Un nou Tahar Ben Jelloun? – „Pâinea neagră” de Omar Seddiki

După ce am citit romanele lui Tahar Ben Jelloun, la momentul apariției lor în limba română, am rămas îndrăgostit de „lumile Marocului”, o dragoste poate un pic bizară (cu cât îmbătrânesc, tind să spun că fiecare dragoste este bizară în felul ei), ținând cont de anumite grozăvii din „Copilul de nisip” și „Noaptea sacră”, dar venind în continuarea lumilor din „Străinul” lui Camus, „Picătura de aur” a lui Tournier, „Cerul ocrotitor” (cunoscut și cu titlul de „Ceai în Sahara”, de Paul Bowles, care a trăit 55 de ani în Tanger), „Citadela” și „Micul prinț” (ale lui Saint-Exupéry, cărți influențate de atmosfera nordului Africii), dragoste reactivată acum, după vizionarea unui soft quasi-noir ( „Sfântul necunoscut”, film de Alaa Eddine Aljem) și citirea integrală a „Maux croisés. Mémoire partagée” (titlul în original al „Pâinii negre”), romanul de debut în limba franceză al unui marocan tamazight, care publicase deja cărți în arabă, atât proză, cât și poezie.

Sunt pagini de memorii, unele redactate ca într-o monografie sau tratat de istorie (un personaj „fantomatic”, „Inimă Albă”, declară: „Politica a inventat de mult timp o mare minciună: ISTORIA.”, p. 135), altele fiind literatură de cea mai bună calitate (de pildă realizarea portretului mamei, descrierea unei nunți tradiționale, ultimul capitol, „Reîntoarcerea la copilărie”, un coșmar plin de semnificații ș.a.), existând și precauții: în ediția în limba franceză, se precizează că orice asemănare cu oameni reali sau mai ales cu numele lor fiind întâmplătoare.

Este în carte atât un optimism (și religios), dar și un anume fatalism (și religios), bucuriile vieții predominând, firimiturile de pâine neagră, mai degrabă, putând fi regăsite în carte, precum într-un Hansel și Gretel plecând în căutarea timpului pierdut, dar cartea în ansamblu putând fi mai degrabă „Pași de dans cu memoria”, jocul de cuvinte din limba franceză fiind practic intraductibil: cuvintele încrucișate „sunând” ca niște rele încrucișate: cert este că titlul „Pâinea neagră” nu acoperă întreaga complexitate a cărții, carte și a școlilor naratorului, a unora dintre conflictele care apar de-a lungul formării sale, într-un sistem educațional (și) corupt, dacă nu cu „sistemă”, măcar de o degradare sau răutate atât de omenească: figuri de dascăli monstruoși (parcă din Dickens decupați) se întâlnesc cu prezențe luminoase, cum sunt Noureddine Mebrouk sau doamna Kilijoly, care l-au influențat pozitiv pe Omar Seddiki, alias Arab (« Aarab », comme l’arabe): „Într-adevăr, la vârsta de șapte ani, am fost înscris la școala primară, cu porecla Arab, pe care am moștenit-o de la tata. (…) Așa că toți primii mei profesori și colegi mă strigau întotdeauna Arab Omar. Mulți mai utilizează încă și acum acest nume, chiar dacă am avut grijă să corectez licența de identitate. Bunii mei prieteni preferă să mă numească nostalgic Arab, pe numele vechi, care mă leagă intens de copilăria mea, de perioada studenției, deci, în general, de viața mea petrecută prin școli.” (pp.81-83)

Pentru că unele scene mi-au adus aminte de alte momente literare, precum „Copilăria” lui Maxim Gorki, dar și de Panait Istrati (de altfel, ultimul numit un Gorki al Balcanilor) – aici, poate „de vină” este stilul traducătoarei, distinsa doamnă Virginia Chiriac – , așa cum Gorki a avut „Universitățile mele”, și această carte a lui Seddiki s-ar mai fi putut numi, bildungsromanesc vorbind, „Școlile mele”, pe acest fir al vieții sale punându-se accent; dar nefiind, așa cum am sugerat, numai un roman clasic (auto-biografic), avem și istorie, atât a Marocului în sine, cât și a provinciei Rif, cartea așa începând: „…imediat după independența Marocului, regiunea Rif a fost prinsă între ciocan și nicovală, avându-se în vedere configurația sa geografică neprimitoare, căreia i se alătura situația politică destul de imatură a acelor vremuri. Confruntați cu aceste neșanse, locuitorii din zonă au constatat că au o singură posibilitate de salvare și anume exodul: fie în interiorul Marocului, fie în afara graniței, spre Algeria, eliberată și ea, de asemenea, de curând. (…) Taică-tu și Seddik, fratele tău mai mare, care avea atunci doar 12 ani, au pornit la drum împreună cu un grup de migranți, ce-și aleseseră ca destinație regiunea Bautilliss Oran. Parcă văd și acum scena aceea de la plecarea lor! O, cât de greu mi-a fost! Am acceptat de nevoie această hotărâre a tatălui tău, având atâtea temeri și suferințe, din cauza nenorocirilor de la granița cu Algeria, unde erau plasate mine terestre de către armata colonială din zonă. Da, mi-amnitesc despre unul dintre verii mei, îngropat acum în orașul algerian Meghnia. A fost aruncat în aer, la trecerea acestei frontiere a groazei.” (p.17)

Cea care povestește este Mama scriitorului (scriitor care recunoaște de la primele pagini că se împarte între reveria creatoare, care reînvie trecutul și rațiune: „De fapt, chiar dacă sunt acum adult, în ființa mea coexistă senzații și imagini contradictorii, căci încă mai sunt pătruns până în măduva oaselor de cruzimea acelor episoae ale istoriei, dar și de parfumul delicat al unui buchet de scene atractive. Toate acestea sunt încă foarte înrădăcinate în memoria mea și vor rămâne nezdruncinate acolo, până la sfârșitul vieții mele.”, pp.23-24), mama fiind celălalt personaj principal al cărții (având și pasiunea picturii, Omar Seddiki, îi aduce un alt fel de omagiu mamei și prin alegerea unui portret realizat de domnia sa, pentru coperta unu, un portret al mamei, în costum popular, cu obișnuitele tatuaje din zonă, care se văd și în filmul menționat mai sus, de găsit pe HBO), destinul ei fiind urmărit până la prematura dispariție, în urma unei boli necruțătoare.
Pe de altă parte, avem ca personaj colectiv și familia lui Omar, unită în jurul figurii mamei, după ce tatăl pleacă la muncă prin diverse locuri (printre care și Corsica, unde și moare într-un accident: „Înainte de a pleca de acasă, tata nu cunoștea restul lumii și nu știa ce-l așteaptă. Pentru a le oferi celor cinci copii și soției sale o viață mai bună, ele a fost nevoit să se aventureze și să călătorească oriunde, în țară sau peste graniță. În primul rând, el a trudit din greu, în regiunea Casablanca, aproape de Azemmour, mai precis, la Oulja. (…) Apoi tatăl meu a rătăcit în afara țării să-ți câștige pâinea, pâinea aceea neagră. Cel mai mult se temea să nu-ți piardă pământul primit de la strămoșii săi. Se pare că nimic nu era mai umilitor pentru locuitorii din Rif decât să fii țăran fără pământ și să trudești…”, p.34), credința religioasă fiind și ea la loc de cinste, un capitol, „Fericitele dezamăgiri” – și acesta ar fi putut fi un bun titlu pentru jumătate de carte! -, fiind o meditație asupra religiei, asupra credinței, cu câteva pagini mai devreme fiind redat conținutul unei caligrame care, pe lângă faptul că încorporează un verset din Coran, „deschide” o ferestruică spre o întreagă spiritualitate: „A nu înțelege conținutul Coranului este același lucru cu a avea blocată inima pentru totdeauna.”

Bref, ni se deschid porțile magice ale unui anumit Maroc, cu o „copilărie” (și geo-politică) mai grea, fiind purtați prin aproape 100 de ani, temporal, iar spațial, prin Oulad Ali, Oulja, Rif, Ajdir, satul bunicului matern (cartierul Shuhada, nr. 52), Fez, Aknoul, (unde s-a făcut colegiul, un adevărat coșmar prin condițiile de cazare și persecuții), Taza, Fez, Rabat, literar existând, cum spuneam, pagini memorabile, uneori cu accente existențialiste, dar de cele mai multe ori fiind înfățișată lupta cu Destinul în culori naturaliste, dragostea menționată pentru pictură influențând, uneori:

„Poate pare ciudat, dar eu nu rostesc de obicei cuvântul tată pentru că eu nu am păstrat nicio imagine și nicio amintire, în acest sens. Uneori încerc să-i pictez portretul pe pânza fanteziei mele. În mintea mea se înfiripează mereu aceeași imagine: o față rasă, fără barbă, un craniu c-un început de chelie și o mustață fină, care nu atinge buza superioară. În fotografii, tatăl meu seamănă cu Salvador Dali, însă fără acele cârlige lungi de la capătul mustăților. Această descriere se potrivește exact cu chipul din singura poză alb-negru, rămasă de la tata, pe care fratelele meu mai mare a ținut s-o pstreze, dintr-un sentiment exagerat de posesiune, în camera lui. În plus, a lipit propria fotografie în culori, lângă cea a tatălui nostru, așezându-le umăr la umăr, ca și cum doar el ar fi fost singurul său fiu. Probabil el a confiscat această amintire, în virtutea statutului său de frate mai mare, care este mai presus de ceilalți și ar trebui să aibă drepturi absolute în familie. Conform unei vechi tradiții, celui mai mare dintre frați i se acorda întotdeauna un rol important, fiind considerat un fel de al doilea tată, cu dreptul deplin de a se ocupa de afacerile familiei. Chiar și acum, la țară, acesta este tratat cu respect și ridicat în public la rangul de tată, fiind numit unchi în loc de frate mai mare.

Este adevărat că nu m-am gândit niciodată să reproduc fotografia tatălui meu, pentru a avea și eu o copie, din moment ce el continua să rămână indiferent la întrebările mele de copil neștiutor! Acest mare surdo-mut ignoră orice i-aș spune, mulțumindu-se doar să mă urmărească pur și simplu cu o privire goală și inexpresivă, concluzionam eu cu un oarecare reproș, de obicei.” (pp.42-43)

Liricul este și el prezent, să nu uităm că Omar Seddiki este și poet. Câteva poeme sunt în carte, unul chiar finalizând romanul, dar noi îl cităm pe cel dedicat mamei:

„N-o voi uita niciodată pe mama mea/ atât timp cât voi intra în camera ei tăcută și pustie,/ atâta timp cât văd colierul său tradițional atârnat de oglinda retrovizoare a mașiniimele, atâta timp cât văd soarele că se ridică pentru a saluta femeile care se sacrifică,/ atâta timp cât lacrimile ei se scrug peste amintiriele mele atât de vii,/ atâta timp cât fiica mea mă întreabă de ce plâng fără motiv/ atâta timp cât rozariul său alb îmi dezgolește singurătatea din timp/ atâta timp cât tava și ceainicul din cupru sărbătoresc memoria zestrei sale/ atâta timp cât cuvintele și lacrimilele mele seamănă cu ale ei/ atâta timp cât moartea seceră sufletele în fiecare zi/ cât îi citesc numele pe epitaful mormântului său/ atât și atât…” (p.185)

Desigur, rezultă și un auto-portret (moral-spiritual), care poate începe chiar așa, dinspre… final de carte: „Din fericire, Marele Dumnezeu ne-a privilegiat cu această capacitate de a uita răul, o binecuvântare fără egal, care atenuează durerea rănilor. (…) Sincer, odată cu dispariția timpurie a tatălui meu, nu am simțit niciodată că am trăit orfan, în ciuda vârstei mele fragede. De data aceasta, moartea mamei m-a făcut să mă simt de două ori orfan: și de tată și de mamă. Acum, chiar dacă sunt adult și independent, voi rămâne un orfan pentru totdeauna, atât timp cât mama mea nu a văzut înflorind copacul hrănit cu sângele ei și nu a cules fructele din el, așa cum își dorea.” (p.184)

Pâinea neagră de Omar Seddiki