Lumea estompată, una din cele patru cărți scrise de Iris Wolff, a apărut recent la Editura Lebăda Neagră. Țin minte că mi-a atras atenția originea autoarei, Sibiu. Deci, nemțoaică din România, cum ar spune ai noștri. Nici coperta traducerii în limba română nu este de ignorat. Când am regăsit numele ei pe lista invitaților ediției a zecea FILIT a fost primul nume ales pentru interviuri. Nu ratez ocazia de a intervieva o autoare născută și crescută în România, dar care scrie într-o altă limbă și în ale cărei cărți se regăsesc frânturi din amintirile mai mult decât personale, cu și despre România.
Mulțumesc din suflet Anei-Maria Pălimariu, fără ea dialogul n-ar fi fost posibil.
credit foto Romina Hamzeu
***
O să încep interviul cu o confesiune: am ales cartea și interviul din două motive – editura și subiectul. Un al treilea motiv este dat de o curiozitate personală: v-ați născut în România și ați migrat, deci, practic, sunteți între două lumi. Cum se împacă cele două lumi?
Este o istorie care s-a schimbat mereu de-a lungul anilor și plecarea (migrarea0 a fost pentru mine o mare pierdere pentru că eu am fost foarte fericită în România, dar părinții mei au luat decizia să plece. Deși am rămas în aceeași limbă, în același spațiu lingvistic, era diferit. Am încercat mereu să mă uit spre viitor și să nu pierd această lume. Nu m-am mai uitat în urmă. Voiam să și uit această lume, dar undeva în jurul vârstei de 30 de ani am încercat să scriu primul meu roman și să mă ocup din nou cu acest lucru și am înțeles, pentru prima dată, că este un cadou să cunoști două lumi pentru că mereu ai o comparație. Vorbești despre ceva, cum este umorul, ce mănânci, diferite sisteme sociale pe care le formează oamenii și am început din nou să mă dedic acestei lumi și în cărțile mele să o reanimez, să o țin în viață. Practic este o lume întreagă, o întreagă generație, care pur și simplu s-a pierdut și pentru care nimeni nu mai vorbește.
Credit foto – Centrul Cultural German Iasi / Deutsches Kulturzentrum Iasi
Mă infior și acum, pentru că, din start, intuiția mea mi-a spus că e ceva: numai când vezi titlul – Lumea estompată – te trimite cu gândul la un paradis pierdut, pe care-l vrei recuperat. Și copilăria, în general, este asociată cu un paradis pierdut. Și mi-am mai adus aminte ceva: am vizitat acum ceva ani Muzeul Holocaustului din Washington; copiii nu au voie în muzeu din cauza specificului acestuia, însă singura zonă accesibilă acestora este casa unui copil care a fost în lagăr, chiar la intrarea în muzeu. Casa este recreată exact cum era la momentul în care familia a fost ridicată pentru a fi dusă în lagăr. Unul dintre elementele care mi-a atras atenția este că din bucătărie se auzeau vocile. Pur și simplu familia lua micul dejun și astfel s-a recreat atmosfera. Exact asta mi-ați adus aminte acum! Cum s-a raportat familia dumneavoastră la efortul acesta de recuperare a trecutului?
Există două direcții la cei care au emigrat și desigur că prin acest lucru trece și familia mea: bunicul meu nu se uită deloc înapoi, alții au această durere a plecării: aceia care adună lucruri, care au de-a face cu Transilvania, comunitățile de sași de aici, care vor să țină în viață această esență. Ei bine, din acest arsenal de relicve încerc și eu să îmi recreez poveștile. Toate poveștile au mers cu mine, cu bunicii mei, au emigrat cu mine. Am aceste povești despre vecinii români care au făcut o ciorbă de perișoare și li s-a arătat o rețetă germană de supă de pui, și mereu apreciez ceva de genul ăsta. Ei mi-au prezentat asta ca pe un cadou și am auzit atât de des aceste povești, încât am zis să le spun la rândul meu, mai departe. Bunicii mei nu mai trăiesc, din păcate, pentru că acum aș avea și mai multe întrebări, pentru că și eu am crescut. Acum întreb alți oameni, străini, pentru că a crescut și interesul meu acum.
Să înțeleg că scrisul acoperă cumva acest gol, această ficțiune?
Da. Sigur, aș putea să plasez poveștile mele într-un alt spațiu, dar am simțit că este o anumită responsabilitate, ceva ce este pe cale de dispariție, de a numai fi, ceva ce este ultima generație care mai are amintiri despre ce a fost în România. Fratele meu s-a născut în Germania. El nu are absolut niciun fel de relație cu cei din țară. Vreau ca ceea ce dispare să păstrez, să nu-i dau drumul.
Mi-ați adus aminte de un documentar cu Celan, cu ocazia centenarului nașterii sale, filmat în Cernăuți, unde era ultimul supraviețuitor care l-a cunoscut personal. Din documentar a răzbătut nostalgia, regretul că e ultimul om care l-a cunoscut pe Celan. Tot anul trecut am mai văzut un alt documentar german, făcut în Berlin, despre un cartier oarecum izolat, în care existau familii care locuiau de mai multe generații, iar accentul cade exact pe ritualul acesta cotidian. Dar, la fel, e o lume care moare, se stinge încet. De asta consider literaturi ca ale dumneavoastră ca fiind esențiale. Evident, așa cum ați spus, combinația aceasta dintre ficțiune și realitate ține de talentul scriitoricesc. Ce v-a determinat să scrieți? Care a fost declicul?
Multe dintre colegele și mulți dintre colegii mei spun că întotdeauna au vrut să scrie. La mine nu a fost așa. Eu mereu am citit, iar când citești o carte este o dublă activare: pe de o parte, este un refugiu departe de lume, dar este și o luare în posesie, o conținere. Am citit mereu și la un moment dat (când citeam), eram în mijlocul anilor ’30, această abilitate ciudată a capului s-a activat și/sau pur și simplu capul meu a început să inventeze povești. Nu e neapărat o însușire bună în viață. Dacă, de exemplu, când ești într-o ședință, mereu mă uit la alți oameni și mă întreb și mă gândesc de ce așa și așa… Ce vreau să zic este că ceea ce te împiedică uneori în viață, aici poate fi valorizat.
Da, sunt scriitori care sunt foarte raționali, în ceea ce privește procesul de creație: își fac un plan foarte riguros, stau opt ore la birou etc. Pe de altă parte, sunt la modă cursurile de creative writing. Ați făcut vreun astfel de curs?
Nu, dar foarte interesant, sunt invitată acum să ofer astfel de cursuri. Dar nu am o rețetă universal valabilă. Eu am propria mea abordare, propriul meu accent. Fiecare scriitor are propria lui rețetă.
Credit foto – Centrul Cultural German Iasi / Deutsches Kulturzentrum Iasi
Cum ați primit propunerea de a vă fi tradusă în limba română una din cărțile scrise de dvs?
Am așteptat foarte mult și am sperat. Este a patra carte și mi-am dorit ca poveștile să se întoarcă, să ajungă aici.
Să se închidă cercul…
Da, da!!
E un roman premiat și tradus deja în cinci limbi. Nu o să vă întreb care premiu vă satisface mai mult, dar mă interesează dacă ați sesizat vreo diferență de receptare la nivel de public, în diversele țări în care a fost tradus.
E o treabă interesantă aici. Sincer, de ce tocmai aceste țări au decis și altele nu, nu știu. De exemplu, spațiul englez nu, iar Ungaria da, Sofia în decembrie, Paris, Amsterdam… Italienii nu au făcut nimic, doar au tradus-o. În rest, nu am reușit să aflu cum a fost primită în celelalte țări. Pot spune mai multe despre diferitele cercuri de cititori din Germania.
Există un public specializat în Germania?
Sunt diferite publicuri: unul dintre acestea este al sașilor din Transilvania și șvabilor din Banat, pe de o parte, apoi germanii care nu au fost niciodată în România, dar știu despre România și care sunt interesați cultural. E foarte interesant la ce se opresc cititorii, la ce dau ei atenție.
E foarte interesant! Aici e nevoie de un studiu aprofundat. Cât de greu s-a scris cartea?
Eu nu am copii, dar prietenele mele care au copii spun că uiți durerile facerii…
Confirm, confirm! 🙂
Te gândești „să mai scriu unul”, pentru că până la urmă este o bucurie. Trebuie să suporți multe frici și de abia la sfârșit știi dacă proiectul reușește. Eu am mereu frica asta: că nu o să-mi mai reușească și asta, tocmai pentru că nu îmi fac un plan.
Titlurile capitolelor sunt foarte interesante. Cel puțin în România nu am întâlnit asemenea diversitate: Macromolecular și Leviatan, de exemplu. Adică, Macromolecular este prezentul foarte rațional, pe când Leviatanul este trecutul…
Nu am exemplarul german la mine, dar aș dori să vă arăt: germanii știu, eu nu explic. Publicul german trebuie să suporte că nu știe și să își dea seama din context ce înseamnă. E o chestie mai mult senzorială.
Reporter: Da, e un clou aici, se intră într-o atmosferă în care cititorul riscă să se piardă.
O, da, e poetic. În ediția în germană este doar cuvântul „zăpadă” pe o pagină întreagă.
Când copiii învață în românește sinonimele, se dă ca exemplu clasic de sinonimie perfectă „nea-omăt-zăpadă”. Zăpada este cel mai folosit, omătul este poetic și nea este aproape ieșit din uz. Sunt folosite în contexte diferite, dar este exemplul perfect de sinonimie. Există o vârstă a cititorului pentru această carte? Este o vârstă ideală?
Cred că funcționează pentru oamenii tineri. Am fost deja invitată la lecturi cu școlari și am fost nominalizată pentru Premiul Internațional pentru copii. Principalul public este cel de 30 – 40 de ani.
Fiindcă ați pomenit de copii: în România există o spaimă a scriitorilor să nu care cumva să ajungă în programa școlară, pentru că programa școlară la Limba și Literatura Română cuprinde autori canonici care nu mai spun nimic cititorilor de acum și atunci spaima autorilor la modă este ca această obligativitate de a fi studiați să nu îi îndepărteze de cititor.
Deci nu vor să fie remarcați de cei de la Ministerul Educației (hohote de râs copioase)
Exact! Se fac eforturi pentru schimbarea programei, dar…
Și în Germania este un lucru asemănător. Sunt texte care nu mai au nicio legătură cu realitatea noastră, iar tinerii și copiii își pierd complet plăcerea de a citi o carte bună. În schimb, editorii se bucură când devin materie de studiu, pentru că își vor vinde foarte multe manuale.
Ați scris patru sau cinci romane…
Acum îl scriu pe al cincilea.
Veți mai scrie în acest stil?
Forma și limbajul s-au schimbat de la o carte la alta, în sensul unei eliberări și am această senzație că devin din ce în ce mai curajoasă, deși temele rămân relativ asemănătoare.
credit foto – Andi Spot
E acea detașare care intervine la un moment dat, distanțarea față de ceea ce scrieți. La Sibiu vă veți duce?
În septembrie, în Cafeneaua Erasmus, avem și prieteni acolo, mergem să-i vizităm.
Când va fi următoarea vizită în România? Bănuiesc că Iașiul vă place.
Iris Wolff: Revin în aprilie. Da, foarte mult. Am avut rude din familia mea aici, una dintre ele a fost profesor universitar.
În loc de încheiere: FILIT e un festival foarte iubit în România. Se compară cu festivalurile din Germania?
Da și nu. Aici ești mai răsfățat. Nu știu dacă trebuie să spun asta aici. În Germania nimeni nu îți pune întrebarea dacă ai ce mânca de trei ori pe zi. Și asta e minunat. Este foarte bine organizat, trebuie să îți faci timp să te poți concentra pe întâlniri. De exemplu, nu am bătaia de cap cu căutarea unui loc unde se poate lua masa.
Da, și interacțiunea cu publicul tânăr este un punct tare. O să le transmit organizatorilor aceste gânduri, iar fiica mea se va bucura de autograful în germană. Sper să vă simțiți bine în continuare aici.
Cartea o puteți găsi aici.
