Reflecții amare – „Creatorul de teatru” varianta 2022

Unii dintre noi s-au îndrăgostit de teatru fiindcă i-au impresionat undeva, în anii copilăriei, un actor sau o actriță. Rolul sau rolurile jucate atunci nu prea mai contează în timp, în memoriile noastre rămân gesturi, priviri, compoziții specifice, profiluri scăldate în lumină etc. Memoria uneori ne poate juca feste, alteori e atât de fidelă, încât ne speriem și noi de cum ies la suprafață întâmplări pe care le credeam mult uitate. Marcel Iureș este pentru mine unul dintre actorii care m-au legat definitiv de teatru și pentru acest lucru o să-i fiu veșnic recunoscătoare. Poate că de aici vin și așteptările foarte mari pe care le am de la ceea ce creează în prezent. Merg să-l văd într-un nou rol cu așteptarea și febrilitatea de atunci, din copilărie și adolescență, când mă bucuram anticipat, când nu gândeam fatalist și când iubeam necondiționat. Profesionistul și-a consolidat cariera performând roluri imposibil de ignorat, roluri pe care și le-a ales cu grijă, astfel încât eventualele rateurile să fie preîntâmpinate din timp. Chiar dacă fizic nu mai este atât de impozant – anii și-au lăsat amprenta vizibil – Marcel Iureș face ce face și în timpul spectacolului întinerește asemenea lui Benjamin Button. Pur și simplu, te uiți la el și-l vezi cum crește în rol, pe măsură ce spune replică după replică pare că se dezbracă de hainele grele ale senectuții și, asemenea Babei Dochia, întinerește până la limita imposibilului. Nu știu cât îl costă tot acest proces, dar sunt convinsă că el este cel care-l face pe Marcel Iureș să nu abandoneze scena. Din acest punct de vedere, de reținut Prospero din Furtuna în regia lui Gábor Tompa de la Teatrul Național din Cluj-Napoca. Monologul de final este apogeul unui parcurs de rol de excepție, o încununare a unui dialog rarisim între regizor (responsabil de viziunea scenică) și actor (cel care trebuie să înțeleagă și să filtreze prin propria rațiune ceea ce primește de la autorul textului, dar și de la regizor).

Alexandru Bindea și Marcel Iureș – credit foto Florin Ghioca

Din păcate, nu mă număr printre cei care au văzut și varianta din 2001 a Creatorului de teatru, cu Marcel Iureș și Alexandru Dabija regizor. Refacerea spectacolului în 2022 nu este nici pe departe reluarea unui spectacol vechi, ar fi fost imposibil acest lucru, măcar că distribuția nu mai poate fi nicicum aceeași (din păcate). Pe de altă parte, reluarea nu e tocmai o idee fertilă din punct de vedere artistic, intervine și povestea cu (auto)plagierea, așa că departe de orice astfel de discuție, Alexandru Dabija a păstrat din vechea distribuție doar Creatorul/Bruscon, iar Afrodita Androne are cu alt rol în distribuția anului 2022; de asemenea, a schimbat scenografia, schimbare dată în primul rând de sală. Sala Studio a TNB e cu mult mai mare decât sala Teatrului Act și chiar dacă sala e în format tip arenă, dimensiunea acesteia schimbă fundamental relațiile dintre personaje și dinamica de joc. Alexandru Dabija se folosește de toate intrările în scenă (trei la număr), astfel încât actorii intră și pleacă din toate direcțiile (din fericire, nu și după cum bate vântul, chiar dacă de multe ori te întrebi de ce pe acolo și nu pe dincolo). Un lucru important, actorii nu joacă cu căști, ceea ce poate crea un ușor disconfort spectatorilor care vin la spectacol relaxați și convinși că vor auzi fiecare replică, chiar și când vor fi cu mintea în alte locuri. Așa cum e gândit Creatorul de teatru din 2022 se dorește a fi și un pamflet asupra percepției actului artistic în sine, receptarea actului creator de către public este de cele mai multe ori viciată de prejudecăți, stereotipuri sau ideologii active dpdv social la un moment dat.

Marcel Iureș și Alexandru Bindea – credit foto Florin Ghioca

Chiar dacă Marcel Iureș dă cam tot ce știe el jucându-l pe Bruscon, chiar dacă curg cronicile elogioase la adresa lui și a spectacolului, personal am rămas cu unul din cele mai amare gusturi după vizionare. De ce? Pentru că tot timpul am avut senzația că regizorul a mers pe ideea „fă ce știi tu mai bine”, cu alte cuvinte a mizat pe lunga și fructuoasa colaborare cu Marcel Iureș (au spectacole senzaționale la activ, care s-au jucat cu casa închisă ani în șir). Efectul obținut este unul contrar celui așteptat, pentru mine, cel puțin: de la jumătatea primei părți a spectacolului atenția mi-a fost îndreptată aproape exclusiv pe dinamica de joc, pe felul cum s-au construit relațiile dintre personaje. Mi-era clar că Iureș e el, cel din alte câteva roluri (din păcate) și atunci am vrut să văd ce se poate salva din reprezentație. Ce-am văzut? Un hangiu care parcă trăia într-o pădure, nu într-un sat, care intră și iese din scenă fără să aibă niciun contact fizic (!!!) cu niciunul dintre personaje. Nu știu dacă această distanțare apăsătoare și forțată a hangiului e una construită, cert e că dă o notă de grotesc care nu e în favoarea montării în sine. Așa se face că există foarte multă confuzie în ceea ce privește rolul slujnicei. Erna este jucată magistral de Victoria Dicu, care face o compoziție memorabilă, dar pentru mulți spectatori ea este fiica hangiului și nu slujnica acestuia, ceea ce spune multe despre intenția regizorală. Sfârșitul primei părți îi aparține și e punctul tare al întregului construct spectacular: vocea care se aude este expresia unei combinații rarisime de uimire (a celui care vede pentru prima dată un actor în carne și oase), neînțelegere/confuzie și chiar frică (de necunoscut). Cine n-a trăit acest amestec de sentimente înseamnă că n-a văzut suficient de mult teatru! Erna este reflexia spectatorului ideal, cel care ia fiecare nouă vizionare ca fiind prima dintr-un lung șir.

Lucian Iftime și Marcel Iureș – credit foto Florin Ghioca

Feruccio și Sara, copiii lui Bruscon, sunt într-o continuă agitație, dar n-au prea multe relații cu ceilalți, ei se simt bine în lumea lor, știu ce au de făcut și nu-i prea interesează dacă vor fi sau nu spectatori, dacă spectacolul se va juca pentru un singur om sau mai mulți etc. Joaca e mai importantă decât jocul. Nota de politic dată prin intermediul mesajelor scrise pe cortinele improvizate sau prin gesturile care aduc aminte de un dictator celebru (salutul naziștilor, dar cu o mână imobilizată în ghips), nu sunt suficiente pentru a ancora rolul lui Feruccio în economia spectacolului. Așa cum este construit spectacolul, cei doi puteau să și lipsească, iar dialogul cu ei să fie unul imaginar. Soția hangiului vine și pleacă, dar fără să aibă prea multe de spus, ea este însoțitoarea, elementul uman care dă viață, dar nu însuflețește. Intrarea dnei Bruscon în partea a doua a spectacolului se transformă într-o definiție perfectă a grotescului. Repetarea rolului se combină cu o nevoie foarte personală de supraviețuire, iar conservarea propriilor energii pare să fie singurul motiv care o mai ține în viață. În toată această repetiție generală a spectacolului ce va urma se risipesc energii importante, se aruncă în aer intenții (bune), se risipesc așteptări și speranțe.

Victoria Dicu, Afrodita Androne și Marcel Iureș – credit foto Florin Ghioca

Am ieșit din sala de spectacol cu gustul amar al neîmplinirii; am și acum senzația că am asistat la un spectacol gândit în detaliu, care ar fi putut fi genial cu adevărat, dar care nu e nici pe departe așa. Un spectacol care a pus accentul pe copleșitor, pierderea speranței și rătăcire – trăiri specifice actorilor timpului prezent din orice colț de lume -, dar ori accentul a fost pus greșit, ori cade în cele mai puțin fericite momente. Un spectacol pe care mi l-aș fi dorit pus în sertarul cu amintiri, pe care l-am așteptat cu nerăbdare, dar de care vreau să uit cât mai repede.