Sfânta Treime înghețată – „Cei drepți” la TNB

Sfânta Treime, icoana lui Andrei Rubliov, acoperită de gheață, abandonată pe un pervaz și el acoperit cu gheață. Preasfânta Treime pare că se uită la tot zbuciumul revoluționarilor. E o antiteză perfectă între ceea ce se întâmplă și ceea ce ar trebui să se întâmple; schimbările sociale sunt vremelnice, asta e tot ce trebuie să înțelegem. Dacă timpul este sau nu de partea noastră, rămâne să aflăm. Când Kaliaiev îngenunchează și se roagă în fața icoanei, ea era încă caldă, avea o strălucire cu greu de ignorat și atrăgea toate privirile asupra ei. Toți se uitau la icoană, nu la revoluționarul îngenuncheat. Între cele două momente se petrece asasinatul, judecata (cea a organelor de judecată nu e la vedere, o ghicim, în schimb judecata camarazilor face spectacol) și întâlnirea dintre Marea Ducesă și revoluționarul criminal.

KALIAIEV: în timpul războiului, japonezii nu se predau niciodată. Se sinucideau.

ANNENKOV: Nu. Nu te gândi la sinucidere.

KALIAIEV: Dar la ce?

ANNENKOV: La teroare, din nou.

STEPAN (vorbind din fundul încăperii): Ca să te sinucizi trebuie să te iubesti mult. Un adevărat revoluționar nu se poate iubi.

KALIAIEV (întorcându-se brusc): Un adevărat revoluționar? De ce vorbești așa cu mine? Ce ți-am făcut?

Cei drepți – Foto Marius Donici

Un spectacol de a cărui reușită nu eram convinsă. Nu pentru că n-aveam încredere în Mihai Măniuțiu, ci pentru că Albert Camus e pe cât de sec, pe atât de revelator. Replicile lui sunt golite de orice metaforă, stilul este direct, asumat ad integrum, fără ocolișuri. Camus dezbracă cuvintele de orice înveliș social dat de context tocmai pentru a merge la cauzele evenimentelor. Pentru Camus cuvintele și limba sunt instrumentele cele mai eficiente ale propagandei, a fost printre primii care și-a dat seama cât de păguboase vor fi aceste instrumente. Cei drepți este scrisă în 1949 (iar debutul acțiunii se petrece în anul 1905), înainte ca efectele Cortinei de Fier să separe aproape definitiv Europa în două părți deloc egale. Drepții lui Camus n-au nicio legătură cu drepții lui Rubliov, cu sfinții din calendare; jertfele revoluționarilor n-au cum să fie puse pe aceeași treaptă cu jertfele mărturisitorilor credinței aruncați în închisorile comuniste, iar închisorile nu sunt celule în adevăratul sens al cuvântului decât pentru cei care vor schimbarea socială cu prețul renunțării la dreapta credință. Răstălmăcirea sensului cuvântului credință orientează toată acțiunea pe un anumit făgaș.

DORA: Sunt mai veche decât tine în Organizație. Știu că nimic nu e simplu. Dar tu ai credință… Avem cu toții nevoie de credință.

KALIAIEV: Credință? Nu. Unul singur o avea.

DORA: Tu ai forța sufletească. Și vei da la o parte totul pentru a-ți atinge țelul. De ce ai cerut să arunci prima bomba?

Cei drepți – Foto Mihai Donici

Adrian Damian a înțeles perfect textul lui Camus și într-un acord perfect cu viziunea regizorală a lui Mihai Măniuțiua construit un decor care dă senzația unei strivitoare și apăsătoare vremelnicii. Scena (mică, pentru că spectacolul se joacă la Sala Pictură) devine uriașă, tocmai pentru că e foarte bine gândită scenografic. Tonuri de griuri apăsătoare, obiecte lipsite de personalitate, reci și nemișcate, distanțele dintre obiecte par uriașe, din moment ce personajele par pierdute. De altfel, Măniuțiu s-a folosit foarte inteligent de acest joc de volume folosindu-l în favoarea transmiterii ideii de fond: drepții sunt oameni reci, se feresc de atingeri, n-au efuziuni sentimentale decât când e vorba de cauza revoluționară; oamenii se entuziasmează la auzirea nu știu cărui ideal revoluționar, dar nu se uită direct în ochii tovarășului și nu au încurajări decât dacă e vorba de ducerea planului la bun sfârșit.

DORA (plina de elan): Da… (Mai încet, dupa o pauza.) si totusi, vom raspîndi moartea.

Cei drepți – Foto Mihai Donici

Spectacolul se joacă fără pauză, din această cauză trecerea dintre actele III și IV trebuia rezolvată la nivel scenografic. Adrian Damian o face foarte inteligent, aducând celula închisorii în fața scenei, cortina în tonuri de griuri sumbre slujește drept perete mucegăit și rece de închisoare. În spatele cortinei, în tot timpul cât Marea Ducesă are dialogul cu Kaliaiev totul îngheață. Totul este acoperit cu țurțuri grei de gheață, paturile revoluționarilor dispar, iar masa, scaunele și fotoliul devin inutile, dar prezente, urme ale unui trecut de care toți ar vrea să se dezică, dar nimeni n-are curajul să o și facă. Întrebarea este despre care trecut vorbim? Cel personal, al fiecărui revoluționar în parte, sau despre trecutul istoric, al unui popor greu încercat, dar cu o cultură fabuloasă? Nota de austeritate este completată de costume. Impecabil croite, călcate la dungă, fac trimitere la originea socială a proaspăt convertiților la socialism. Sunt costume de nobili (dacă vreți, boieri), n-au nicio urmă de murdărie și nicio cută de purtat îndelung. De unde atâta grijă pentru felul cum arăți și mai ales de ce, când în fapt, doar ideile contează? E aici și voia lui Camus de a descompune mecanismul adicției unui popor la regimul totalitar, dar și a lui Mihai Măniuțiu de a provoca revelații spectatorilor. În primii ani după Revoluția din 1989 exista o întrebare care era adresată iar și iar istoricilor: de ce a durat atât de mult, de ce a căzut atât de greu Cortina de Fier și, mai ales, de ce atât de multe victime? În Cei drepți, așa cum este gândit spectacolul de către Mihai Măniuțiu, găsim multe posibile răspunsuri, șocante pentru că ele se ivesc dintr-un contrast neașteptat dintre mijloacele scenice (nu foarte multe, dar extrem de eficiente) și jocul actorilor.

MAREA DUCESĂ: Multe lucruri mor o dată cu un om.

KALIAIEV: Știam.

MAREA DUCESĂ (cu naturalețe, dar cu un glas subțire, nițeluș uzat): Ucigașii nu știu asta. Dacă ar ști, cum ar mai putea săvârși omorul?

Cei Drepți – foto Marius Donici

Textul devine revelatoriu chiar și pentru cei mai tineri, cei care n-au trăit comunismul. De ce? Pentru că distribuția este una atent gândită și pentru că Mihai Măniuțiu s-a folosit și de calitățile, dar și punctele slabe ale fiecărui actor în parte, pe ultimele convertindu-le în favoarea punerii în evidență a mesajului. Maia Morgenstern strălucește în Marea Ducesă, se joacă cu nuanțele și tonul vocii, până la a sublima forța oricărei idei revoluționare. Marius Manole/Ivan Kaliaiev se face tot mai mic, devine din ce în ce mai copleșit pe măsură ce Marea Ducesă aruncă alte și alte lumini asupra vorbelor lui de revoluționar prins la mijloc între datorie/sacrificiu și iubire neînțeleasă. Marius Bodochi face rol dublu și-i ies foarte bine ambele personaje, nu transferă deloc trăsăturile unuia asupra celuilalt, e o desfătare să-l vezi cât de bine se simte în rolul lui Fedorov (mi-a adus aminte de rolurile lui de tinerețe, când efectiv îl uram, atât de bine îi ieșeau personajele negative). Ciprian Nicula/Aleksei Voinov se simte și el confortabil în costumul lui impecabil, cu pardesiul descheiat, semn că mereu e pe fugă, la pândă. E într-o ascensiune continuă de la rol la rol și am impresia că ce știe el să facă cu adevărat abia de acum înainte vom vedea. Monologul de final al Ralucăi Aprodu/Dora Dulebov este impecabil, cutremurător și dă spectacolului nota aceea de speranță salvată: nimic nu e pierdut, atât timp cât putem suferi. Revelația spectacolului pentru mine este Mirela Oprișor, epicentrul spectacolului, Varia Annenkova este una dintre Drepți și nu oricare dintre ei, ci conducătoarea organizației; lipsită de slăbiciuni, chiar dacă are îndoieli de moment, ea reușește să se impună chiar și în momentele de derută maximă. Cerebrală, lipsită de sentimente, distantă până la rece ca gheața, ea rămâne de neclintit până la final. Nu țin minte când am văzut-o într-un rol de teatru care să o pună atât de mult în valoare, cum o face rolul din Cei drepți și mă bucur că Mihai Măniuțiu i-a dat această șansă.

Cei Drepți – foto Marius Donici

Un spectacol lucrat cu foarte mare grijă pentru fiecare detaliu, un spectacol gândit asemenea unui mecanism a cărui funcționare depinde de fiecare rotiță în parte. E pariul câștigat al lui Măniuțiu că da, astăzi se poate juca teatru și fără să faci concesii de ordin estetic.

Cei drepţi – Sala Pictură – Teatrul Național I.L. Caragiale București