Despre Brâncuși așa cum nu te-ai fi așteptat – „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare” de Moni Stănilă

Contrar tututor obiceiurilor, am început să citesc cartea de la final. Căutând lista cu sugestiile de lectură (de fapt, sursele de inspirație pentru scrierea biografiei romanțate) am găsit un adevărat excurs cu privire la nașterea cărții. Pomenește Moni Stănilă și de Petre Pandrea și de V.G. Paleolog, dar și de multe alte surse bibliografice – scrisori, mărturiile de la procesul intentat SUA de către Brâncuși etc. Sute de pagini de lectură obligatorie pentru cineva care vrea să scrie o biografie, fie ea și romanțată, a unei uriașe personalități, cum a fost Brâncuși. Intuiam suita de piedici și greutăți care stau în fața unui astfel de demers și, cumva, am simțit, pagină după pagină, cum scriitoarea a reușit nu să le dea la o parte, ci să le escaleze, firesc și fără să se uite în urmă. Dacă primele pagini se citesc sub imperiul unei amețeli venită pe neașteptată – asemănătoare cu cea care te lovește atunci când ajungi în fața idolului și habar n-ai ce să-i spui -, următoarele lasă loc calmului și apropierii, așezării în interior a toate cele ce le afli. Pentru că nu sunt puține deloc informațiile, faptele, evenimentele și oamenii care răsar din paginile biografiei.

Anul acesta, celebrarea nașterii lui Brâncuși a stârnit o vâlvă fără precedent datorită unei gafe impardonabile (e opinia mea și luați-o ca atare) din partea Ministerului Culturii (numirea unei ambasadoare culturale care să promoveze imaginea lui Brâncuși, fără ca aceasta să aibă vreo legătură oarecare cu domeniul și nici măcar o pasiune ieșită din comun stârnită de sculpturile marelui artist). Recunosc că în acele zile am fost tentată de multe ori să iau cartea scrisă de Moni Stănilă sau cele două de corespondență (apărute în toamna trecută la Editura Vremea) să le citesc/recitesc pentru a (și) scrie despre ele. N-am căzut pradă ispitei și bine am făcut; riscam să=mi pierd din luciditate, dar și să-l îngrop și mai mult pe Brâncuși într-un anonimat fără precedent – generațiile actuale de tineri români știu din ce în ce mai puține lucruri concrete despre viața și opera lui Brâncuși (pentru ei Poarta Sărutului e un loc numai bun de pecetluit o căsătorie civilă și cam atât).

Biografia romanțată va stârni oricând și oriunde reacții din partea cititorilor: cei amatori de can-can vor fi dezamăgiți pentru că nu vor găsi picanterii (prea multe), iar specialiștii, biografii autorizați vor strâmba din nas – nimic serios (în sensul de scolastic) pentru ei în acest demers livresc. Dincolo de acestea, eu rămân la ideea că o astfel de carte este binevenită din mai multe considerente: afli despre autorul volumului cât de bun este (limita de spațiu impusă și datele avute la dispoziție cu care a trebuit să lucreze pot da mari bătăi de cap chiar și unui scriitor cu state vechi), dar înainte de orice afli foarte multe despre personalitatea-subiect al cărții. O astfel de biografie este un fel de inițiere – ai auzit câte ceva despre Brâncuși, poate că ai trecut pe la Tg Jiu să-i vezi Masa Tăcerii, dar habar n-ai cum să faci să afli mai multe. Nu vrei discursuri ex cathedra, scolastice și poate că și plictisitoare, pe alocuri prea tehnice, dar nu vrei nici presă de scandal, în care se tot rostogolesc de ceva timp încoace aceleași idei (puține și redundante) despre relația dintre sculptor și Maria Tănase. Pentru astfel de cititori e scrisă cartea. Pentru cei care n-au ajuns la Paris, dar au în plan în viitorul apropiat, pentru cei care n-au ajuns încă să vadă cu ochii lor Cumințenia pământului sau Cap de copil, pentru cei care au citit măcar un rând despre Pasărea Măiastră sau despre câte și mai câte alte sculpturi.

„Lumina o descoperă. Proporția. Ochiul îl bănuiește. Adevărul. Dalta alunecă în marmură ușor, curbat, ca în lutul ud încălzit de mișcare. Se întoarce și dă formă, zburdă și în mișcări ascunse prinde viață. Strălucește. Întins în iarbă când stă, poate vedea mișcări fusiforme pe cer, luminoase. Închide ochii și le vede, deschide ochii și scoate viața din blocul de marmură. În mâinile lui devine un aluat docil.

O străfulgerare în spațiu. Ai vrea să o prinzi, dar ți se strecoară printre degete. Drumul de la Pasărea de aur la Pasărea în văzduh.”

O biografie romanțată trebuie să te determine să-l prețuiești la adevărata valoare pe „personaj”, pe subiectul demersului livresc. Lui Moni Stănilă îi iese din plin această prețuire, pentru că te ajută să-l descoperi pe Brâncuși din mai multe unghiuri: din perspectiva prietenilor foarte apropiați, din unghiul de vedere al criticilor de artă (foarte vocali, pentru că marele sculptor n-a lăsat niciodată indiferentă critica de specialitate, a provocat și întreținut voit controverse, reacții și schimbări de atitudine, pe scurt a reformat), dar și din perspectiva presei din epocă sau a celor de acasă. Și aici e o altă problemă spinoasă pentru orice biograf: unde este acasă pentru Brâncuși? Moni Stănilă rezolvă elegant această dihotomie, lăsând vocea sculptorului să răzbată dintre rânduri, personalitatea ta crescând valoric pe măsură ce operele de artă încep să cucerească lumea, dar mai cu seamă America. Franța a câștigat pentru posteritate dreptul de a păstra atelierul lui Brâncuși și de-al transforma în loc de pelerinaj pentru iubitorii de artă; România a rămas cu Coloana Infinitului, Poarta Sărutului și Masa Tăcerii – Monumentul Eroilor așa cum l-a proiectat vizionar însuși sculptorul. Nu e deloc puțin lucru să ai pentru eternitate un astfel de complex sculptural, dar, din păcate, încă nu suntem capabili să-l apreciem la justa lui valoare (în nota mea pesimistă tind să cred că nu vom fi capabili încă mulți ani de aici înainte).

Două observații de final mai am de făcut cu privire la felul cum a gândit Moni Stănilă această biografie. Una din notele caracteristice ale întregului demers este dată de cultul prieteniei, manifest într-un fel atât de caracteristic la Brâncuși! Vi se vor perinda prin fața ochilor scriitori, pictori, artiști de tot felul și avocați, oameni de diferite vârste și din diferite medii sociale cu care Brâncuși a împărțit clipe de frumos, dar și de amar. Suferința lui adâncă pentru moartea unuia sau altuia dintre marii lui prieteni răzbate dintre rânduri și se convertește subtil în pretext pentru noi opere de artă. În cu totul alt fel tratează Moni Stănilă relațiile pe care le-a avut Brâncuși cu femeile; pe de o parte, pentru că așa i-a dictat sculptorul (discreția era literă de lege pentru el în acest sens), dar și pentru că autoarea și-a dorit să țină la distanță, pe cât posibil, amatorii de can-can și scandaluri amoroase. Dacă se insista prea mult pe aceste relații personale ale lui Brâncuși, atunci riscul ar fi fost ca portretul să fie (foarte) departe de original.

Toate acestea fiind spuse, iată că putem vorbi de o nouă biografie romanțată în literatura română: cea dedicată lui Brâncuși. Dacă i-a reușit sau nu lui Moni Stănilă? Eu cred că da!

Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare de Moni Stănilă