„Spre far”, altfel… sau despre măreția cojilor de nucă

O primă reacție, după întâia lectură a celei mai noi cărți a Alinei Simona Dragomir, ar fi observarea și semnalarea (neo)existențialismului ariadnic al labirintului interior, întoarcerea către/ întru sine, dar și atenția la „consilierea” și trăirismul dedalic al Norei Iuga, amintită de câteva ori, la un moment dat și într-o notă de subsol, explicând proveniența versului „cum pot să mă lepăd eu de casa mea”, vers citat în partea a doua a cărții, intitulată „Umbra mea verde pînă la pielea”, partea întâi „botezând” întregul volum.

Versul Norei Iuga este din „Spitalul manechinelor” (ed. CPL, 2010), se scrie și despre sanatorii („uneori mi se pare că/ sanatoriul de la periferia orașului/ este diferit de sanatoriul Marianei Marin”, poate este vreo aluzie și la „Muntele vrăjit”: „acolo pe munte/ bolnavii sunt mai galbeni la față/ pastilele mai rotunde/ mai mici/ mai intime.”) și într-adevăr, se face un pas către esențializare și în poezia Alinei Simona Dragomir, maturizarea bate cu… oarece frică la Porțile percepției (via William Blake sau Huxley), „frica” este primul cuvânt al cărții, dar, la urma urmelor, accesând finalul, este o frică de iubirea absolută care, măcar teoretic, umple toate golurile cerurilor dintotdeauna, celălalt fiind mereu un străin, textul final fiind exemplar: „orice aiurită îndrăgostită/ e gata să creadă că marea e un alcov tăcut/ ca un evreu sfios cu cămașa găurită/ într-un gard de sârmă ghimpată./ – Îl iubești?/ – Atât cât poți iubi un străin frumos!/ Poftim, am spus-o!” (p.77)

„Atât cât poți iubi”, „atât cât poți scrie”, închidere-deschidere, Scrierea-trăire, din perspectiva înstrăinării frumoase, însuflețește Carnea-Piatră, temelie a căutării autenticității (sufletești): „îmi place să cred că toți oamenii au contur./ oamenii mei au. ca-n desenele animate” (și aici poate este o altă aluzie, poate și inconștientă, la Benjamin Spark, artist plastic franco-belgian, la care se referea în alt volum al său A.S. Dragomir (A.S.D. de aici încolo!), artist care folosea, oarecum în maniera lui Warhol ( a nu se înțelege însă poezia la care ne referim este… pop!), desenele animate în lucrările sale, vârtejurile „întoarcerii pe dos” consfințind un elegant „răspăr”: „îmi place să cred că atunci când ești pe de-a-ntregul/ lângă tine/ când te scurgi din și printre degete/ coloana vertebrală se frânge/ sub greutatea ta/ conturul se întoarce pe dos/ se înăsprește/ străpunge marginile/ te prinde/ din nou/ pe de-a-ntregul în tine.” (p.10)

Într-un fel, scriitoarea invită cititorul la propriul „Inside Out”, atmosfera nefiind însă deloc bolnăvicioasă (dacă ne amintim de spitalele și sanatoriile de mai sus, deși se mai scrie și despre problemele plămânilor – ceea ce ar fi aproape firesc la vremuri de pandemie!), farmecul tinereții eclipsează, orice ar fi, „tălpile goale” ca „o premoniție a morții” (p.26), „lipăitul sălbatic de pleoape” lăsând să se întrevadă cum pășește A.S.D. cu grijă pe pânza de păianjen a Poeziei, unde Memoria poate juca feste precum „Squid Game”: „interiorul meu s-a închis/ și-un copil a rămas abandonat la docuri.” (p.76) sau, și mai clar, apropo de alte jocuri ale foamei… de frumos, de absolut: „ sunt/ 10 femei de lut/ cu gât strâmb și gros./ una dintre ele are un ochi de-al mamei./ verde e doar irisul lui/ care le subjugă pe toate celelalte./ tu ești doar una/ celelalte 9 trebuie să moară.” (p.72)

Jeanne d’Arc a tainei solipsismului autocrat, a ipseității (deși există „organ” și pentru ceilalți: „oamenii împart același timp/ mai puțin noi doi./ timpul meu se petrece simultan cu timpul lor.”, p.23; Sau: „suntem singuri./ tu/ eu/ restul lumii/ ne întoarcem în noi/ când tot ce e/ în afara noastră/ se șterge/ strorcându-ne./ vino să vezi/ cât spațiu e acum în mine.”, p.25; la p.45 se face distincție între „cerul tuturor” și … alte ceruri!), A.S.D., în zorii post-umanității, se gândește poate la un „personaj” din „Ex Machina” („pălăvrăgeala lui derulează un film din el însuși”, sic!, p.36), când scrie despre Ava: „Ava nu e precedată de nimic/ e un punct/ cu degete reci./ le mângâi/ până aproape de tocire.” (p.70), forțând firul logic mergând către dorul de mamă al Evei redescoperite de curând de George Cornilă în Grădina Maicii Domnului de prin Vrancea: „totul se desface în întuneric/ ochiul verde al mamei/ scrie în dosul creierului/ că setea de vară/ nu face altceva/ decât să ciuntească din colțurile nopții./ de unde atâta tărie de caracter?/ orașe-ntregi se aștern tăcute-n mine/ ca un ghimpe/ pe fundul pământului/ noaptea mea crește/ în lalele negre.” (p.71)

Poezia nu dorește să fie Poveste, ci poate doar sufletul ei, a se accepta ambivalența, adică Viața, Energia pur și simplu (nu întrebați ce ar fi Viața fără Poveste!), „Cerul”, gol sau… nu, conceptualizarea cerșind Frumusețea stelelor și planetelor, măreția unui Univers/ Plurivers unde Viața este, pare a fi mai degrabă un accident (care are și el frumusețea lui!): „«întoarce clopotul cu gura-n sus»/ strigă nora cu gura plină de pământ./ cerul ăsta n-o să se întoarcă niciodată cu fața spre el./ brațul ăsta n-o să fie niciodată la fel de puternic ca/ azi/ nici conceptul dintre noi/ nici eu.” (p.16)

Desigur, „toate încâlcelile limbii/ sunt încâlcelile creierului./ totul în jurul meu pare prea viu/ prea înfășurat în el însuși/ prea diferit de felul în care trăiai în mine.”

Prea Viul, Timpul, Spațiul, Teama, toate acestea și multe altele nu pot ascunde „gândirea asupra iubirii”, asupra acestei taine șăruite și îmbucățite în fel și chip, iubiri care ajung să supraviețuiască în poveștile meschine ale despărțirilor, plecărilor:

„când vreau să fug din mine/ îmi frâng nările între două degete./ înăuntru/ în ceafa mea/ mă faci să te simt în buricele degetelor/ ieșite în evidență/ ca sfârcurile domnișoarelor/ cu obrazul roșu aprins/ pentru că-n ziua de azi nu-i de ajuns/ să întorci obrazul/ pentru o palmă./ nu-i cine știe ce/ de capul meu/ de când ai plecat/ am învățat să împletesc pe dos/ și să nu te învinovățesc/ de schimbarea orei…” (p.18)

O mărturisire schițează mai bine un auto-portret (inevitabil liric):

„n-am fost niciodată în stare să perseverez cu și în/ seriozitate/ credulitate/ ură/ joc/ iubire/ somn/ vis/ excitabilitate/ nebunie/ solidaritate/ umilință/ imbecilitate/ obscenitate/ iar tu îmi scrii că te-ai îndrăgostit de mine./ ce naiba e cu tine?” (p.15)

Bref, A.S.D. „demonstrează” estetic complexitatea internă și externă a ființei umane, readuce în atenție contraste de când lumea („interiorul meu se desface violent/ ca un ceas elvețian în mâinile unui necunoscător de artă”, p.34), poezia poate fi, apropo de Elveția, ciocolată de calitate, cafea (chiar și dată în foc), cafeaua poate fi folosită în clasificări ( „noi doi ne deosebim/ după cum ne bem cafeaua./ nu lași cana jos pe masă./ bei tot. dintr-o înghițitură.”, p.38), plictis (ce tare poate mușca plictisul!, p.39), tensiuni între carne și spirit („mă-nșeli cu carnea mea./ ascetul e silit să iubească/ rugăciunea cu bucăți de pâine în piele.”, p.40; sau: „până unde se întinde carnea noastră?”, p.59), referințe (la tot ce poate fi, deveni, re-deveni în menționatul răspăr, de pildă Benjamin Button: „privesc o amintire mică/ când anii noștri se scurgeau invers.”, p.42), chiar nimic (doar există precedente… sacre, din nimic se poate crea… Totul: „nimicul e tăiat din mine/ și-ngropat în cer/ într-o formă puțin beteagă./ câteodată sap în cerul tuturor/ ca să-mi găsesc partea/ care-mi lipsește cel mai mult.”, p.45), iertare („creierul meu e/ frământat de două mâini odihnite./ e mai încăpător când se opresc./ asta mă îmbunează/ mă face să zâmbesc/ oricărei forme geometrice care știe să ierte.”, p.49), imaginație („îmi imaginam ce ar putea simți un copac când e/ îndoit de mâinile femeii în durerile facerii., p.50), un fel de protest („femeia este programată să fie mamaă./ eu vreau să fiu altceva/ mai concret/ mai rotund/ ca vârsta unui octogenar”, p.53, subtilitatea aluziei la eternitate, infinitate fiind de simțit!), dar în primul rând poezia este tot ceea ce este între un cer gol și unul plin: „cerul./ un uriaș de granit întins pe-o rogojină./ îndoiala nu poate vedea mai sus de marginea/ rugăciunii.” (p.52)

Dacă Îndoiala este una una dintre surorile uitate ale Poeziei, ea trebuie să gângurească precum în versurile Alinei Simona Dragomir: „aș vrea să-mi îndes mâna/ în propria mână/ până la cot./ asta n-a fost niciodată puțin lucru.” (p.55) Relația cu prietenul dificil care poate fi Dumnezeu ( a se vedea și noua carte a lui Cristian Tudor Popescu, „Dumnezeu nu e mort”), abia sesizabilă, poate fi explicată și așa, din perspectiva liberului arbitru: „nu pot să mă rog/ pentru că nu știu/ să îngenunchez în mine/ picioarele goale.” (p.57)

Dacă tot aminteam de labirint și de Ariadna, nu poate lipsi nici „scenariul evadării” (a la Orfeu?, p.60): „nu-i nimic rotund în jurul meu/ doar colțuri și-o liniște ascuțită./ iată/ cuvintele mele/ stau tăcute lângă scaun/ și ascultă cum câinele își schimbă blana.” (p.58)

La urma urmelor, Poezia este născută și din cuvintele vechilor mistere orfice, ale Pythiei, ale oracolului delphic: „când vorbele mi se opresc pe limbă/ înghit nodul din gât și-l simt cum coboară până-n femur./ ai văzut și tu. e mereu pustiu acolo./ bunica-mi zicea că dacă înghit prea multe noduri/ o să-mi iasă prin piele o plasă de pescari.” (p.63)

Pentru cei care au probleme cu plajele și țărmurile „ascuțite, stâncoase”, „colțurile nopții”, ale Poeziei contemporane, oglindire și a deșertăciunii, dar și a frumuseții omenești, cartea Alinei Simona Dragomir poate fi un far (apropo și la superba pictură de pe copertă, semnată de Iulia Șchiopu): valurile vorbesc mereu despre cerul gol, pe care puțini ajung să-l înțeleagă astfel cu toată inima-far. Poezia gălățencei chiar are contur, și nu de desene animate: ci de îngeri care învață mersul pe valuri – să cadă, să nu cadă, să cadă, să nu, să da, să nu…

„în mine/ copilul cu ochi verzi/ iese din cadru./ țintește cu vârful degetului mic și roz/ trei ambarcațiuni albastre./ mișcările încete ale mânuței lui în mâna mea/ mă obsedează./ nu reușesc să-mi iau ochii de pe contextul/ jumătăților mele înecate în albastru./ interiorul meu s-a închis/ și-un copil a rămas abandonat la docuri.” (p.76)

Să tot ai un astfel de cer gol, ca o mare goală (de sminteala și urîțenia oamenilor), tot vălurind, vălurind, traducând sacra tăcere. Repetăm alte două versuri din final de carte:

„orice aiurită îndrăgostită/ e gata să creadă că marea e un alcov tăcut…”

Iar despre restul lumii, cea din același „lemn matern și necondiționat prezent/ pentru că lemnul nu este/ ci trebuie purtat cu sine-n piele/ chiar dacă unii îl desconsideră sau interzic” (p.66), poate cu alt prilej, după ce construim altă arcă, alt om, alt Pinocchio…

Probabil poemul care rezumă cartea ar fi următorul:

„nu știu ce mă leagă de tine./ dragostea/ se dilată/ se îngustează/ ca ochii de pisică.// distanța?/ în ea timpul se suspendă/ se adâncește/ iese din el însuși/ și devine inutil/ ca o nucă.”

Este aici ceva atât de delicat spus despre iubirea de Poezie (Poezia din orice posibil om adevărat, autentic), încât înțelegi și oroarea (de pierdere, Oroarea cruzimii în sine a… ce vreți d-voastră), dar și importanța și frumusețea speranței (chiar dacă este tot din amfora Pandorei!): arca poate fi și o jumătate de nucă, o coajă care poate, probabil, să ducă, spre farul Cuiva (sau să ocolească primejdia) 21 de grame… Splendoarea poate fi și a unui univers Ochi de Pisică!

A nu se înțelege că Poezia se poate juca cu Omul ca pisica cu șoarecele!

înăuntrul meu un cer gol de Alina Simona Dragomir