Cantemir. Inorogul în lavirinthul neștiinții

„Figura lui, umbrită până azi, e a unui om superior.” G. Călinescu

Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1673 – 21 august 1723) — 300 de ani de la moartea lui și 350 de ani de la naștere. Momentul apariției unei biografii cantemiriene este de aceea foarte potrivit, măcar că o asemenea lectură se adresează cu precădere celor care au deja o imagine despre acest „Lorenzo de Medici al nostru”, cum îl numește G. Călinescu în „Istoria literaturii române…”.

Ca personaj în cartea Ligiei Ruscu, prințul Cantemir este privit din afară, în câteva momente importante ale vieții și ale epocii sale, la vârste diferite. Prezentarea de tip cronologic se dovedește importantă pentru înțelegerea unei personalități care dă impresia de ubicuitate culturală, având, altfel, un statut cvasipermanent de invitat, rătăcitor, prizonier, refugiat, străin care se simte acasă pretutindeni și nicăieri, dar, mai ales, se arată perfect acomodat cu spațiul ideilor.

În copilărie, îl vedem abia despărțit de fratele său Antioh, care avea să meargă primul la Țarigrad. Dumitru sau Mitru, strigat ironic „Trașcă”. Frații nu se înțeleg prea bine, căci își dispută de mici puterea. „Beizadea Dimitrie” trebuie să ajungă la Iași, vegheat de Ilie, un slujitor de încredere. Firea energică, spiritul de independență și pasiunea pentru natură sunt trăsături care fac mai dificilă misiunea slujitorului domnesc. Copilul Dimitrie Cantemir are preocupări care-l disting de ceilalți, este un contemplator al lumii, interesat de detalii care dezvăluie principiul cauzalității lucrurilor. Ceilalți îl privesc cu mirare. Întâmplările se petrec în vara lui 1685.

„Nu se grăbeau, căci nu era de crezut că va ajunge Constantin Vodă înaintea lor la Iași, așa că se opreau din când în când pe cale, pentru ca Mitru să se poată deda plăcerilor sale pe care, din tot pâlcul, doar el le înțelegea. Într-o zi se opriră mai bine de o jumătate de oră la marginea unei pădurici pentru ca Mitru să poată privi la o ciocănitoare care-și căuta de mâncare în scoarța unui ulm, și o urmărea cu atâta luare-aminte, încât nici nu auzea dacă-i vorbea cineva. În alt loc se opri să stea de vorbă cu un potcovar care încălța un cal de mare povară și îi puse o sumedenie de întrebări, despre meseria lui și despre cal, la care omul, cam nedumerit, îi răspundea cum știa mai bine.” (p. 11)

Ilie îl pierde din ochi pe fiul de domn și îl găsește, cu inima strânsă, vorbind latinește cu ostașii polonezi veniți după pradă. Mitru stătea de vorbă, fără emoții, chiar cu dușmanul. Spre uimirea tuturor, beizadea Dimitrie dovedește foarte devreme abilități diplomatice, reușind nu doar să evite o confruntare directă a oștenilor, ci și să salveze de la moarte sigură mai mulți săteni adăpostiți într-o biserică.

Ca elev al Școlii Patriarhale din Constantinopole, Cantemir este excepțional. Are inteligență fermecătoare și carismă, strălucește în dezbaterile care se poartă în ore, profesorii îi cunosc și îi prețuiesc talentul pentru limbile străine, filosofie și logică.

Cel care-l privește de data asta pe Cantemir, descriindu-l, este Dimos, un coleg mai puțin înclinat spre studiu. Cu toată invidia, Dimos acceptă că nu doar inteligență are Kantemiroğlu, ci și un suflet generos.

Școala a presupus întotdeauna o pregătire, și nu doar a sufletului, ci și a instrumentelor de scris. Unul dintre ucenicii Școlii Patriarhale din Constantinopole are această însărcinare, de a ascuți penele colegilor săi. Nu se cunosc prea bine, nici Dimos nu excelează în comunicare. Interesant este însă că instrumentele de scris diferă, indicând statutul social. Unii au pene simple, alții dintre cele mai rare, semn că nici scrisul nu li se aseamănă. Cât ascute „penițele”, Dimos trece în revistă câteva dintre „necazurile” școlii (să folosim termenul lui Daniel Pennac, „Necazuri cu școala”), în general.

Iată una dintre cele mai frumoase secvențe ale cărții:

„Dimos își șterse palma asudată pe haină, oftă cu năduf și apucă iar cuțitașul. Pe masă, înaintea sa, înșirate frumos, se aflau șase pene de scris, proaspăt curățate și ascuțite. Dar un maldăr întreg de pene îl așteptau, aruncate alandala pe jos, lângă masă. Pene de gâscă cele mai multe, albe și cenușii, dar între ele se ițeau și două pene de cioară, o pană cafenie care părea a fi de bufniță, iar Andronikos, desigur, adusese o pană lungă de lebădă. Dimos oftă din nou și se plecă peste munca lui migăloasă. Avea să-i ia pe puțin încă un ceas și mai avea de citit și din Categoriile lui Aristotel, de care se ferea de zile în șir, și toate astea până la ora unsprezece, când aveau cu Spandonis. Dimos parcă vedea că iar avea să tragă pedeapsă din partea lui Spandonis, dar n-avea ce face. Toată lumea de la școală voia să-și înceapă săptămâna cu pene noi sau măcar ascuțite, iar asta era singura cale pentru el de a-și plăti vinul de aseară.

Lunea era ziua cea mai grea pentru învățăceii Școlii Patriarhiei. Cu toții aveau capul mare și ochii cârpiți până către amiază, doar dascălii lor, proaspeți ca niște ghiocei, încercau fără milă să toarne învățătură nouă în aceste capete încețoșate. Lui Dimos i se spunea întruna ce noroc avea că era doar în anul întâi și n-avea de înfruntat decât logica, o joacă de copil față de capcanele psihologiei și retoricii din anul doi și de spaimele metafizicii în anul trei, dar pentru el încâlcelile logicii erau mai mult decât de ajuns. Și i-ar fi fost ceva mai ușor acuma dacă aseară s-ar fi oprit mai devreme cu o cupă de vin sau cu trei.” (pp. 30-31)

Fiul lui Constantin Cantemir îl salvează pe Dimos din mâinile unui arnăut care l-ar fi trimis la carceră. Dimos nu-l simpatizează pe colegul său, excelent vorbitor de elină, greacă nouă și turcă, dar îl admiră discret. Urmându-l într-o noapte pe Kantemiroğlu, Dimos are acces la viața secretă a orașului de pe malul Bosforului. Kantemiroğlu îl inițiază în lumea secretelor care devin tot mai importante, pe măsura trecerii timpului:

„Se aflau într-un yah de lemn, cum erau atâtea pe malul Bosforului, unde stăpânii lor veneau să scape de arșița și praful din oraș și să petreacă. Tinda scurtă, așternută cu covoare groase cu înfățișări de păsări și animale, ducea spre o ușă cu cioplituri alese de vrejuri și frunze. Sluga o deschise și le făcu loc să treacă.” (p. 52)

Atmosfera amintește de paginile lui Nicolae Filimon din romanul „Ciocoii vechi și noi”, mai exact, de capitolul referitor la petrecerea slugilor, mai bogată și mai extravagantă decât cea a stăpânilor. Lumea la care are acces Dimos, personajul prin ochii căruia vede și cititorul aceste tablouri sociale de epocă, petrece ferită de ochii curioșilor. Bogăția este semn al puterii pe care niște oameni tineri se pregătesc să o împartă între ei, stabilind alianțe și croind planuri. Grecului Dimos nu-i plac turcii și înțelege că nici Kantemiroğlu nu stă în mijlocul lor cu inima ușoară, așteptând momentul când se va putea întoarce în Moldova ca domn. Acțiunea se petrece în primăvara lui 1694.

„Înaintea lor, în mijlocul încăperii, se aflau mesuțe mici cu narghilele din care cei de față trăgeau cu sete, umplând aerul cu miresme de tutun, iasomie și izmă, și cupe de argint ori pocale de cleștar. Se mai găseau acolo sofrale largi, care gemeau sub greutatea tablalelor din farfuriu cu zugrăveli care abia puteau fi deslușite. Pe tablale erau așezate mezelicuri de toate felurile: castraveți în iaurt, dovlecei cu mărar și migdale, humus cu sfeclă roșie, scoici în sos de usturoi. Se mai aflau acolo frigărui de miel, sărmăluțe în foi de viță groase doar cât degetul, pilaf de orez cu stafide, pătlăgele vinete imam bayıldı, păstrăv fript. Pe altă sofra fuseseră înșirate dulciurile: baclavale cu nucă ori fistic, cataifuri fragede, plăcinte cu brânză dulce, dulcețuri de vișine, nuci ori chitre. Apoi băuturile: sorbet de portocale și de lămâi, apă de izvor îndulcită cu zahăr și apă de trandafiri, fără a mai socoti cafelele și, de bună seamă, mai multe soiuri de vin. Stomacul lui Dimos chiorăi mânios, dar în încăpere era atâta larmă, că nimeni nu-l auzi.” (p. 53)

Narațiunea se realizează prin înlănțuirea episoadelor considerate importante. Se creează, prin segmentarea materiei narative, impresia de salturi temporale și de utilă schematizare.

Alt moment al cărții despre Cantemir se referă la condiția de refugiat. În 1704, fiind sub ocrotirea ambasadorului francez, prințul și familia sa primesc gardă personală, pe Schlick, cel care, dovedindu-se demn de încredere, este pus la curent cu istoria unei familii moldave.

Prințul, care are deja responsabilități de soț și de tată, așteaptă un moment prielnic pentru întoarcerea în Moldova. Cel care-l privește pe Cantemir cu mirare este Schlick, un fel de războinic despre care se poate spune că a văzut multe în viața lui, nu însă și un asemenea prinț. Îi bănuiește superioritatea spiritului și îi apreciază conduita morală.

„Află despre tatăl prințului, care domnise în Moldova, și despre fratele prințului, Antioche, care avusese și el o domnie scurtă acolo, cu câțiva ani în urmă, și cum sfârșise aceasta ca urmare a uneltirilor aceluiași Brancovan. Află despre anii lungi petrecuți de cei doi prinți la Constantinopole, ba ca ostatici, ba ca împuterniciți domnești, ba doar de capul lor. Află despre încercările numeroase de a dobândi sau de a păstra oblăduirea mai-marilor din preajma sultanului, încercări îngreunate nespus din două pricini: una, lipsa de bani (cel puțin față de izvoarele nesfârșite de aur ale Brancovanului), cealaltă, iuțeala cu care erau schimbați înalții dregători.” (p. 90)

Este perioada scrierii „Istoriei ieroglifice”

„La Iași însă e mult mai încâlcit și mai primejdios. Se află aici prea multe tabere, dintre care cea a domnului, oricare ar fi el, nu e neapărat cea mai puternică. Se află partida domniilor voastre, a Ruseteștilor, se afla partida Racovițeștilor, partida lui Lupul vornicul, se află aceia, foarte numeroși, care trec dintr-o parte într-alta, se află oamenii împăratului Petru, cei ai leșilor, cei ai împăratului nemțesc…

— Și cei ai lui Brâncoveanu, râse strâmb Ruset. Tare multe lucruri știi domnia ta despre noi.” (p. 142)

În 1714 Dimitrie Cantemir este acceptat în Academia berlineză, ca urmare a solicitare a președintelui Societății Regale Prusace de Științe, Gottfried Wilhelm Leibniz.

Cartea Ligiei Ruscu îmbină perspectiva istorică și documentarea cu o privire care, depășind obiectivitatea, caută cheia unei personalități neobișnuite. Personajele-martor urcă pe scena ficțională, ca într-un teatru al lumii, și vorbesc cum pot vorbi mai bine, în „neștiința” lor, niște oamenii de rând despre un prinț. Noblețea e mereu a spiritului. „Cantemir. Inorogul în lavirinthul neștiinții” face parte dintre lecturile necesare.

Câteva informații despre autoare apar în prezentarea editurii:

Ligia Ruscu (n. 1967) a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj şi a obţinut titlul de doctor în istorie în 2001. În prezent predă istorie antică la aceeaşi universitate. A publicat trei cărţi şi numeroase articole pe teme de istorie antică. La Editura Polirom i-au apărut romanele O dimineaţă la vânătoare (2014) şi O căutare (2017).

Las mai jos alte fragmente:

„— O să vedeți că o asemenea carte de muzică se va face și puteți să mă credeți pe cuvânt, pentru că o s-o fac chiar eu! Da, cinstite fețe, baltagii, cărturari și soli străini, fiul lui Constantin Cantemir vodă, viitor domn el însuși, va săvârși, în timpul pe care-l are de așteptat, această faptă pe care nimeni n-a întreprins-o până acum și care va rămâne mărturie prin veacuri despre trecerea sa pe aici!” (p. 68)

„Cine zice că nu petreceam? zâmbi Kantemiroğlu. Dar adevărul e că n-avem încotro, frate-meu și cu mine. Nu suntem destul de avuți ca să-i cumpărăm pe toți cei care se cer cumpărați în orașul ăsta plin de stricăciune, iar să mă înglodez în datorii pe care să le plătesc pe urmă storcând țara, asta nu vreau să fac. Și-atunci, ce cale îmi mai rămâne?” (p. 73)

„— Și toate astea, urmă Dimos, pentru ce, pentru binele țării acesteia… sau pentru al tău?

Și așteptă fără să bage măcar de seamă că-și ținea răsuflarea. Privirea lui Kantemiroğlu se întoarse din depărtări asupra sa cu o nedumerire ce nu era defel prefăcută.

— Nu-i același lucru? întrebă el.” (p. 74)

Cantemir. Inorogul în lavirinthul neștiinții de Ligia Ruscu