După FILIT, ediția 2023, au început să apară interviuri, reportaje, jurnale, podcasturi, mai toate având ca subiect scriitorii care au fost invitați anul acesta de către organizatorii festivalului. Am găsit, mai mult ca în alți ani, multe însemnări care n-au legătură cu invitații, ci cu atmosfera creată de festival. E aici o încercare (comună?) de a găsi răspunsul la întrebarea „cum de e posibil un astfel de festival în țara noastră?”. Întrebarea e validă, dacă ne gândim la cifrele ultimului Barometru cultural sau la foarte desele referiri la subfinanțarea (cronică) de care are parte cultura română de la căderea regimului comunist încoace. Ce mi-a atras atenția în acest val de postări pe rețelele de socializare, podcasturi și articole de pe diverse bloguri e o trăsătură comună tuturor acestor însemnări, una la care nu m-am gândit până acum. Sunt convinsă, mai mult ca niciodată, că mare parte din gradul de incultură de care ne tot plângem ni se datorează! Cu alte cuvinte, nu este vinovat doar statul pentru că avem un analfabetism funcțional care a atins cote alarmante, după cum nu poate nimeni să facă ceea ce doar noi putem: să citim, să citim înainte de a emite judecăți (fie ele și de valoare).

O să mai fie vorba despre FILIT și în săptămânile următoare, dar până atunci las aici două referințe: postarea Diei Radu de pe Facebook și fragmente din trei interviuri realizate pe când festivalul era în plină desfășurare. Rămâne ca dvs să găsiți răspunsurile la următoarele întrebări: ați înțeles ce se întâmplă cu adevărat acolo, ați aflat cine a fost invitat, la ce întâlniri a luat parte și unde, mai ales unde se desfășoară festivalul. Mai sunt câteva întrebări la care trebuie căutate răspunsurile, dar acelea sunt dictate de așteptările fiecăruia dintre noi, cu alte cuvinte țin de subiectivism.

*******

Postarea a fost făcută pe Facebook și ceea ce mi-a atras atenția au fost răspunsurile. Aproape niciunul gândit la replică sau continuare a postării Diei Radu. Ceea ce mă face să mă întreb: unde e mai bine să publici sau cum? Despre dacă mai are rost să publici, discutăm altădată. Deocamdată, hai să căutăm puțin sub stratul gros al superficialității și să ne întrebăm de ce ne e din ce în ce mai greu să citim texte scurte, dar consistente și să căutăm resorturile interioare ale argumentării de care s-a folosit autoarea textului.

Călugărițele italience l-au citit pe ascuns, iar Papa Francisc a fost atât de impresionat de paginile lui, că l-a rugat deschis să meargă în pelerinaj la Ierusalim, ca să scrie o carte.

Cântă la pian, e înnebunit după Beethoven și Bizet și e convins că în scrierile lui se simte nostalgia muzicianului care n-a fost. S-a școlit în filosofie și, deși a urmat Ecole Normale Superieure ca elev al lui Derrida, care era ateu, și a făcut un doctorat despre Diderot, care era tot ateu, Eric Emmanuel-Schmitt sfidează mersul lumii, declarându-și azi, peste tot pe unde merge, apropierea de divinitate.

Și-a dorit să creadă în Dumnezeu, fără să fie o za într-un lanț de bigoți, și a ales să locuiască în mister, chiar fără să știe ce e acolo. Am ales să nu pun ghilimele, deși acestea sunt vorbele aproape exacte ale celui mai citit autor francez contemporan, care la 28 de ani a intrat ateu în deșertul Sahara și, după o noapte vrăjită sub cerul liber, a ieșit de-acolo credincios. O experiență care l-a adus față în față cu ceva care îl depășea, despre care rațiunea nu știa nimic, dar în care inima credea, despre care a și scris mai târziu în Noaptea de foc.

La FILIT, a vorbit despre fanatism ca maladie a gândirii, a militat pentru pace, înțelegere și empatie și ne-a amintit tuturor, în contextul durerosului conflict israelo-palestinian, că Ierusalimul e singurul loc de pelerinaj din lume care conține laolaltă toate cele trei religii monoteiste. Nu doar creștinismul și iudaismul, ci și islamul, căci spre Ierusalim a zburat în timpul marii lui revelații nocturne Mohamed și tot de acolo a urcat spre ceruri.

Dacă l-am ascultat curioasă, dar și puțin sceptică, împărțind vorbele precum profeții, e și pentru că mi-am dorit să înțeleg mai bine uneltele și resorturile unui scriitor care hipnotizează mase întregi de cititori. Iar dacă am comis cândva erezia de a mi-l imagina sub haina unui Paolo Coehlo al spațiului francez, e și pentru că intuiam cumva discursul de care urma să am parte, care a topit în aceeași zeamă smerenia și plescăitul de satisfacție al celui care se iubește pe sine, inteligența abilă și locurile comune, referințele culturale înalte și parabolele nesfârșite.

Orator excepțional, capabil să-și moduleze inflexiunile vocii întocmai ca un actor, până când aerul se face ca mierea în jur, Eric Emmanuel-Schmitt știe foarte bine că totul e o poveste și totul se poate vinde cu o poveste. Ce-i al lui e totuși al lui.

*Seara dedicată lui Emmanuel-Schmitt a fost una dintre cele mai de succes, cu locurile ocupate până la refuz. N-ar fi fost cu siguranță la fel, fără talentul extraordinar de a orchestra un dialog al Ioanei Bâldea Constantinescu, unul dintre cei mai buni jurnaliști culturali pe care îi are astăzi România.

„Marii scriitori „francezi” sunt români. Iar eu personal am o pasiune deosebită pentru Ionesco. Întotdeauna am considerat că el trebuia să primească premiul Nobel, și nu Beckett. Opera lui este mult mai vastă, mai cuprinzătoare.”

Citește interviul integral aici.

(Dia Radu, 23 octombrie, reportaj pentru Formula AS)

Din răspunsurile la postare redau aici câteva:

Și eu îl iubesc pe Ionescu. Încă din vremea facultății când mergeam sa vedem piese moca la teatrul din podul Casei studenților hihihi

Samuel Beckett a fost un dramaturg mult mai profund decât Eugen Ionescu. Niciuna dintre piesele de teatru ale lui Ionescu nu se ridica la înălțimea piesei de teatru: „Așteptându-l pe Godot” care este una dintre cele mai mari creații ale dramaturgiei teatrale din toate timpurile.

Eugen Ionesco nu s-a considerat niciodată român, având mamă de origine franceză. El a fost si este considerat ca scriitor franco – român, dar a scris numai în franceză și a criticat vehement scriitorii români, de exemplu pe Arghezi și alții.

Lecția si Scaunele sunt cele mai sofisticate

Dacă Eugen Ionescu n-a luat Premiul Nobel, într-o epocă în care valorile erau valori, de ce se miră „cine mai de care”că nu l-a luat Cărtărescu?!

Credit foto: https://themindsjournal.com

*******

Pe site-ul Editurii Paralela 45 găsim o serie de interviuri realizate în timpul desfășurării ediției 2023 FILIT cu o serie de bloggeri (deducem acest lucru din prezentările celor care au răspuns), invitați speciali, care nu sunt pentru prima oară la acest festival. Am încercat să ne dăm seama ce au în comun acești invitați speciali, dar până să găsim aceste elemente, ne-am oprit la răspunsurile la una din întrebările care a fost adresată tuturor. Concluzia: cititorii sau curioșii pot să înțeleagă orice, mai puțin ce este un festival literar și ce se întâmplă, în realitate, în timpul unui astfel de eveniment.

Redăm aici trei din cele șase răspunsuri, dacă sunteți curioși, le găsiți pe site și pe celelalte trei.

*

Ce înseamnă pentru tine un festival literar și prin ce se deosebește FILIT de celelalte evenimente de acest gen din România?

Un festival literar nu e numai despre pasiunea pentru cărți, ci și despre legăturile care rămân mult după încheierea lui, e despre schimbul de opinii, sentimente, amintiri. Un festival înseamnă întâlniri cu scriitori, redactori, jurnaliști, dar și conexiuni cu oamenii care se simt legați prin entuziasmul pe care îl generează cărțile. Festivalul literar este și despre experiențe de fiecare dată diferite, noi, inedite, care nu țin întotdeauna de zona de carte, dar,cu siguranță, sunt cumva în jurul ei.

Cred că FILIT se deosebește de celelalte festivaluri prin intensitatea la care ajung sentimentele celor implicați în organizarea evenimentelor și prin diversitatea pe care a reușit să o creeze cu fiecare nouă ediție. Acest festival e deosebit mai ales prin faptul că toți membrii echipei minunate, cu care organizatorii lucrează an de an, toți voluntarii implicați în proiect sunt trup și suflet FILIT. În ceea ce mă privește, familia și prietenii mi-au reproșat mai întotdeauna că uit de ei, până nu revin de la Iași la București. Și pe bună dreptate!

(din Entuziaștii #6 Karmen Florea, interviu apărut pe blog.edituraparalela45.ro)

*

Ce înseamnă pentru tine un festival literar și prin ce se deosebește FILIT de celelalte evenimente de acest gen din România?

Cum spuneam și zilele trecute, FILIT înseamnă mult mai mult decât un simplu festival literar – este un fenomen, este o desfătare sufletească și spirituală și un prilej pentru ca mica noastră lume literară să simtă că există și trăiește cu adevărat. Tocmai de aceea, dincolo de evenimentele propriu-zise, FILIT-ul înseamnă și multă socializare, profesioniștii domeniului literar întâlnindu-se și discutând la o cafea sau o bere cu cititorii și cu presa culturală, apropiindu-se astfel mai concret de ceea ce numim noi literatura mare. Nu că celelalte puține festivaluri literare de la noi n-ar face asta (Timișoara, Bistrița, Sibiu), dar aici este apogeul.

(din Entuziaștii #4 Jovi Ene, interviu apărut pe blog.edituraparalela45.ro)

*

Ce înseamnă pentru tine un festival literar și prin ce se deosebește FILIT de celelalte evenimente de acest gen din România?

Un festival literar poate să însemne tot atâtea lucruri câte guri ar povesti despre el sau poate chiar mai multe. Pentru mine, în clipa de față, e important să subliniez câteva aspecte: comunicarea, renegocierea granițelor dintre scriitori și cititori, dintre traducători și scriitori, dintre actanții relevanți în literatura noastră, până la urmă. Ce admir la FILIT este tocmai faptul că aceste granițe, reale sau închipuite, se diluează cel puțin pe durata zilelor de festival, dacă nu chiar și după aceea, astfel încât se lărgesc perspective, se nasc idei și proiecte editoriale noi, se leagă prietenii ce se vor reflecta și-n lumea editorială a următorilor ani.

(din Entuziaștii. #3 Anca Zaharia, interviu apărut pe blog.edituraparalela45.ro)

Credit foto: https://themindsjournal.com

***

În loc de concluzie, las aici un fragment dintr-un interviu apărut în cel mai recent număr al Revistei Orizont. Un alt fel de interviu, de fapt. Un interviu din care, dacă-l veți citi integral, veți afla cum gândește intervievatul, ce repere culturale are și ce referințe folosește când își construiește argumentele. Dacă sunteți sau nu de acord cu cele spuse de el, prea puțin mai contează. E suficient că v-a pus multă informație la dispoziție și, nu în ultimul rând, v-a provocat o reacție.

*

– À propos de speranță, de normalitate și de fap-tul că această dihanie – corectitudinea politică – este (și) un alt nume pentru servitute: cine (ne) pot fi „profesorii de libertate”? Cine și care vă sunt marile repere ale libertății?

– În teatru și nu numai, Shakespeare e exemplul. Dar cancel culture a ajuns și la el! În loc să fie privit drept ceea ce este, un reper al cunoaşterii şi al libertății, vedem cum până și el e anulat în unele universități și teatre, cum i se aduc tot felul de învinuiri (că e misogin, rasist etc.)… El, care de secole a fost o sursă de inspirație înțeleaptă și educație majoră, ghidând generații după generații să simtă ce însemna „să fii Om” (cu majuscu- lă)! Ca vulpea, care denigrează strugurii pentru că nu e capabilă să ajungă la ei, cei care îl aruncă pe Shakespea- re la gunoi nu vor să recunoască ceva aflat cu mult peste nivelul lor. De ce să piardă timp să se educe și să evolu- eze, să se înalțe, când au puterea, ca satrapii staliniști de tristă amintire, să anuleze tot ce le displace?!

Cum să închei? Cu mesajul agresiv al lui Fin- kielkraut către studenții de la SciencePo? „Fascismul sunteți voi, antisemitismul sunteți voi, autodafé-ul voi, anii 30, voi, exact ceea ce pretindeți că denunțați.” Nu cred că agresivitatea asta ajută. Deși știu că după acest interviu voi fi acuzat, la rândul meu, că sunt rasist, se- xist, reacționar, și că ideile mele par unora intolerabile, cred că avem dreptul și datoria să apărăm libertatea de expresie cu mijloace decente și raționale.

În același timp, când pe planetă negativitatea a de- venit o pandemie de neoprit, ce mai poate fi de ajutor? Înțelepții susțin că singurul gest care are valoare e cel pozitiv. Dacă nu spun ceva pozitiv, mai bine tac.

(Andrei Șerban: Un virus mai periculos decât Covidul, interviu luat de Cristian Pătrășconiu pentru Revista Orizont, octombrie 2023, nr 10 (1689), anul XXXV)