Mai mult decât înc-o zi!

„Ajuns cu fruntea la zid, omul în suferinţă trebuie să găsească o scăpare”, scrie Mircea Mihăieş în studiul Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W. (Polirom 2009). Din experienţă sau măcar din auzite, ştim că pierderea cuiva drag presupune un efort de redefinire a propriei identităţi, confruntarea cu un nou fel de durere şi cu o absenţă greu de înţeles înainte ca ea să se fi produs. Nu te poţi pregăti niciodată suficient pentru o catapultare în gol. Mecanismele autodistructive activează reacţii grave, ca abandonarea de sine, vinovăţia, autovictimizarea, pierderea sensului vieţii etc. Aceste dezechilibre emoţionale şi somatice, provocate de perioada doliului, alcătuiesc subiectul cărţii scrise de Joan Didion, Anul gândirii magice.

Leucocitele, aproape de zero. Temperatura, peste 40 de grade. Nişte tuburi de oxigen o ţin în viaţă. Nu se găseşte Xigris – rata de supravieţuire a celor trataţi cu acest medicament era de 69%, faţă de 56%, la cei cărora nu li se administrase tratamentul. Gripa se transformă în septicemie. Medicul îi anunţă că fata este într-o stare foarte gravă, „încă nu ştim încotro se-ndreaptă”. Joan aude prognosticul, dar nu-l acceptă nicio clipă: Quintana „se-ndreaptă doar spre bine”. Tatăl pleacă de la spital spunându-i în seara aceea fetei lui ceea ce obişnuia să-i spună mereu – şi atunci când o condusese, ca mireasă, la altar: „Te iubesc mai mult decât înc-o zi!”. Iluzia că-l poţi ţine în viaţă pe celălalt prin dragostea ta.

Născută în 1934 în California, Joan Didion este absolventă de Berkeley. Pe vremea când lucra la revista Vogue, îl întâlneşte pe soţul ei, John Gregor Dunne, jurnalist la Time. În 1966, cuplul adoptă un copil, pe Quintana. Anul gândirii magice (Editura Pandora M, 2017, traducere de Virginia Costeschi), National Book Award pentru Nonficţiune în 2005, este o transcriere lucidă a unui episod traumatizant, relatat cu acurateţe jurnalistică. Fără patetism, Joan Didion se ia pe sine ca subiect şi documentează cazuistica doliului, definit de psihologi ca perioadă de tulburări somatice şi comportamentale datorate ataşamentului faţă de cel pierdut. Joan Didion scrie despre ce a trăit într-un stil fluid, acaparator. Cuvintele i se aşază de la sine în frază, uneori precis, ca într-o fişă medicală, alteori ezitant, ca în relatarea plină de incertitudini a unui vis. Joan visase că John s-a îmbarcat într-un avion fără ea. O lăsase singură, în aeroport. Şi e furioasă.

Venind de la spital, seara, în taxi, John deschide subiecte-tabu, pe care soţia lui le acceptă ca pe o formă a depresiei tipice scriitorilor: tot ce-a făcut el în viaţă n-a avut niciun rost, romanul lui n-avea nicio valoare, la fel de inutile i se par articolele scrise pentru New York Times, nici nu-i plăcea oraşul acesta, ea avusese dreptate, ar fi trebuit să se mute cândva în Hawaii. Cât despre ideea că fata lui ar putea muri, „Nu cred că sunt pregătit pentru asta”. Joan înţelege că el se referă la starea în care o lăsaseră din nou pe Quintana: „Nu ai de ales, i-am spus în taxi. De atunci m-am întrebat dacă a avut”. A fost ultima lor discuţie. Ce a urmat o face pe Joan să-l acuze, la nivel subconştient, pe soţul ei de abandon – acel „Te iubesc mai mult decât înc-o zi!” nu funcţionează şi în cazul ei.

Acasă, imediat după cină, viaţa lui Joan se schimbă într-o clipă. Soţul ei suferă un accident coronarian masiv. Sunt chemaţi paramedicii – ocupă livingul, desfac electrozii EKG şi administrează diverse substanţe, înşiră seringi pe o masă vitrată, ciobită în cădere de capul lui John. Lucrurile acestea avea să le strângă Joan dimineaţă – rămâne pe podea doar sângele coagulat, fiindcă Joan nu poate pur şi simplu să-l atingă. Întreg filmul evenimentelor este reconstituit ulterior, prin consultarea fişelor medicale şi a registrelor din spital, din nevoia de a şti exact ce s-a întâmplat, mai ales că multe dintre secvenţe i se şterg din memorie. Joan procedează ca un detectiv: vrea să ştie, mai întâi, dacă soţul ei trăia atunci când au venit paramedicii. Persoanele care trec printr-un sindrom postraumatic suferă un deficit cognitiv pe care, ulterior, când se „vindecă”, îl pot recupera:

„Conform fişei de asistenţă medicală a departamentului de urgenţe, serviciile medicale de urgenţă au primit apelul la ora 9:15 P.M. în seara de 30 decembrie 2003. Ambulanţa a venit la 9:20. În timpul următoarelor patruzeci şi cinci de minute, conform fişei de asistenţă medicală, i-au fost administrate prin injecţie sau intravenos: atropină (de trei ori), adrenalină (de trei ori), vasopresină (40 de unităţi), amiodaronă (300 mg) doze crescute de adrenalină (3 mg) şi încă o doză suplimentară de adrenalină (5 mg). Acelaşi document spune că pacientul a fost intubat pe loc. Nu ţin minte vreo intubare. Ar putea fi o eroare din partea celor care au completat fişa ori încă un deficit cognitiv.”

Înmormântarea se amână, până la momentul în care Quintana, refăcută, poate asista la ceremonie. Episodul este, practic, pentru văduvă, o întrerupere a perioadei de doliu. Aparent, Joan a acceptat pierderea soţului ei. Se străduieşte să nu fie o persoană isterică, îşi controlează emoţiile, nu plânge, nu se victimizează în faţa celorlalţi, interiorizează suferinţa, nu vorbeşte despre moarte – soluţia este prezentată şi de Roland Barthes în Jurnal de doliu (Editura Polirom, 2009). Cum cere ritualul (şi viaţa, care merge mai departe!), Joan vrea să golească dulapurile de hainele soţului ei:

„M-am oprit de cum am intrat în cameră. Nu puteam să-i dau pantofii. Am încremenit pentru o clipă, apoi mi-am dat seama de ce: ar fi avut nevoie de ei dacă se întorcea”. Dacă se întorcea?!

Joan trece în revistă recomandările psihologilor şi află că accentul trebuie pus pe activităţi practice, pentru a putea deţine controlul. Ştie deja că durerea vine în valuri, în pulsiuni variabile ca intensitate, odată cu senzaţia de nod în gât şi de gol în stomac. Frigul este un semn al disconfortului somatic şi indică o dereglare la nivelul neurotransmiţătorilor. La fel, lipsa tonusului muscular şi a concentrării. Se simte fragilă şi se teme, un timp, să mai iasă singură pe stradă. Nu mai poate scrie niciun articol. Nu se poate desprinde de momentul morţii lui John: se întreabă obsesiv ce a simţit el atunci, în clipa morţii, când s-a produs scăderea fluxului sanguin, groază şi întuneric?! Alt scriitor mare, António Lobo Antunes, imaginează impresionant în romanul său, Pe râurile ce duc…, acest moment al întâlnirii cu moartea – „când fiecare organ îşi scrie propriul nume pe un ecran”.

Doliul, pe care-l cunoaştem doar când ajungem la el, ţine mai mult de un an, precizează tratatele de specialitate. Moartea celui apropiat este trăită ca propria moarte. Joan se agaţă de speranţa că va putea încheia decent perioada îndoliată, ca să poată începe „viaţa ei fără John”:

„Tot anul am ţinut cont de calendarul anului precedent: ce făceam în ziua asta anul trecut, unde am cinat, e ziua în care anul trecut am zburat la Honolulu după nunta Quintanei, este ziua în care anul trecut ne-am întors de la Paris, este ziua aceea. În urmă cu un an era 31 decembrie 2003. John nu a mai apucat această zi în urmă cu un an. John era mort”.

Însă perioada de doliu se întrerupe iar. Joan nu apucă să parcurgă toate etapele acestui debriefing – să se despartă de trecut, să închidă bine uşa în urma ei. Quintana trece printr-o altă problemă, mult mai gravă, de natură neurologică. Reîncepe lupta.

Una dintre problemele celor care sunt nevoiţi să înţeleagă diagnostice medicale ţine de terminologie. Dimensiunea metalingvistică a textului pune în evidenţă confruntarea, în spital, cu barierele limbajului – dincolo de cuvinte, poate fi orice, o speranţă sau un verdict, nu ai de unde şti exact, dacă nu înţelegi jargonul medical:

„Când medicii de la UCLA mi-au spus parietal şi temporal, n-aveam idee despre ce zone din creier îmi vorbesc, nu mai zic de ce însemnau. Frontal drept credeam că pot înţelege. Occipital credeam că se referă la ochi. Greşeam să presupun asta doar pentru că începeau cu oc, ca în ocular. M-am dus la librăria centrului medical UCLA. Am cumpărat o carte descrisă pe copertă drept un rezumat clar al neuroanatomiei şi al implicaţiilor sale clinico-funcţionale. (…) Am citit pe diagonală unele anexe, de exemplu Anexa A: Examinarea Neurologică, dar când am început să citesc textul în sine n-am putut să mă gândesc decât la o călătorie în Indonezia, unde am fost teribil de dezorientată de incapacitatea mea de a detecta gramatica în Bahasa Indonesia, limba oficială folosită în semnele rutiere, firme şi afişe”.

Când nu înţelegi acei „medical terms”, eşti copleşit de disperare. Când începi să înţelegi ce se petrece, te prăbuşeşti de-a binelea. Joan aude ce spun chirurgii despre Quintana, în drum spre sala de operaţii, şi cuvintele i se înfig în auz:

„Sângerare arterială, sânge care ţâşneşte ca un gheizer, sânge peste tot în cameră, niciun factor de coagulare. Creier deplasat spre stânga”.

Fiecare detaliu este înregistrat cu fidelitate, ca pe o bandă magnetică, şi descifrat, cu răbdare, ulterior, pentru că aşa se creează iluzia că situaţia este sub control:

„Până au dus-o în sala de operaţie, una dintre pupilele ei rămăsese imobilă. Cealaltă a intrat în aceeaşi stare în drum spre sală. Am auzit asta de mai multe ori, de fiecare dată pentru a sublinia gravitatea stării ei şi natura critică a intervenţiei: O pupilă era imobilă şi a doua a devenit la fel în timp ce o duceau în sală. Prima oară când am auzit asta n-am ştiut ce semnificaţie să acord celor spuse. A doua oară am ştiut – un pacient ale cărui pupile erau fixate în poziţia de dilatare maximă se află în moarte cerebrală, evident că nu va mai răspunde la lumină vreodată.”

Încercând să găsească soluţii pe cont propriu, aflate din tratate de medicină citite pe fugă, Joan depăşeşte, fizic şi simbolic, graniţa dintre zona destinată exclusiv medicilor şi cea a aparţinătorilor. Ştie că, în cazul Quintanei, s-ar putea face o traheostomie, se teme de o comă Glasgow şi de o bacteriemie în fluxul sanguin. Stă de vorbă cu chirurgul şi ajunge, ridicol (dar explicabil), să-i dea sfaturi profesionale:

„Ştiai că ai progresat când un doctor căruia îi făcuseşi vreo sugestie sau alta îţi prezenta, a doua zi, acelaşi plan ca fiind al său.”

Quintana îşi revine. În sfârşit, mama ei se poate întoarce la doliul ei. Pentru că a greşit când a completat un formular, raportul medico-legal îi parvine cu unsprezece luni întârziere. Joan are puterea de a parcurge acest document care certifică iremediabilul: John nu se va mai întoarce. În acelaşi timp, acesta este momentul în care Joan se eliberează de vinovăţie. Lucrurile aşa au fost rânduite să se întâmple:

„Abia după ce am citit raportul autopsiei am început să cred ceea ce mi se spusese în mod repetat: nimic din ce el sau eu am făcut sau n-am făcut nu a provocat şi nu putea preveni moartea lui. Stenoză mai mult de 95% din ambele artere principale şi anterior descendentă stângă. Infarct acut în distribuţie pe artera anterior descendentă stângă, LAD.”

Anul gândirii magice este o carte scrisă cu credinţa că orice cuvânt funcţionează ca o faţadă – camuflează, dă senzaţia de acomodare cu realitatea, te apără de confruntarea cu necunoscutul. Când te părăsesc cuvintele, te simţi ca atunci când, după ce decesul s-a produs, cineva, de obicei infirmiera, trage draperiile la camera decedatului:

„Vine un moment în care trebuie să ne abandonăm morţii, să-i lăsăm să plece, să-i păstrăm morţi. Să-i lăsăm să devină fotografiile de pe masă.”

Reîntoarcerea la scris este, în sine, o salvare, spune Joan Didion. În cazul ei, a funcţionat. Nu va mai auzi niciodată de la John acel „Te iubesc mai mult decât înc-o zi”, dar iese, perfect conştientă de pierderile ireversibile, din „acele derutante straturi succesive de boală ori indiferenţă” (Andrew Solomon), depăşind perioada de doliu.

Anul gândirii magice de Joan Didion