Remarcasem poezia lui Relu Cazacu la un festival-concurs cu o istorie aparte, întâlnisem și poetul atunci, era printre laureați, au trecut câțiva ani de atunci, dincolo de așteptări și neașteptări, iată că reapare în prim plan cu un volum de poeme care, prin titlu, se auto-pedepsește (Prometeu fără seriozitatea lui Zeus), dar și se promovează, doar suntem încă într-o societate de consum, condamnată acum și la psihoza virușilor ucigași. Un volum care este, de altfel, câștigător al Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, premiu acordat de către Editura Tracus Arte în colaborare cu Asociația Culturală Direcția 9 și Agenția de Carte.
Primul poem se și potrivește, oarecum, atmosferei de film de anticipație S.F. actuale: „… du-te dracu şi mai scrie o poezie…// distanța dintre oamenii care așteaptă/ la trecerea de pietoni se mărește/ universul este în expansiune/ cu etichetele made in china/mirosind a fast-food/ pornim procesiunea funerară/ prin subteranele bucureștene/ conducem pe ultimul drum/ ziua de azi/ sunt unul din repetenții lui Dumnezeu/ bătuți la palmă/ cu linia vieții/ unul din repetenţii/ cu lumea agăţată de pleoape/ las în urmă dâre de plumb/ pe un drum alb/ mamă ăștia încă nu au descoperit soluția/ să facă oamenii de zăpadă durabili/ &/ mamă/ te rog/ nu mai trimite poetul la şcoală” (p.5)
Desigur, se poate specula că pentru mulți oameni „starea de urgență” era oarecum obișnuită: pentru defavorizați ori pentru cei cu o anume sensibilitate, distanțele au existat dintotdeauna sau de la un moment dat, distanțele se pot mări, globalizarea înseamnă și fast food & China (jucăriile de la Mac, „Mc” în carte sau KFC sunt made în China), procesiunile funerare sau amenințările cu ele sunt tot mai… numeroase, oamenii de zăpadă pot fi și cei în costume speciale, Dumnezeu, cel puțin aparent, mai lasă și repetenți, într-adevăr…
Una dintre variantele de titlu ale acestei recenzii era „Un nou capitol din „teologia” poeților (aproape damnați). Starea Poeziei și a lui Dumnezeu, în direct Relu Cazacu”, dar, totuși, în economia cărții, divinitatea nu apare decât de vreo patru-cinci ori, subliinindu-se, mai degrabă, retragerea din lume, absența, „pedagogia” Sa, câte o greșeală existențialistă, precum ar fi vărsarea unei cutii de vopsea gri („cenușii”, mai exact) peste cer. I se dă rest câțiva îngeri, deși probabil nu a pretins așa ceva, dar este „mare”; în altă parte „Dumnezeu se încălzea/ între palmele noastre/ când ne ţineam de mână/ aveam puterea să creştem piatra” (p.9)
Așadar, între existențialism (să zicem între fronda lui Mircea Dinescu, cel „mai vechi” și cea a lui Adrian Suciu: „bă, poetule, deșteaptă-te,/ ia fă una cu visul, pune și niște filozofie,/ dar repede, că lama securii tânjește/ după o căpățână deșteaptă.”, p.35, alt fel de a spune că infernul este celălalt sau… Celălalt, ocultul sau nu), mizerabilism și minimalism (poate fără a declara dragostea acestora), înrudit cu poeții care au sentimentul (printre care, bănuiesc, mă simt și eu) că „niciodată nu au scris cu adevărat” ( „am scris” în original, p.8), deoarece poemele adevărate ar trebui să facă minuni ( vezi „hai afară la zăpadă”, p.13), Relu Cazacu, este, de fapt, greu încadrabil: poate este un revoltat conștient de absurdul revoltei, un Martin Eden sui generis, lazarizat („astăzi sunt lazăr/ nu mai strigaţi/ nu mă ridic”, 15), sisificat, inventând tangoul dâmbovițean (ca specie lirică?), dând Cezarului, dar și Sărăciei (amintind de maniera foametei lui Hamsun, foamete aproape ca și categorie filosofică-morală), ceea ce este a lor (un alt fel de „realism socialist”, p.38), sarcasmul potrivit și cinismul (dacă tot au roluri și câinii, onirici sau nu) condimentând avataru…rile lirice… Altfel spus, avem „câini de poeme” gata să sfâșie cititorul rătăcit dincolo de comoditățile sale: „am avut un vis/ se făcea că eram câine/ raiul era alb/ ca urma slipului pe fundul bronzat/ îngerii cu acordeoane/ cântau cu vocea lui Ionel Tudorache:/ „fraților cu poezia/ ne mănâncă șerpăria…”/ un crocodil plângând în pumni/ umplea oceanul sufletului/ mai-mai că aș fi vărsat și eu câteva lacrimi/ dar/ am avut o revelație/ la noi 3 în 1 ori este cafea ori schizofrenie” (p.40)
Ultimul poem din carte este, poate, exemplar, pentru ceea ce va urma: „iubito spală ferestrele/ să privească vecinii/ în garsoniera asta de 32 mp2 inutili/ să îmi vadă zilele proaste/ nu am să le ascund/ nu îmi e ruşine// se vor uita & se vor mira/ cum scriu/ în picioarele goale/ cu şosetele în mână/ să armonizez poezia/ cu spălatul rufelor în familie// poezia şi rufele/ întinse pe sârmă/ vor face concurenţă/ vrăbiilor zgribulite de frică/ şi toţi vor spune/ poezia păcătosului/ adevăr grăieşte” (p.42)
Așa cum se obișnuiește, zeii poeziei, închipuiți sau reali, se vor pronunța în vreun fel sau altul, dar pentru adevărul lor, chinuit sau nu, trebuie să se coboare „în spatele blocurilor”, să înțeleagă spiritul garsonierelor chibrit mai sus menționate, să murmure… revolta, să adere la ea: „tremur şi/ un câine îmi latră în sânge/ carnea mârâie la os/ dezleagă-mi lesele/ înnodate în piele/ închide-ţi ochii într-o cuşcă/ nu-mi pune mâna pe frunte/ ard/ sunt un mort/ revoltat în crematoriu/ o sobă/ cu toată cenuşa în ea/ mai bine du-te/ cumpără câteva produse/ pe care scrie “family pack”/ să mai simţim/ că e ceva între noi” (p.10)…
La urma urmelor este o carte care ne aduce aminte că oamenii sunt, în linii generale, de împărțit în cei care cred că au liber arbitru, cei fataliști, care se cred în „Matrix”, care încearcă să înțeleagă cum pot avea liber arbitru când Dumnezeu știe totul, când totul este predestinat ș.a.m.d., uitându-se că toate acestea sunt doar cuvinte, revolta (civilizată, literară ș.a.m.d.) putând fi un însemn cartezian: Mă revolt, deci exist (liber)! Deși această libertate presupune o continuă luptă cu sistemele („some of them want/ to use you”, se citează la un moment dat), atât de omenești! Poezia, ca și Hristos, nu învie doar o dată pe an: Învierea este miracolul suprem, este devenirea continuă, împlinirea, despărțirea de tot ceea ce este prea omenesc: „monedele se învârt în aer/ şi cad/ lovind asfaltul/ clinchetul lor traduce ţipătul mut/ al lacrimilor/ încă două răscruci/ şi un pumn de ţărână/ vor termina linia/ într-un punct/ aici urma o virgulă/ după virgulă/ inima trebuia să moară/ dar nouă celor care/ încă nu avem la îndemână/ moartea/ o linguriţă ne va pune/ pe limbă/ gustul dulce al uitării”.
Dar omul, primind din prietenie, iubire divină, darul posibilei învieri, încercând să înțeleagă, să accepte, vrea să știe și dacă revolta poate fi un dar prietenesc, care să nu aibă legătură cu așa zisul caracter: „neînţelegerea apare/ din nepotrivirea de caractere/ sunt doar un stângaci/ obligat să scrie cu dreapta” (p.13)
Povocările lui Relu Cazacu sunt mai mult decât interesante, strigătul lumii poate fi asurzitor („gura flămândă a lumii”, p.15), gândirea la ceea a scris Marin Sorescu este dătătoare de fiori, dar nu spectaculoși („Ratarea nu e altceva decât incapacitatea de a termina ceva”, p.14), dar pentru zei trebuie să se răspundă la gelozia lor, imitată și de către oameni: „sunt gata să plec/ [ai transformat garsoniera/ într-un mijloc aglomerat de transport în comun/ fără capăt de linie/ Alexandra/ Cătălina/ Maria/ Nina/ (amintirile pensionate de mine)/ ne sufocă/ gelozia ta le-a oferit bilete gratuite/ dacă am dărâma tavanul/ tot nu am avea aer respirabil/ în timp ce îmi strâng/ (șosetele de pe canapea / urmele de pe cearceaf / pantalonii/ de sub scaun / sentimentele din fotografii/ metri de versuri fără o idee/ cum le spui tu)…” (p.14)
Între Marilyn Monroe și Marilyn Manson, ambii menționați („calc încet să nu deranjez betonul oraşului/ mi-aş ascunde faţa/ panourile publicitare/ să nu-mi recunoască rutina”, p.24), se poate alege, idolul blond fiind trimis la dracu, figurat sau nu, zeii alcoolului sunt și ei menționați („până vine/ seara-desfăcătoarea de sticle/ mă îmbăt/aliniez dumnezei goi la zid/pare un photoshooting pentru sfârșitul zilei sau sfârșitul/ lumii/ îi dojenesc cum o făcea bunica/ la țară/ cu noi/ în nopțile de iarnă”, p.38), poezia-viață poate recapitula episoade misterioase ( uneori „poemul ăsta/ care trebuie strecurat prin pâine/ să fie înţeles”, p.25), care dau dimensiune estetică inedită: „Alis se aşază pe bancheta din spate/ nu va sta niciodată în faţă/ nu-i va prinde nimeni degetele/ la geam/ părinţii au rămas în căsuţa de jucărie/ închişi în dormitor/ păpuşile conduc maşina/ o vor duce din nou în tărâmul eschimoşilor/ o vor băga cu forţa în iglu/ unde capetele mari/ cu ochi imenşi/ vor lovi neîncetat în trandafirii roşii/ de pe rochiţă/ cu acelaşi cuvânt pe care/ poate nu-l va înţelege niciodată/ alis Alis ALis ALIs ALIS” (p.20)
Condiția umană, capturată între spaime și luciditate, imaginație și realitate, își găsește „traducere” în formule precum „sunt speriat/ cum e broscoiul în zorii disecţiei” (p.26) sau „plămânii mei sunt doi copii care plâng/ ca şi cum lumii i-ar fi crescut sâni/ şi tot laptele curs/ inundă străzile fără să le atingă buzele/ cerul pare dop de plută/ înfipt în gâtul unei sticle/ ceva negru se întinde peste mine/ cum se întinde ciorapul pe coapsa de femeie/ doar poezia mai trage câte un fir/ şi lasă să se vadă 36 de ani trecuţi prin carne/ un lung şi invizibil cordon ombilical/ care o să dispară/ când ambele capete vor fi în pământ” (p.27)
Mistuirea lui Relu Cazacu în poemele sale așa zis „de consum” reconfirmă, de fapt, asumarea unei jertifiri, unui sacrificiu, care, în dicționare, este asimilat și ca o consacrare: nehotărârea mașinii pe telecomandă bârâite înainte și înapoi fiind învinsă, vor urma, aliniate ca zeii, și celelalte poeme… Celelalte cărți. Într-un fel, despre iubirea și goliciunea zeilor se poate vorbi/scrie la nesfârșit… Andersen poate o bănuia în „Hainele noi ale împăratului”, Camus o știa prea bine când declara „L’une des seules positions philosophiques cohérentes, c’est ainsi la révolte”…
Relu Cazacu a reușit să arate aceasta într-o manieră autentică, inedită.
Poeme de consum de Relu Cazacu
Editura: Tracus Arte
Anul apariției: 2020
