24 iunie marchează în calendarul ortodox român una dintre puținele sărbători religioase care are și specific românesc. Este Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, dar și Drăgaica sau Sînzienele. De Sînziene, femeile merg la biserică și sfințesc florile verii, cele cu flori mici și galbene. Buchetele le duc acasă și le pun la icoane. Se îmbină într-un mod aproape magic ritualurile păgâne și cele religioase, dând un specific pur românesc, de o frumusețe atipică. Focul joacă un rol esențial în ritualurile păgâne, sfințirea florilor în cele religioase.
„În miezul verei, cad Sînzienile, nașterea lui Sf. Ioan. Sînzienile sînt pentru roada grădinilor ș-a cîmpului, pepenilor, curechiului; (….). Atunci se strîng buruiene, flori și se sfințesc. S-a văzut Sînzienile la tun. – Pănă la Sînziene cîntă cucul.” (Elena Niculiță-Voronca, Datinele și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică, Polirom, 1998)
Și tot astăzi, pe 24 iunie, de ceva ani încoace, românii au ales să aniverseze ia, obiect de port popular intrat în patrimoniul universal. În mod obișnuit, prea puțini români mai poartă ia, ca obiect vestimentar de bază al portului. Mă refer la cămașa de pânză albită în ape de râu, cusută de mână cu tot felul de motive populare specifice fiecărei zone și cu fire de lână sau mătase colorate cu vopseluri vegetale. Ce se poartă astăzi ca semn distinctiv sunt copii infidele și rod al producției de masă. Prea puțin din ceea ce este cu adevărat tradițional mai există și asta doar în sate izolate sau pe la oamenii foarte bătrâni ai satelor, care, din păcate, nu prea mai au cui lăsa tradiția să meargă mai departe. Și, cu toate acestea, atunci când vedem un costum popular păstrat intact și cu sfințenie de către un iubitor al tradiției populare românești ne bucurăm cu mintea și cu sufletul: e în moștenirea noastră genetică și acolo o să rămână pentru mulți ani de acum încolo.
„În Bucovina se poartă femeile cu catrință, ca în partea muntelui, în Moldova. În spate, poartă pieptari, cojoc, suman sau manta de aba, cînd ninge sau e timpul a ploaie; pe cap, poartă ștergari. Cămeșile sunt de două feluri: „cameșoaie”, acestea au croiala comună; pe la gură, cu floricele și, de pe spate pe piept, un alt rînd de desemn mai mărișor, iar pe mîneci au: sau pui aruncați la o distanță egală, sau un desemn lung de sus pănă jos, prin mijlocul mînecei, numit „stâlp”. Acestea sunt de purtat, pe cînd „cămeșile” se fac cu altițe și cu mai multă cusătură pe mînecă și sunt mai mult de ținut, fiind foarte grele pentru purtat. „Cămeșile” se fac din patru lați: doi dinainte și doi dinapoi, deosebit de bucățelele ce se adaug pe umăr pentru altițe. Cămeșa e încrețită la gât cu „băzărău”, care trebuie să fie tare, căci altfeli, rupându-se, ar cădea pe umeri în jos cămeșa.” (Elena Niculiță-Voronca, Datinele și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică, Polirom, 1998)
Să ne bucurăm, așadar, cu mintea, cu inima și cu sufletul! Întreit să ne bucurăm și tot de atâtea ori să împărtășim bucuria cu cei știuți și neștiuți din neamul nostru!
