Uimitoarele peripeții ale liliacului Vico în Mirabelia. Se cântă blues!

„Altă dată, în mijlocul nopţii, a fost vizitat de mai mulţi lilieci negri, care l-au luat pe aripile lor şi au zburat împreună peste zidurile casei, pe deasupra întregului sat, peste munţi şi păduri, până când au ajuns la un palat fermecat.” (Amos Oz, Deodată în adâncul pădurii)

Vico ține un prim concert acasă, pentru familia lui. Închide ochii și cântă minunat la saxofon, lăsându-se el însuși purtat de cea mai bună muzică. La final, așteaptă aplauzele care nu vin, fiindcă, așa cum constată stupefiat, toți ai lui dormeau adânc. Muzica lui armonioasă îi adormise. Vico e supărat din pricina asta, dar profesorul său se entuziasmează: Vico devenise un artist desăvârșit. Semnul (somnul) era învederat!

Liliacul Vico este temător din fire. Temerile sale au o sursă clară: comparația cu cei din neam este edificatoare. Vico nu prea seamănă cu ceilalți lilieci. Are aripile cenușii, nu albe. Nu-i place să stea cocoțat cu capul atârnând în jos de o stinghie, ba chiar îl apucă o amețeală cruntă, de aceea este singurul din neam care doarme jos, pe mușchiul moale, spre uluirea și, ulterior, disprețul ușor al fraților săi. În general, are alte gusturi, este, fără să fie până la capăt, un fel de gândac Gregor Samsa.

„Într-o după-masă senină eram toți adunați în scorbură. Tata, mama și frații mei se relaxau, atârnați de tavan cu capetele-n jos, în timp ce eu zăceam întins pe-un pat din mușchi de pădure.

— Vico!

— Da, tată.

— După cum văd… tu nu ai păr pe picioare!

— Vezi bine, tată. Ioc păr pe picioare!

— Și nici gheare.

— Nici. Poate o să-mi crească.

— La vârsta asta, nu-ți mai crește nimic. Iar pe umeri ai pete galbene.

— Arată bine, așa îmi spun unii colegi…

— Iar aripile îți sunt cenușii, în timp ce ale noastre sunt albe!

— Acum le-ai descoperit?!

— Tu ce zici, dragă? a întrebat-o tata pe mama și și-a răsucit capul spre ea.

— Nici eu nu am păr pe picioare, a chicotit mama. Dar ce-ți veni?

— Deoarece Vico al nostru zace întins pe jos, iar eu m-am nimerit să atârn chiar deasupra lui, îl cercetez pe-ndelete, din cap până-n picioare, și fac diverse constatări.

— Mai bine trage un pui de somn.

— Chestiile astea sunt moștenite de la familia voastră, a continuat tata în timp ce se holba când la mama, când la mine.” (pp. 15-17)

Tatăl își descoperă fiul și, inițial, nu e prea mulțumit.

Hrana este altă problemă, pe care mama o rezolvă cu tact, ascunzând o vreme adevărul sub sucul de rodie, înlocuitor ideal, la culoare, pentru sânge. Vico rămâne bun și sensibil, nu e agresiv sau arogant, nici spirit de insurecție nu are, deși îl neliniștește tot ce ține de identitatea sa hibridă. Nu se uită în jur cu mânie, ci cu sfială și înțelegere, crescut fiind de o mamă blândă și de un tată care, deși aspru, e capabil să pună într-o simplă îmbrățișare toată iubirea lui pentru fiul cel neobișnuit.

Aș spune că liliacul Vico este acceptat așa cum este, cu defectele sale „din fabricație”, dar aș greși, pentru că de fapt Vico nu e acceptat, ci iubit fără rezerve, ca orice copil din familia mare a speciei.

„Și, deodată, s-a întâmplat!

Tata și-a desfăcut, brusc, aripile. Colții de pe blazon i-au sclipit ca lamele unor cuțite. S-a repezit la mine. M-am dat câțiva pași înapoi, speriat. Dacă îmi arde o palmă ori mă mușcă de gât?

Mama a scos un țipăt scurt și ascuțit. Așa cum țipă toți liliecii.

Frații priveau uimiți toată scena.

Tata s-a lipit vijelios de mine și m-a strâns în brațe.

— O să ne fie dor de tine, saxofonistule, mi-a șoptit în ureche. A fost o îmbrățișare cum nu mai avusesem parte niciodată. L-am îmbrățișat și eu. Stăteam strânși unul în celălalt, ca boabele de rodii în fruct. Când s-a îndepărtat de mine, avea ochii roșii. La fel și mama și frații. De la atârnare ori de la efortul pe care-l făceau ca să-și ascundă lacrimile?

Tata s-a întors fără grabă la loc apoi m-au îmbrățișat frații, iar la urmă, mama.

— Ei, dar nu plec imediat, am zis. Mâine e serbarea absolvenților. Dau un mic recital. Dacă vreți, vă cânt acum piesele, să le auziți și voi…

— Lasă, m-a întrerupt tata. Venim la serbare. Poate primești din partea conducerii o diplomă de participare regulată la cursuri!

— Toți am izbucnit în râs.” (pp. 34-35)

Să mai spunem și că Vico este artist, deci este firesc să iasă din tipare. Însă Vico crede că rămânând în familia sa, în timp, i-ar face de râsul pădurii pe cei dragi. Așa că își anunță plecarea, nu înainte de a absolvi cursurile de muzică. Profesorul îl declară artist desăvârșit al improvizației și îi prevede o strălucită carieră în jazz.

Ce ar putea să învețe părinții din cartea aceasta este să nu-și compare copilul cu ceilalți copii și să îi îngăduie să aibă propria căutare a rostului vieții. Părinții lui Vico sunt inspirați în privința aceasta, căci Vico este lăsat să plece acolo unde, printre ființe asemănătoare lui, iubitoare de dulceață și de flori de salcâm, într-un tărâm fantasmatic, se simte bine.

Alți părinți ar simți poate nevoia de a-și proteja în exces copilul care se dovedește atipic, pentru a-l feri de primejdii și de suferință. Dacă ar face asta, orice copil ar înțelege mesajul în termenii neîncrederii – „Mă ocup eu, fiindcă tu nu poți”.

Ce bine că nu e și cazul lui Vico, cel pe care-l găsim în Mirabelia, organizând un casting pentru artiști. Scopul este participarea la Balul toleranței. Cine știe să cânte bine i se alătură lui Vico, în formația care va deveni oficial orchestră de stat.

„—Am de făcut un anunț, a zis împăratul. Formația ȘAPTE este, de azi încolo, formație imperialo-regală. A doua, după fanfară. O formație de elită! Secretarul vă va pregăti decizia în care sunt scrise obligațiile și avantajele voastre.” (pp. 122-123)

Probleme mai sunt de rezolvat și aici, în fericita Mirabelia, de pildă de investigat un furt sau de găsit un leac pentru boala strănutului, care afecta deja toată împărăția.

„Strănutul hipopotamului se împrăștiase în toată Mirabelia. Tot mai mulți locuitori au fost cuprinși de boala strănutului. Molima strănutului! Suna ca un țipăt ascuțit, strident. Era puternic. Se întâmplau și accidente. Crăpau pereții locuințelor. Unora le plesnea câte o venă, după mai multe reprize de strănutat.” (p. 142)

Liliacul Vico are noroc să-și găsească în Mirabelia și faima, și perechea.

Uimitoarele peripeții ale liliacul lui Vico în Mirabelia este o carte despre așezarea cu rost a lumii. Toate ființele sunt importante, fiindcă, având sau nu exclusiv caracteristicile propriei specii, sporesc frumusețea și misterul lumii vii. Nicio ființă nu este mai presus de alta, iar muzica este simbolul suprem al armoniei, arhitectură a desăvârșirii. Cartea aceasta încântătoare a lui Radu Țuculescu tratează în mare măsură problematica din Deodată în adâncul pădurii, romanul-parabolă al lui Amos Oz, într-o manieră mai senină.

„Se dansa în toată poiana.

Iepurele cu vulpea. Hipopotamul cu pisica sălbatică. Lupul cu oaia creață. Struțul cu pantera. Leopardul cu căprioara. Ursul grizzly cu antilopa. Leul cu zebra. Bluesul topea orice pornire agresivă.

Pe podium, lângă tronuri, dansau regina Lopa și împăratul Sumat. El tropăia din picioare, ea se legăna cu delicatețe.

Se dansa printre trunchiurile copacilor și pe crengile acestora. Dansa toată pădurea. Dansau iarba și tufișurile și florile sălbatice. Dansau munții și văile. Dansau norii și vântul, într-o îmbrățișare caldă, deasupra pământului… Iar noi bluzam și bluzam și bluzam…” (pp. 140-141)

Câteva informații despre autor găsim în prezentarea editurii:

Radu Țuculescu (n. 1949) este romancier, dramaturg și traducător din limba germană. A absolvit Conservatorul „Gheorghe Dima” din Cluj, secția vioară. Dintre romanele publicate, menționăm: Degetele lui Marsias (1985), Umbra penei de gâscă (1991), Povestirile mamei bătrâne (2006), Stalin, cu sapa-nainte (2009), Femeile insomniacului (2012), Mierla neagră (2015), Măcelăria Kennedy (2017), Femeia de marțipan (2020). A mai publicat cărți de literatură pentru copii – Ina și ariciul Pit. Aventuri în aparatul de fotografiat al bunicului (2 vol., 2017, 2018), Uimitoarele peripeții ale liliacului Vico în Mirabelia (2022) – și volume de teatru – Ce dracu’ se întâmplă cu trenul acesta? (2004), Bravul nostru Micșa! (2010), Trei în dormitor (2021). A primit premii naționale și internaționale pentru proză, teatru, traduceri și film de televiziune. Cărțile sale au fost traduse în Germania, Italia, Franța, Ungaria, Austria, Cehia, Israel, Serbia și Ucraina, iar piesele de teatru au fost jucate în cehă, maghiară, engleză, ebraică, italiană și franceză.