„Dialogul unui filosof cu o cioară” de Dorian Furtună

„Omule, ești mulțumit de viața ta?” De câte ori ne luăm răgazul pentru a răspunde la această întrebare, pentru a înțelege, pentru a ne înțelege? E ridicol faptul că toate aceste mărunțișuri care ne țin ocupați zi după zi, an după an, toată viața – să nu întârzii la serviciu, la ședință, la conferință, să reușesc să fac raportul, prezentarea, proiectul, să gătesc, să-mi felicit prietenul, să merg la sală, la biserică, într-o călătorie – acestea și multe altele, dar mai ales graba cu care le facem și care ne dă iluzia că suntem importanți, utili, înțelepți, că știm încotro ne îndreptăm, că avem un scop, un sens al vieții…, toate așadar ne împiedică să ne întrebăm dacă știm cu adevărat ceva despre noi înșine sau măcar dacă suntem mulțumiți de viața noastră…

Acest ridicol îl poți observa doar dacă încerci să iei distanță față de propria persoană și viață sau, și mai bine, dacă nu faci parte din specia omenească. Acesta ar fi motivul pentru care Dorian Furtună, în cea mai recentă carte a sa, a ținut ca filosoful să dialogheze anume cu o cioară. Fiind mereu în preajma noastră, a oamenilor, și privind de sus la agitația, durerea și pasiunile acestora, în contrast cu existența sa nu mai puțin zbuciumată, dar lipsită de ambiții, orgolii și vanitate, cioara e tocmai personajul potrivit pentru a-l iscodi pe om, cu o curiozitate rece, calmă, neumană. Această ființă non-umană, însă suficient de inteligentă și apropiată de om pentru a deveni curioasă, se află în cea mai privilegiată poziție pentru a fi aleasă de autor ca să joace rolul complex pe care l-a conceput, a cărui expresie detaliată o vom afla, spre sfârșit, chiar din gura ciorii:

„sunt realitatea dezgolită care te sperie, sunt oglinda strâmbă a conștiinței tale, sunt expresia fricilor și a interogațiilor lăuntrice care te bântuie și pe care tu preferi să le înăbuși. Sunt inchizitorul sufletului tău secătuit și sunt martora prăbușirii tale existențiale”.

Poate că ar fi cazul să ne întrebăm și de ce anume un filosof este ales drept reprezentat al speciei umane, deși răspunsul e la suprafață: se presupune că ar fi nu doar înțelept, dar și predispus, prin formarea sa, la reflecții și interogări. Ei bine, cu aceste două personaje – întruchiparea lucidității umane, pe de o parte, și a interogațiilor lui ascunse, pe de alta – urmează să ne clarificăm ce este omul și viața sa.

Dar oare chiar vrem să știm cu adevărat? E o îndeletnicire anevoioasă, enervantă pe alocuri și poate chiar riscantă pentru unii, dar tocmai de aceasta atât de interesantă. Desigur, în modul în care a decantat cioara felul de a fi al omului vă poate iniția doar ea, dacă veți avea grijă să citiți cu atenție și fără grabă, poate chiar cu pauze pentru reflecții, dacă nu vă veți lasă înșelați de limbajul accesibil, de textul scutit de elucubrații pretențioase, fapt ce vă poate facilita parcurgerea-i rapidă, dar, în acest fel, mai puțin revelatoare. Eu, deja victimă a acestei cărți, nu țin decât să vă atenționez să vă luați precauțiile necesare pentru o lectură mai degrabă provocatoare decât plăcută, mai degrabă terapeutică intelectual decât folositoare practic și, ca să merg până la capăt, vă spun că nu e o carte pesimistă, ci aproape nihilistă.

Dialogul unui filosof cu o cioară este structurat în trei părți, corespunzătoare celor trei zile ale dialogului, denumite simplu, fără risipă de efort poetic, Întâia zi, A doua zi și A treia zi. Această atitudine, costisitoare intelectual, dar nepretențioasă artistic, e păstrată de-a lungul întregii lucrări, pe care, de altfel, ne-ar fi destul de dificil să o clasificăm. În pofida personajului fictiv și a dialogului suprarealist, nu m-aș grăbi să o numesc o carte de beletristică. În același timp, în pofida reflecțiilor lucide și a prezentării istoriei fiecărei idei, nici o lucrare filosofică tipică nu pare să fie. Totuși, termenului de ficțiune filosofică i l-aș prefera pe cel de filosofie stilizată, dar îl putem considera pe acesta din urmă doar un moft de cronicar, nu neapărat o clarificare în privința clasificării. Oricum ar fi, se pare că autorul a ținut mai puțin să corespundă unei categorii scriitoricești și mai mult să scoată la iveală niște reflecții lăuntrice care numai prin scris își dezvăluie întreaga complexitate, brutalitate și finalitate.

Întâia zi a Dialogului e destul de eterogenă din punct de vedere ideatic. Omul nu ezită să-i arate ciorii deosebirea dintre speciile pe care le reprezintă cei doi interlocutori, să-i vorbească despre rațiunea, înțelepciunea și libertatea de alegere umane. Trecând peste aroganța cu care filosoful îi servește superioritatea sapienșilor, cioara îi arată că civilizația mai degrabă l-a alienat, decât l-a înălțat moral:

„civilizația și progresul v-au prisosit ca specie, dar v-au sărăcit ca individ și spirit” (p.14); „încercând să deveniți tot mai importanți ca specie, voi ați devenit tot mai mici ca indivizi luați în parte. Mediul superior de trai pe care l-ați creat cu atâta semeție vă face pe voi, cei de azi, să vă simțiți inferiori în fața lumii. Civilizația v-a declasat, iar caracterul ambițios pe care l-ați moștenit vă dăunează deja, nu vă ajută” (p.26);

„Cultura și civilizarea, la fiecare din etapele sale, v-a inundat cu stimuli noi, cu alte și alte ispite și cu tot atâtea surse de frustrare, prin urmare, sunteți prinși irevocabili într-o spirală a frustrării din care nu există ieșire” (p.76)

Această din urmă remarcă a ciorii devine prilej pentru autor ca să-și lanseze propria ipoteză filosofică cu privire la sursa primordială a vieții, ipoteză pe care o va aminti din când în când, pe parcursul cărții, dar despre care, mă aventurez să sper mai mult decât să prognozez, vom afla mai multe pe viitor:

„frustrarea generează realitatea vieții. […] ipoteza mea este că omul e o ființă formată în condiții de frustrare, iar în lipsa frustrărilor, omul ar avea senzația că totul în jurul său e fals, e artificial. Paradoxal, dar tocmai lipsa frustrărilor, dacă ar fi posibil așa ceva, ne-ar crea sentimentul vidului existențial, în lipsa frustrărilor, ne-ar părea că nici nu existăm aievea, că suntem abstracțiuni într-o lume virtuală suspect de perfectă” (p.77)

În cea de-A doua zi, omul încearcă să-și rezolve problemele de identitate cu care s-a pomenit pe neașteptate și într-un mod atât de ciudat confruntat. Mai resemnat și mai puțin arogant, acesta ridică discuția la un nivel mai complex, dar și mai instabil, cel al conștiinței. Practic, ce-a de-a doua parte a cărții este dominată de acest subiect și, după mine, este cea mai captivantă și curioasă parte.

Avem aici și concluzii din domeniul neuroștiințelor, referitor la faptul că deseori raţiunea ne înșală:

„reiese că o ființă care nu poate gândi are numai certitudini senzoriale de care se conduce și ea nu se contrazice, în timp ce o ființă care poate gândi nu se poate sprijini pe nici o certitudine și se contrazice, pentru că însăși gândirea sa are la temelie elemente artificiale” (p.101);

și elemente ale ipotezei Gaia:

„mă gândesc dacă nu cumva războaiele voastre totale, de exterminare reciprocă, sunt expresia unui instinct al autodistrugerii care se reactivează periodic în voi, a unui instinct bine adâncit, cu care v-a înzestrat precaut natura pentru a vă decima atunci când deveniți prea numeroși și exploatați prea agresiv acest pământ” (p.105);

și panpsihism, și teoria informațională a conștiinței, dar și, bineînțeles, o dezvoltare a ipotezei frustrării, de această dată ca sursă a conștiinței:

„la originea conștiinței se află răspunsul la frustrare. […] Mie îmi pare că starea de conștiință apare atunci când sistemul nervos se dezvoltă atât de mult, e atât de receptiv la stimulii din jur, încât devine copleșit de avalanșa de semnale și de informație, pe care nu le mai poate integra într-un tot unitar, și se produce un haos neuronal; în asemenea condiții, sistemul nervos fie intră în colaps, fie se ivește o stare calitativ nouă, care permite gestionarea eficientă a volumului imens de informație din creier” (p.132).

În A treia zi tensiunea discuției crește și, deși discuția cuprinde subiecte precum bunătatea, geniul, vocația și iubirea, filosoful își dă seama că ele nu duc nicăieri, de aceea temele care apar în succesiunea firească a logicii dialogului, acelea despre sensul vieții și moarte, sunt de un nihilism crud și covârșitor:

„Tu ai nevoie de un sens, oricare ar fi el, pentru a-ți crea o iluzie a importanței tale ca ființă. Iluzia importanței însă îți alimentează ambiția. Ambiția, la rândul ei, îți stârnește pasiunile. Pasiunile îți întunecă mintea. Deci sensul este o închipuire care afectează rațiunea ta, ideea de sete dăunează lucidității tale” (p.258).

În cele din urmă, exponentul lucidității speciei, filosoful, colapsează sub greutatea propriilor idei, dar ține să-și revendice victoria prin orice metode. Numai să scape de frustrare!

Multitudinea ideilor abordate care sfârșesc (intenționat) într-un hău conceptual, pentru a le descotorosi de aparențe, poate fi copleșitoare și derutantă pentru cititor, dar și această caracteristică a cărții este o expresie a diversității, nehotărârii și, în cele din urmă, a fragilității omenești. Aceasta e și concluzia cărții, așa cum am înțeles-o eu: multe idei, puțină claritate. Dar dincolo de concluzii, ideea dialogului dintre specii e importantă în sine, fiindcă plasează automat omul într-un circuit natural din care acesta, oricât nu s-ar aventura să-l părăsească, nu poate evada definitiv. Niște reflecții care să ne reamintească că suntem parte a naturii și că invențiile și iluziile noastre civilizatoare nu ne-au rupt definitiv din sânul ei și nu ne-au făcut zei, au și efectul lor terapeutic, aceea de izbăvire de iluzii și acceptare a realității.

Aceasta, de altfel, pare să fie linia de demarcație care îl plasează pe Dorian Furtună, prin Dialogul unui filosof cu ocioară, dar după cum s-a recomandat și cu cartea Iluzia fericirii, într-o nișă proprie în rândul gânditorilor, cea a deconstructorului-terapeut: despărțirea de iluziile contraproductive intelectual, moral și psihologic nu ar trebui să ne rănească, ci să ne facă mai puternici, mai deciși să ne stabilim scopuri mai realiste, mai la îndemâna speciei și a individului concret, și, poate, să nu jertfim până și cu propria natură pentru niște iluzii deșarte. Poate că ar fi timpul ca această abordare naturalist-filosofică să reînvie, pentru a genera noi idei pentru cercetare, de vreme ce și-a demonstrat eficacitatea în trecut, dând naștere științelor, și, printre atâtea posibilități care par să se deschidă azi în fața filosofilor: specialist în filosofie practică, filosof executiv, chief philosophy officer și altele care s-au apucat să rezolve problemele practice ale oamenilor, cred că Dorian Furtună, cu pregătirea sa de biolog-etolog și cu deschiderea spre transdisciplinaritate, și-a câștigat dreptul de a se numi naturfilosof și de a ne provoca să vedem lucrurile în altă lumină.

Dialogul unui filosof cu o cioară de Dorian Furtună