„Teatrul este o familie din care facem cu toții parte!” (Nona Rapotan în dialog cu Adrian Găzdaru)

Manager al Teatrului Excelsior din 2014, a reușit să readucă acest teatru în prim-planul vieții culturale din România. Creativ, cu foarte multe iniațitive culturale de tip interculturale, Adrian Găzdaru își duce proiectele la capăt, uneori cu sacrificii despre care preferă să nu vorbească.

Ne-am întâlnit recent și am stat de vorbă despre cum a fost stagiunea 2017-2018, dar și despre ce va fi nou în cea al cărei debut e atât de aproape.

Ne întâlnim la finalul unei stagiuni destul de încărcată în premiere, dar și agitată, din punctul de vedere al ecourilor pe care le-au stârnit unele sau altele dintre aceste premiere. Să le luăm pe rând: care au fost premierele stagiunii 2017-2018?

Viața plicticoasă și preaplină a visătorului François, Împăratul muștelor, Amerika, Missouri Sky, Iluzia comică, Lear, necugetatul meu stăpân, Prâslea cel Voinic și merele de aur. Sunt multe premiere pentru o singură stagiune. Tot în această stagiune am demarat Gala Premiilor Excelsior, am continuat vechile proiecte – Concursul de dramaturgie NEW DRAMA, dedicat adolescenților cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani; TEEN-FEST  – Festivalul internațional de teatru dedicat adolescenților; RELIEF – Laborator de teatru tânăr, Vacanța de vară cu EXCELSIOR; Festivalul de datini și obiceiuri Moș Crăciun vine la EXCELSIOR; Programul Și noi vedem teatru.

Din cadrul Programului „Și noi vedem teatru”, eu am văzut Thomas Sawyer.

Da, iar primul spectacol din cadrul acestui proiect a fost Fluturii sunt liberi. Un proiect care s-a bucurat de sprijinul Antena 3, prin implicarea directă a domnului Adrian Ursu.

Legat de aceste programe dedicate persoanelor cu nevoi speciale, cred că sunteți singurul teatru din România care are un astfel de program.

Singurul din România, cu siguranță  da. Și poate că și singurul din Europa care a accesibilizat teatrul pentru aceste persoane cu nevoi speciale. Eu consider ca teatrul trebuie să satisfacă nevoile întregii comunități. Nu este singurul proiect social pe care Teatrul Excelsior îl are în desfășurare. Chiar ne dorim să mai implementăm și alte astfel de proiecte, care să satisfacă nevoile comunității.

De unde ideea unor astfel de programe?

Ideea vine, de fapt, dintr-un cumul de idei: teatrul trebuie să reflecte foarte bine viața socială, teatrul trebuie să fie al comunității. Și, dacă e să ne ducem în zona antică, istorică, a teatrului în general, nevoia de teatru s-a născut din dorința comunității de  relaxare și veselie, dar mai târziu, și de  detensionare a anumite probleme politice, a venit în sprijinul politicii și a politicienilor din acele vremuri, astfel încât, în final, s-a împărțit în două. Pe de o parte, avem commedia dell’arte, pentru marea masă a comunității (din care-și trage astăzi seva teatrul); de cealaltă parte, avem bufonul de la curte, care se adresa conducătorilor și era interfața dintre politicienii acelor vremuri și conducători; el reușind prin persiflare, ironie și glumă la adresa conducătorului, să detensioneze probleme grave de ordin politic. Cel care conducea trebuia să fie atât de abil, încât să înțeleagă ceea ce se întâmpla atunci când bufonul făcea glume pe seama lui  în fața Curții.

Dintre toate aceste premiere, enumerate mai sus, există vreuna preferată?

Toate sunt precum copiii mei; îmi plac la fel de mult și nu le pot diferenția. Și când eram manager la Bacău la fel gândeam: teatrul este o familie din care facem cu toții parte, iar comunitatea este familia noastră, a teatrului. Și atunci tot ceea ce am făcut a fost în zona aceasta, a familiei. Ne mai certăm în familie, ne mai adresăm cuvinte injurioase, dar ce este cel mai important rămâne, și anume faptul că teatrul reflectă ceea ce se întâmplă în comunitate, nevoile comunității. Nu trebuie să uităm care este menirea noastră: noi trebuie să ajutăm comunitatea, indiferent de treapta socială pe care se află spectatorul. Ea – comunitatea – trebuie să se regăsească aici, în teatru. Pentru că poate crește foarte mult cu ajutorul teatrului.

Chiar discutam zilele trecute la Constanța cu cineva [la Constanța tocmai se încheiase o nouă ediție a Festivalului Inernațional de Teatru „Miturile Cetății”]care-mi spunea că în România nu exista un festival mare medieval, deși în Europa ele există și  au crescut în timp. Prin intermediul lor se face o reinterepretare a istoriei și, totodată, păstrează caldă/vie istoria acestui popor.

Într-adevăr, astăzi generațiile tinere se rup de rădăcini, au impresia că au apărut din senin și că înainte de ei n-a fost nimic, sau că n-a fost nimic bun. Refacerea acestor istorii aduce în contact generațiile, ceea ce este foarte bine. Iar la noi, revenind, nu există decât festivaluri de artă medievală, cu turniruri și cu refacerea unor bătălii.

Da, dar, de exemplu, în Belgia, unde nu există o istorie atât de veche ca a noastră, există astfel de festivaluri. Am fost în zona Waterloo, unde se reface, odată la 2 ani, celebra bătălie din timpul lui Napoleon. Au un film făcut în 3D dedicat bătăliei și este foarte frumos, pentru că este văzut prin ochii unui copil, cum vede el acea bătălie, ceea ce este impresionant. Plus că au făcut în mărime naturală generalii și soldații care au luptat acolo, iar pe zile și pe etape arată marșul armatelor până la confruntarea finală; întâlnirea dintre generali, discuțiile dintre ei etc. Totul cu ajutorul machetelor și statuilor.

Teatrul Excelsior este un teatru de tineret și copii. Cât de greu este să educi tinerii să vină la teatru și, mai ales, să devină spectatori fideli? Pe ce mizați?

Este o misie destul de ingrată a teatrului, fiind și singurul care se adresează, deopotrivă, copiilor și tinerilor. Este primul teatru din țară care s-a adresat acestui segment de public. De la venirea mea accentul a căzut mult mai mult pe tineri/adolescenți; când am venit am găsit un repertoriu foarte bogat de spectacole pentru copii. Am avut, astfel, șansa să mă pot duce liniștit pe zona de spetacole pentru adolescenți. În această societate browniană, nebună, trebuie să-i învățăm pe tineri să comunice, pentru că ei habar nu mai au cum să facă asta. Iar comunicarea reală, adevărată, nu se face prin intermediul IT-ului, a smartphone-urilor. Din contra, acestea îi îndepărtează unii de ceilalți, iar atunci când vor ajunge pe la 40 de ani o să-și dea seama că au pierdut cea mai frumoasă și cea mai importantă etapă din viața lor, adolescența.

Teatrul îl ajută pe om să lucreze cu propria lui emoție.

Exact. Toți ne naștem cu emoția, cu sensibilitatea, dar, din păcate există această pervertire. N-am să uit niciodată ce ne spunea profesorul nostru la clasă, regretatul Mircea Albulescu: „Viața se compune din două etape: joc și joacă.” Jocul este atunci când vii de la grădiniță și ceea ce ai învățat cu educatoarea reproduci în jocul cu păpușile, dar cu foarte mare credință. Din păcate, după vârsta de 12 ani începem să ne pervertim, să ne mințim pe noi înșine și încercăm să depășim prin minciună hopul vieții. Din această mișcare browniană a adulților (mă refer acum la părinți) copilul se trezește singur într-o junglă pe care nu știe să o gestioneze și se ivesc toate teribilismele vârstei: prima țigară, prima beție etc. Și noi am făcut asta, imitația ne-a caracterizat și pe noi, când eram de vârsta lor; astăzi, părinții le pun banii în mână și-i trimit la școală, după care se mai întâlnesc seara, când toți sunt deja frânți de oboseala de peste zi. Dar ei, părinții, nu realizează că dacă le oferă banii, Untold, concediu, Vama Veche sau mai știu eu ce altceva  și niciun pic de emoție nu este suficient. Pe vremea noastră, emoția venea din strângerile în brațe ale părinților și bunicilor. Din păcate, uităm că aceste strângeri fac  de o mie de ori mai mult bine decât banii. Uităm că acești copii mai au nevoie și de dragoste, nu doar de bani.

Da, și mai au nevoie să și învețe.

Exact! Nu contează cât de bine învață, că e olimpic sau mai puțin bun la școală, contează ca el, adolescentul, să învețe să discearnă. Mai ales că astăzi nu mai este suficient să fim doar părinți, ci trebuie să le fim și prieteni copiilor  noștri. Astăzi, din păcate, s-a ajuns în situația în care am făcut multe compromisuri din cauze mai mult sau mai puțin „ortodoxe”; de exemplu, scoaterea uniformei a dus la unele consecințe destul de grave astăzi. Ceea ce vedem astăzi în Piața Victoriei este consecința deciziilor politice de acum ceva ani. Acești copii sunt născuți în jurul anilor ´87 – ´90 – ´91. Nu trebuie să-i judecăm pe ei, ci pe noi. Ei au dreptatea lor, la fel cum și noi o aveam pe a noastră când aveam 16 ani. Faptul că noi n-am avut acces la informație ne-a făcut să ne bucurăm de Cântarea României, ne bucuram de Divertis, de grupul Vouă, de cele 2 ore de TV, am învățat să muncim și să apreciem ceea ce avem. Acești copii acum vor într-o zi, dacă se poate chiar ieri, ceea ce noi am realizat într-o viață. Și nu mai au valoarea muncii, atât timp cât presa promovează nonvaloarea și falsele modele. Sub o falsă corijare se promovează bătăile și alte nebunii de acest gen, ceea ce duce la apariția unui adevărat fenomen negativ; dar, totuși, poporul ăsta are o istorie, o sensibilitate, știe să iubească. Din păcate, am uitat OMENIA.

Din păcate, s-a uitat un lucru elementar: poporul ăsta primea străinii cu pâine și sare. Poporul ăsta nu și-a plecat capul în fața marilor puteri, din contra. Să ne aducem aminte de Scrisoarea a III-a a lui Eminescu. Hai să nu uităm la mesajul din Vlaicu Vodă, apropo de ultimul spectacol din stagiunea Exlcesior: „La străin nu dă românul decat locul de mormânt!”. Bine, astăzi poate că nu atât de categoric. Dar, totuși, hai să comunicăm! Hai să încercăm și noi, adulții, că am uitat, dar și adolescenții, să învățăm să comunicăm.

Negativismul ne e mai la îndemână, dar nu și folositor. Revin la maestrul Albulescu, care ne spunea: „Teatrul se  bazează pe două întrebări: pe ce și de ce.”. Hai să extrapolăm în viață și dacă răspunsul apare ca rezultantă a celor două întrebări și nu înainte de a ni le pune, ei bine, în momentul ăla viața noastră se schimbă radical. Uite, nu mai departe, ce se întâmplă cu schimbarea legilor din justiție: dacă vreau să schimb ceva, hai să comunicăm! Hai să ne întoarcem la Poiana lui Iocan! Hai să gândim creativ.

Am văzut multe dintre montările Teatrului Excelsior, inclusiv din cele dedicate celor mici. Și am apreciat faptul că regăsesc actorii din trupă jucând atât în piesele pentru cei mari, cât și în piesele pentru cei mici. E un criteriu de selecție pentru actorii care vor să vină în trupa Excelsior? Mă gândesc că sunt foarte puțini actorii dispuși/dornici să joace și în piese pentru copii, dar și în piese pentru cei mari.

Nu, n-a fost un criteriu. Numai că unii (se prea poate intuitiv) au ales să joace și în piesele dedicate celor mici. Actorii Teatrului Excelsior chiar n-au refuzat niciodată să joace în spectacolele pentru copii.

Eu, când eram doar actor, nu și manager, aveam o satisfacție  nebună să joc în spectacole pentru copii. Simți că te cureți, pur și simplu. Reacția lor pură, curată, spontană și sinceră îți bucură sufletul.

Eram la Brăila, jucam în „Fluierul fermecat” și aveam rolul Urâtului. Sfetnicul voia să mă omoare ca să nu ajung la prințesă etc. Când să-mi taie capul urlau toții copiii din sală, iar la un spectacol susținut la Rm. Sărat (dacă țin bine minte) au urcat pe scenă, numai ca să nu-mi taie capul! Ei chiar  intră în poveste. Iar dacă și tu, actor, intri în universul lor și crezi în personajul pe care-l interpretezi, ei bine, în momentul acela ai câștigat de partea ta niște copii foarte sensibili. Și, în felul acesta pui și tu, actor, o cărămidă la educația lor, la menținerea sensibilității lor, la creșterea lor.

Care vă sunt principiile pe care le urmăriți atunci când vă stabiliți politica/strategia repertorială?

Încerc să omor acel flagel care naște monștri. Nu există iubire fără respect. Nu există respect fără iubire. Mă interesează să descoper nevoia adolescentului de a se regăsi într-un spectacol, de a încerca să învețe ceva. Eu consider că dacă am câștigat un singur adolescent la o premieră sau la o reprezentație, ei bine, în momentul acela am câștigat enorm! El, la rândul lui, aduce pe alții, el revine în sală și tot așa. Mai avem și festivalurile care li se adresează în totalitate.

Mi-am adus aminte de festivaluri. La Concursul de dramaturgie NEW DRAMA, ediția de anul acesta, am încercat un experiment. Am trimis textele și unor părinți, pentru că acum doi ani de zile m-am îngrozit, atunci când am citit vreo șase piese trimise la concurs. Multe dintre aceste texte pot fi adevărate lecții de psihologie. Dramele prin care trec acești copii/adolescenti, sunt dramele unei generații, o generație care, peste 20 de ani, mă va conduce. Și atunci, eu voi sta în fotoliu și voi spune: „Ia te uite, ce face ăla!” Vreau să vin și în ajutorul părinților și să transform teatrul într-un liant între adolescenți și părinți. Cred că pe termen mediu se va dovedi o inițiativă bună.

O parte dintre adolescenții pe care i-am adus la teatru mi-au mărturisit, după o reprezentație cu Împăratul muștelor, că pot să-i aduc la ce piesă vreau eu, pentru că au încredere în gusturile mele. Dar ei au ajuns să-mi spună asta, pentru că după spectacolul respectiv au avut discuții cu un psiholog. Bine, i-am adus să vadă și Viața plicticoasă și preaplină a visătorului François, care le-a plăcut foarte mult, în ciuda rezervelor mele (e un spectacol nonverbal și nu știam cât de mult pot înțelege ei). Dar a fost o muncă de câteva spectacole diferite, ca să-i pot determina să vină constant la teatru. Așa și cu părinții, nu-i poți convinge peste noapte.

Legat de Împăratul muștelor, pe mine m-ar interesa ca acest spectacol să fie văzut de cât mai mulți adulți, părinți. De adulții care astăzi au senzația că ei sunt forța decizională. Ei trebuie să vadă ce se întâmplă cu adolescenții când îi lași de capul lor și ce se întâmplă atunci când ei vor doar să imite societatea adulților, dar fără repere adecvate. Adolescenții de astăzi trebuie să-și asume ceva ce nu cunosc. Sunt cu mult mai imaturi decât eram noi la vârsta lor. Și de aceea aici trebuie lucrat.

Mai vreau să fac un proiect, în care să implic adolescenți deschiși la minte și părinți dornici să-și cunoască copiii; părinții în sală – copiii pe scenă, de unde să le spună celor din sală ce nu înțeleg ei din viață, ce nu le place. Iar părinții să aibă curajul să discute deschis cu ei și să le spună excact ce vor de la ei. Chiar vreau să-l fac la anul, cu copii din toată țara, împreună cu părinții acestora.

Unul dintre cele mai așteptate, dar și controversate spectacole ale stagiunii este Vlaicu Vodă. Personal, îl consider o reușită, deși am citit câteva cronici care mă contrazic. Dvs, directorul de teatru, cum ați primit aceste cronici/reacții?

Vlaicu Vodă a născut acum foarte multe furori, frustrări și controverse, dar peste ani rămâne spectacolul, un proiect care a dus lumea teatrală într-un alt univers, cum spunea un domn din Canada care a participat la una dintre reprezentații. Știu că se vor supăra foarte mulți, dar teatrul românesc la ora actuală stă într-o stare latentă, să nu deranjeze pe cineva. Și nu așa trebuie să se întâmple!

Rețete verificate și fumate, tipare care nu mai corespund. Teatrul are nevoie de inovație, exact ca în dans, unde s-a inovat mult mai mult. Teatrul s-a deschis mult din perspectiva teatrului social, dar din perspectiva felului cum pui în scenă nu prea. Și aici trebui mai mult curaj.

Ce spun eu acum sper să se împlinească: țin degetele încrucișate, vezi, da? J După Revoluție, teatrul a avut parte de o încercare de revoluționare, prin spectacolele lui Andrei Șerban și cele ale lui Silviu Purcărete.

La fel de controversate și la fel de hulite la timpul lor.

Da, exact! Dar au fost îngropate! Începând de acolo trebuia ca teatrul să evolueze, trebuia  să mergem înainte! Hai să nu mai stăm în zona asta de „călduț”, de unde nu mă dă nimeni afară, nu deranjez primarul sau clasa politică. Nu, hai să facem teatru. Să ne implicăm în educarea noilor generații. Să aducem bucuria și liniștea în sufletul celor care vor să se bucure! Și, dacă mă dă afară, nu mor de foame, pentru că știu să fac ceva! Am o meserie în spate, dacă știu să mi-o fac, o fac. Nu trebuie să devin retardat acum de frică să nu deranjez! Nu mă interesează pe cine deranjez, atâta timp cât știu că proiecte cum este Vlaicu Vodă mai târziu vor avea efect. Proiecte care vor educa si vor deschide noi orizonturi culturale.

Eu am considerat proiectul ăsta o reușită încă de când l-am văzut, din prima seară. Reacțiile publicului favorabile, reacțiile criticii la polul opus, pentru că s-au legat de bani.

Hai să lămurim problema banilor, asta chiar vreau să o lămurim! Ceea ce Teatrul Excelsior a făcut prin acest spectacol, mă refer la decoruri, în lumea filmului costă undeva la 2-3 milioane euro, pe puțin. Aceste case (din satul medieval și folosite ca parte din decor în timpul reprezentațiilor) le-am gândit din punctul de vedere al stabilității, nu să vină o pală de vânt și să le ia pe sus și să mi le ducă la magazinul Unirea. Toate aceste case au în spate un proiect și sunt realizate de o firmă de construcții, care asta face, case, n-am apelat la o firmă de făcut decoruri. Tot ceea ce s-a făcut acolo, din punctul de vedere al decorului – nu mă refer la gradenă, care e cu totul altceva -, a fost parte din proiectul de a aduce satul, nu neapărat medieval, în fața bucureșteanului. Tot poporul ăsta-și trage seva din lumea satului. Nu au existat orașe, au existat cetăți, dar din nevoia de a exista zone de apărare. Satul a existat dintotdeauna, lumea satului era atât de vie” Cred că atâta timp cât există Poiana lui Iocan, atâta timp cât satul este populat, mai avem o șansă. Trebuie să ne gândim la oameni: nu poți să faci politică fără oameni, nici teatru fără oameni, nu poți să faci nimic fără oameni.

Legat de banii investiți, au fost multe voci care au spus că s-au risipit banii pentru atât de puține reprezentații.

Nu e o risipă. Gândește-te cât am câștigat: am câștigat 380 oameni * 3 reprezentații, cel puțin 1140 de oameni (din primele 3 reprezentații, pentru că vor mai fi cele 5 din luna august) care, conform principiului bobului de orez pe tabla de șah, se vor tranforma într-un univers. Oameni care vor povesti și vor duce mai departe povestea.

Când Primăria Capitalei a lansat linia de finanțare pentru proiectele destinate celebrării Centenarului, eu am propus să se înființeze un Muzeu al Centenarului.  Este primul Centenar, singurul, pe care generația noastră, a avut șansa să-l prindă! Și cred că poate să funcționeze un astfel de muzeu. Nu știu dacă parte dintre noi vom mai prinde și Bicentenarul, eu am început să gândesc proiectele pentru celebrarea acestuia (și începem să râdem amândoi).

Cea mai mare casă din satul medieval este Casa Clarei (așa îi spunem noi) și care are 22 – 25 de m². Îi mai pui un atelier de 9 m², o bucătărie de 3 m² și o baie de 2 m² și poți să o dai în folosință în sistemul social. Se poate face, de exemplu, în acest decor, că tot pomeneam mai devreme, un festival medieval, de muzică sau de artă medievală. Se pot face o mulțime de activități culturale. Dacă este să împarți pe cap de locuitor al Bucureștiului ceea ce s-a cheltuit pentru acest decor, fiecăruia i-ar reveni 0,6 eurocenți. Dacă împarți la populația României, se ajunge undeva la 0,014 eurocenți, așa că ,cred că nu e o sumă exorbitantă cheltuită pentru un act cultural unic.

Și că veni vorba de un act cultural, e derutant, cel puțin, când un astfel de atac vine din partea oamenilor de cultură. Te aștepți să vină un astfel de atac din partea cuiva care n-are nicio treabă cu zona culturală, dar când vine din interior…

Aici e vorba de frustrări. Pe mine nu m-a deranjat asta, ci m-a deranjat faptul că au dus cu orice preț acest spectacol în zona ceaușisto-comunistă, cu orice preț, când, de fapt, nu era nicio legătură. Problema nu e la Teatrul Excelsior, ci la cei care fac această „mutare”: ei au fost frustrați și pe vremea lui Ceaușescu, și pe vremea Iliescu și în timpul lui Băsescu și tot așa. Chiar nimeni nu e bun? Înseamnă că problema nu e decât la ei, cei care fac astfel de comentarii.

Au fost foarte mulți care au comentat fără să vadă spectacolul. Nici măcar n-au fost curioși să vină să vadă satul medieval.

Eu aștept să vină și auditul de la Primărie, Curtea de Conturi,  DNA-ul și cine mai vreți voi și abia apoi să vorbim. Dar, atunci o să vin și o să spun: dacă noi dovedim că totul s-a cheltuit cum trebuie, tu, cel care ai scris aceste atacuri, ești gata să te lași de scris? Eu aș face un pariu în acest sens.

Când voi finaliza decontările, abia după spectacolele din luna august, sunt de acord să stau în fața oricui și să dau socoteală pentru cheltuielile făcute. Din păcate, toate aceste atacuri, de fapt, sunt pentru a denigra mediul politic actual, dar pot spune cu mâna pe inimă că nu am fost direcționat de nimeni și nu mi s-a impus nimic. Indiferent cine ar fi fost la conducerea țării, Teatrul Excelsior tot ar fi produs acest spectacol-eveniment, un spectacol de care cel puțin comunitatea bucureșteană, dar și comunitatea culturală, avea nevoie. În loc să  criticăm, cred că ar fi mai bine să ne raliem la astfel de proiecte eveniment și sș relansăm viziunea teatrală, să girăm actorii, scenografii și regizorii tineri. Poate și asta a fost una dintre frustrări. Nu tot ce se face în lumea teatrala este direcționat de lumea politică.

Haideți să povestim puțin despre cum ați ajuns să faceți din piesa istorică Vlaicu Vodă o montare modernă și versatilă. Mai ales că mai există la ora actuală o montare la Teatrul Nottara.

La ora actuală, în lumea teatrală românească, există foarte multe montări diferite ale aceluiași spectacol și care, evident, nu costă la fel de mult. De exemplu: eu, Găzdaru, regizorul, cu ghilimele de rigoare, văd scena goală la Vlaicu Vodă și atunci pun accentul doar pe actul artistic, pe actori, pe lumini și sunet; un alt regizor, cu echipa lui – scenograful,compozitor, regizorul tehnic etc. -, vede spațiul ca fiind atât de aglomerat, încât actorul să trebuiască să joace în sală și nu pe scenă. În momentul în care eu pun accentul doar pe lumini, sunet și actori, cheltuielile se reduc la onorariile actorilor și ale echipei, plus cele pentru curentul electric consumat. În momentul în care încep să bat primul cui pentru decor, ei bine, cheltuielile încep să crească. Orice m² de lemn pe care-l cumpăr costă. În momentul în care cumpăr 1 m² de cherestea, 25% din materiale se consideră pierdere, rebut. De aceea sunt și pierderi.

Eu mi-am dorit ca prin această montare de la Excelsior a lui Vlaicu Vodă să aduc istoria politică, dar și imaginea satului, în fața spectatorilor, să aduc o istorie vie.  Este un spectacol care îți reinterpretează istoria în cheie contemporană; este un text cu un mesaj foarte clar.

Mi s-a părut o nebunie curată să vrei să faci într-un timp atât de scurt Vlaicu Vodă cu trei distribuții principale diferite și cusute de oameni în spate. Ați crezut de la început în viziunea lui Horia Suru? Și, mai ales, cât credit i-ați dat? Mă gândesc că nu sunt mulți directorii care ar accepta o astfel de nebunie.

Ideea cu cele trei distribuții a fost o idee comună, a mea și a lui Horia Suru.  Și da, am crezut în Horia Suru și în echipa lui. Cred în tineri și in viziunea lor artistică.

Bănuiesc că ați mizat pe capacitatea lui Horia Suru de a face față la o astfel de provocare, având în vedere timpul foarte scurt de pregătire.

Orice regizor foarte bun trebuie să aibă această capacitate. În prima etapă ne-am propus să participăm la celebrarea Centenarului și atunci am luat textul și am început să mă gândesc cine ar putea să facă acest spectacol, din punct de vedere scenografic, regizoral, muzical. După care, m-am gândit la statutul Teatrului Excelsior și am vrut să le ofer șansa tinerilor regizori, scenografi, compozitori, coregrafi, actori de a face parte dintr-un astfel de proiect. Mi-am dorit foarte mult să nu mă abat de la statutul teatrului. Mi-ar fi fost mult mai ușor să apelez la regizori cu experiență, care mai montaseră piese istorice și să vină să o facă din nou aici. Dar n-am vrut asta. Au fost antrenați cam 700 de oameni în acest spectacol. Dar am crezut și cred foarte mult în tineri și în capacitatea lor de a face spectacole de o asemenea anvergură. Le mulțumesc foarte mult tuturor pentru că au marșat la ideea mea, pentru că, recunosc, a fost nebunia mea să fac acest spectacol. Am vrut să-l văd jucat în Piața Constituției și în momentul în care am gândit asta a apărut și ideea rotativei gradenei. Altfel, ar fi trebuit ca timp de o oră și jumătate să plimb publicul de-a lungul unui arc de cerc, pe acțiune, cum au făcut, la vremea lor, și domnul Andrei Șerban și domnul Purcărete. Numai că eu m-am gândit că vor fi în public și oameni care nu vor putea fizic să facă asta, să stea în picioare și să se plimbe atâta timp. Plus că ar fi trebuit niște gradene decor care să delimiteze spațiul de joc de spațiul unde ar fi trebuit să stea publicul. Și atunci am gândit această rotativă, unică în Europa, cu o suprafață de 314 m², plus că nu s-a mai făcut nicăieri în lume gradenă rotativă, ci doar scenă rotativă.

Oamenii de la firma care au făcut decorul au vrut să vadă spectacolul și am făcut pentru ei un fel de avanpremieră, chiar dacă nu vorbisem pentru întreruperea traficului. Lumea a fost super încântată de această inovație a stalului și, una peste alta, chiar dacă au venit în timpul zilei, au fost foarte încântați. Activitățile din satul medieval din timpul zilei au avut un succes foarte mare la public. Doamna de la pictură pe scut venise pregătită cu materiale pentru 120 de copii și a avut, în total, aproape 400 de copii în trei zile. La olărit meșteșugarul spunea că n-a avut timp să bea nici măcar un pahar de apă. De aceea, cred că obiectivul propus de Teatrul Excelsior a fost atins și nu mă interesează decât impresiile celor care au fost acolo și au văzut satul medieval și spectacolul Vlaicu Vodă, adică opiniile beneficiarilor direcți.

Vlaicu Vodă se va juca și în august. Față de reprezentațiile din iunie ce vom vedea în plus?

Sper să pot mări numărul de locuri, să duc la 700 – 750 de locuri în gradenă, în rest nimic altceva. Dacă ceva merge bine n-are rost să strici.

 

După Vlaicu Vodă vă doriți să mai montați piese istorice? Credeți că spectatorii au nevoie de astfel de piese de teatru?

Da, chiar am discutat cu Răzvan Mazilu pentru anul viitor să încercăm să facem un musical medieval. Cât pot să creez și sunt lăsat să creez, o voi face.

Eu mai am un proiect, la care țin foarte mult, Toți K1 pentru România, un spectacol itinerant și controversat, un spectacol care scoate în față iubirea de țară și de neam, la fel ca și Vlaicu Vodă. Controversat pentru că, spun unii, se pleacă pe banii bucureștenilor în țară. Dar banii nu sunt ai bucureștenilor, când este vorba de Centenar.  Military Fest și Bucureștiul Interbelic (care desțelenea zona IMM-urilor) sunt alte două proiecte gândite de mine, dar care n-au câștigat finanțare.

În toamnă veți avea Teen Fest, despre care o să povestim la momentul potrivit, dar veți avea și o nouă stagiune. Ne dați în avanpremieră titlurile premierelor sau rămân încă secrete?

Teen Fest va fi ultima ediție organizată în acest formă, pentru că începând cu ediția viitoare va ieși în stradă, vor fi evenimente in și outdoor.

Va fi și un proiect de commedia dell’arte, pentru că vreau să-i apropriem pe tineri de esența teatrului. Deocamdată, asta știu sigur că va fi.

 

Credit foto: Teatrul Excelsior