Spectacolul fricii – „Năpasta (…și era pădurea singură…)” la Uzina cu Teatru

Uzina cu Teatru: o sală pe cât de atipică, pe atât de potrivită pentru teatru. Urci două etaje, pe o scară strâmtă, elicoidală, numai bună să te întrebi când ai avut ultima oară atac de claustrofobie. Te trezești într-un pod, pod de casă veche, cu tavanul înalt, un spațiu în care sălășluiesc amintiri, frici și urme ale trecutului. Toate într-o perfectă stare, semn că oamenii locului nu se dezic de rădăcini, nu-și uită istoria. Spectatorii stau îngrămădiți, dar nu sunt deranjați prea mult de acest aspect. Când am fost ultima oară într-un pod de casă veche? Așa începe pentru mine Năpasta (…și era pădurea singură…).

Un spectacol în care nu există rol principal. Pentru mine, cel puțin. Un spectacol în care memoria are rol esențial și fără ea nimic nu s-ar putea construi. Un spectacol al fricii, în care memoria devine pilon principal și placă turnantă pentru succesiunea de evenimente. Un spectacol al forței detaliului, căci din detalii se construiesc rolurile Ancăi, ale lui Dragomir și Ion. Până și lui Gheorghe îi este frică – să nu fie refuzat, să nu-și poată trăi dragostea până la capăt. Năpasta (…și era pădurea singură…) în viziunea lui Adi Carauleanu este un concentrat de emoție pură, de frică, spaimă și ură, amestecate în doze considerabile și împreunate cu ajutorul unei iubiri fără seamăn. Dragostea aceea animalică, în numele căreia crima devine act necesar. Dragostea fără rost, dar și fără rest.

Călin Chirilă la momentul premierei tocmai aniversa 20 de ani de activitate în Teatrul Național Vasile Alecsandri Iași. Un rol care i se potrivește și din care a scos tot ce se putea. O baleiere continuă între frică atavică și indecizie. O construcție de rol menită să scoată la suprafață toată frumusețea unui text admirabil. Cine nu l-a văzut pe Emil Coșeru să facă bine să-l vadă! Unul dintre cei mai iubiți actori ai trupei ieșene și unul dintre mentorii pomeniți cu drag de zeci de actori din generațiile tinere. Un actor care și-a scris paginile din marea carte a istoriei teatrului românesc cu o grijă și un respect admirabile. Ion, cel care cere de mâncare și se plânge că este obosit este Ion, cel imaginat de I. L. Caragiale. Un Ion năpăstuit de soartă, căzut în capcana istoriei și sortit să moară fără să-i mai fie pomenit numele vreodată. Un om al singurătății, o singurătate care ajunge la spectator și-l țintuiește în scaun. Ion intră în memoria colectivă ca întruchiparea perfectă a deznădejdii. De fapt, e o combinație de resemnare, deznădejde, frică și spaimă de neant. Pe el nu-l doare acuzația nedreaptă, ci uitarea, aruncarea în negura istoriei. Pe el cine-l mai pomenește după moarte? Despre el cine va mai vorbi? Lui cine îi mai dă de pomană o cană de vin?

Un spectacol gândit în „dulcele stil clasic” și o spun fără pic de ironie. Un spectacol dedicat actorilor din distribuție, care dau astfel măsura talentului și profesionalismului lor. O triadă perfectă – Călin Chirilă, Emil Coșeru, Diana Chirilă– căreia i se alătură Andrei Grigore Sava. Un spectacol lipsit de mijloace tehnice și vizuale, dar în care jocul de umbre are rol esențial.