesta când a spus că aici, în acest spectacol, el a coborât de foarte multe în abisuri, dar a construit și punți. Unul dintre abisuri este prezent continuu, conștientizat de către spectactor de la prima aprindere de reflectoare și până la ultima ieșire la rampă a actorilor: salonul alb, de spital, salon populat cu nebuni. Inerți, aflați în stare catatonică, ei prind viață în anumite momente și revin la starea inițială odată cu conștientizarea de către Faust a faptului că pierde în fața lui Dumnezeu. Celelalte abisuri țin de conștiința umană, de tip faustian, care se relevă celor din sală prin intermediul constructului de joc specific = Faust devine arhetip numai prin punerea lui în relație cu ceilalți. Psihiatrul (doctorul) nu devine necesar decât în prezența bolnavilor, altfel el este om care oricare altul (iubește, pătimește de-a dreptul). De aceea în acest spațiu concentraționar imaginat de Mihai Măniuțiu a fost nevoie de o coregrafie pe măsură; accentul cade pe expresivitatea corporală și pe relațiile dintre personaje, pe mișcările acestora în spațiu. Nimic și nimeni nu ajunge din întâmplare într=un loc anume din scenă, nici măcar când bolnavii ajung cu scaunele lor cu rotile să facă o horă. Un spațiu al nebuniei, al albului înnebunitor, în care nu există opoziție cromatică – cel mai bun indicator pentru cei din sală că personajele își vor consuma dramele sub ochii lor. Nimic ascuns, totul la vedere. Și cât de greu este să construiești personaje într-un decor alb, în care energiile nu se adună, ci se consumă până la epuizare totală!

Un spectacol în care cei doi Faust sunt impecabili și titanici atunci când sunt ambii în scenă! E greu de găsit o altă pereche care să aibă aceeași forță! András Csíky și Zsolt Bogdán dau măsura talentului în acest spectacol. Dar nu e vorba doar de talent, cât de măiestrie și dragoste de joc; pur și simplu ei sunt Faust de la prima replică și până la ultima! Un spectacol care poate fi revăzut oricând, tocmai pentru că lucrătura regizorală este filigranată și atemporală. E genul acela de spectacol despre care știi sigur că nu poate fi copiat. Îți fură gândurile și te ia în posesia Tragica istorie a doctorului Faust în viziunea lui Mihai Măniuțiu, ceea ce înseamnă că punțile acelea despre care pomeneam mai sus există; ne-am urcat cu toții pe ele – actori și iubitori de teatru, deopotrivă – și ne căutăm din priviri; unii, mai norocoși, ne și îmbrățișăm, cu riscul să rămânem fără suflare.

Tragica istorie a doctorului Faust de Christopher Marlowe – Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Traducerea – László Kálnoky

Faust – ANDRÁS CSÍKY

Faust – ZSOLT BOGDÁN

Lucifer – ANDRÁS HATHÁZI

Mefisto – IMOLA KÉZDI

Belzebut – KATI PANEK

Valdes – JÓZSEF BÍRÓ

Cornelius – LEHEL SALAT

Primul învăţat – ÁRON DIMÉNY

Al doilea învăţat – FERENC SINKÓ

Papa – RÉKA CSUTAK