„Ceea ce iubești lași liber” – a.normal de simplu!

Ce este normalitatea? Cine stabilește granițele dintre normalitate și anormalitate? Iubirea e normală? Dar să iubești pe cineva înșelând pe altcineva? Ce este fericirea? Cum definim realitatea? Iată doar câteva dintre întrebările ce îți trec prin minte citind romanul scriitorului gălățean Andrei Velea. Faptul că aceste întrebări ți se impun cu necesitate chiar în timp ce citești textul este un prim semn de autenticitate. Acesta din urmă cred că este și termenul potrivit ce caracterizează proza lui Andrei. Roman al autenticității, a.normal se înscrie în linia literaturii realiste, a experienței. Scris la persoana I – alegere ce aduce narațiunii simple un plus de tensiune emoțională – romanul poate fi văzut ca o apologie a virilității, în extensia literaturii realiste al lui Mircea Eliade, cel din ciclul „Huliganii”. Există însă și alte referințe către care te duce lectura cărții: în primul rând, ca diversitate a trăirilor și experiențelor, toate semi-autobiografice, a.normal trimite către scrierile lui Henry Miller. Numai că acțiunea micro-romanului nostru nu se petrece la New York sau la Paris, ci în …Galați, un topos cultural mai degrabă decât o zonă geografică (vom reveni). Cred, de asemenea, că dacă îți place Milan Kundera, atunci vei citi cu plăcere și romanul lui Andrei Velea. Luciditatea dusă până la extrem, meditația asupra mundanului și inserțiile filosofice despre sensul existenței sau despre iubire ori despre relația de cuplu, îl apropie pe autorul nostru de scriitorul ceh. De altfel, nu întâmplător, a.normal are ca motto un fragment din Insuportabila ușurătate a ființei, care aduce romanul tânărului scriitor gălățean în apropierea matricei literare a lui Kundera.

Și dacă tot am amitit de motto-ul de la începutul părții întâi, să spunem că acesta este cifrul hermeutic ce decodifică întreaga experiență a autorului și răspunde la întrebarea: este Bogdan, personajul principal al romanului, Andrei Velea? Așa cum afirmă și Kundera, personajele sunt posibilități ale autorului, fiecare dintre ele depășind anumite frontiere pe care autorul însuși le-a gândit, le-a verificat potențialul, dar le-a ocolit. Oricum, problema identității autorului transferată la nivelul personajelor sale preocupă doar un cititor neexperimentat. În fond, referința unui roman nu este realitatea din afara scrierii, ci însuși textul. Astfel, considerăm că orice roman este de fapt autoreferențial, în sensul în care se poate explica singur și poate fi susținut ca un text coerent, independent de realitatea care-l infuzează. Totuși, nu ne-am fi pus problema identității dintre autor și unul dintre personajele masculine din carte dacă romanul nu ar fi avut o atât de mare aderență la realitate. Realismul crud, frust, practicat de autor te pune tot timpul în fața unor realități recognoscibile, din experiența ta imediată. Sunt locuri, situații, personaje pe care, gălățean fiind și, în plus, cunoscându-l pe autor, nu ai cum să nu le integrezi într-o schemă perceptibilă și reprezentațională cât se poate de reală. În acest sens, Andrei Velea nu se abate deloc de la principiul realității, pe edificiul căruia și-a construit narațiunea. Și nu îl abandonează nici măcar atunci când ficționalizează realitatea, aglutinând experiențe diverse într-una singură sau plasând acțiunea într-un topos ușor utopic și pe un plan distopic, în același timp.

Deși realismul merge până acolo încât uneori ai impresia că autorul romanului este un observator al mundanității lucid și implicat, nu trebuie niciodată să uităm că avem în față un roman și nu un reportaj sau o pagină de jurnal (deși stilul romancierului plătește tribut experienței jurnalistice și poetice ale acestuia). Andrei Velea încetează să mai existe în paginile romanului, se ficționalizează, dobândește proprietățile imaginare ale lui Bogdan, alter-egoul său, cu alte cuvinte își continuă, potențial și virtual, existența în ficțiunea literară pe care ne-o propune. Și ca orice scriitor experimentat – căci Andrei Velea nu este la primul roman – reușeste să construiască plauzibilitatea și coerența narațiunii din granița aceasta foarte sensibilă dintre literaturizarea experienței (depășirea unei anumite frontiere, pe care autorul ar ocoli-o, ca să ne exprimăm în maniera lui Kundera) și reificarea, materialitatea ficțiunii. Suntem martori astfel la un roman ce, aidoma personajelor benzilor desenate din videoclipul trupei A-ha al piesei Take on me, alunecă în permanență dinspre real spre imaginar, și invers. Tot la fel trebuie privite și personajele create de Andrei Velea: pe jumătate carnale, pe jumătate potențiale. Iată o aplicare concretă a dinamismului aristotelician, de trecere a unei potențe într-un act, realizată prin una dintre cele mai bune tehnici de transformare a gândului în faptă și invers, și anume romanul.

Și tot ca semn al acestei dialectici interesante ficțiune-realitate, dar și al unei maturități stilistice remarcabile, Andrei Velea reușește să creeeze și contrapunctul realismului existențial prin care se prezintă personajele: orașul Galați. Povestea de dragoste dintre doi oameni trecuți de prima tinerețe, cu căsnicii destrămate, se desfășoară în perimetrul unui oraș modern, unde circulă taxiuri autonome, drone și autoturisme electrice, cu infrastructură de New York, aeroport și cu firme corporatiste ce investesc în infrastructura locală și se dezvoltă într-un adevărat El Dorado al Estului Europei:

„Orașul s-a schimbat mult între timp. Câteva idei l-au reinventat. Prima dintre ele a fost exact cea pe care am susținut-o în campania electorală: aeroportul (…) Acum trei ani au apărut primele mașini complet autonome pe străzile orașului și sunt cele mai ieftine și mai populare. Firme puternice s-au reunit în proiecte scumpe de cercetare pentru a ajunge la taxiurile fără șofer. Orașul de a Dunăre a fost primul din România care a investit în autobuze autonome, asta datorită deschiderii primarului către tehnologie, un proiect-pilot care s-a dovedit iun succes și a fost urmat de celelalte mari orașe din țară (…) firme celebre precum Intel, Samsung sau Tesla și-Au deschis puncte de lecru pe malul Dunării (…) În doar zece ani, pornind de la ideea aeroportului, orașul și-a schimbat complet fața” (pp. 26-27).

Aici, Andrei scriitorul nu face decât să editeze puțin o realitate la care Andrei politicianul, candidat la Primăria orașului Galați din partea unui partid local ce a promovat necesitatatea construirii unui aeroport la Galați, chiar a participat. Putem deja afirma că orașul de la Dunăre, orașul lui Andrei Velea își împlinește, aidoma scriitorului, toate posibilitățile economice și politice, într-un viitor ce deja este, dacă ni se permite să ne exprimăm paradoxal.

Virtual, Galațiul este ceea ce ar putea fi, fapt ce coincide cu ceea ce autorul romanului ar vrea să fie. În act, Galațiul este toposul identitar al scriitorului boem Andrei Velea, cel cu pub-urile celebre, având restaurantul ce are o minunată priveliște la Dunăre, cu apartamentele cu ferestre largi de pe faleză, cu locuri unde se poate servi o minuată friptură de vită pe plită. Atunci când personajele se întâlnesc în aceste locuri ale memoriei autoriale, trăim din nou aceeași senzație a pojghiței de ficțiune ce se „sparge” și irumpe în realitate. Este și acesta un semn că ne aflăm în fața unui scriitor talentat (un fel de rara avis printre prozatorii contemporani).

Dacă Galațiul real se ficționalizează într-o frumoasă utopie post-modernă, narațiunea rămâne tot timpul într-un registru clasic, atemporal. Iubirea unui Romeo și al Julietei lui, trăită și judecată de alte personaje, cu alte roluri, plasate în alte timpuri (postmoderne) și spații (urbane), se repetă, simbolic și la fel de intens, și în (a)normalitatea cotidiană a unui oraș frumos din secolul XXI de la marginea Europei. Tema e aceeași, scena diferă. Plusul de valoare literară este adus de modul în care personajele își consumă experiențele. Apare astfel o nouă deschidere a romanului, în care, în opinia mea, scriitorul își demonstrează adevărata valoare. Trei experiențe – patru dacă o punem și pe cea a autorului – trei voci diferite, trei perspective ale aceleași povești: acestea sunt ingredientele stilistice cu care Andrei Velea încearcă să atragă cititorul. Și reușeste, credem noi, mai ales că experiențele povestite aduc cu ele lumea interioară a personajelor, bogată și în special, autentică, în contrast cu banalitatea lumii exterioare, pe care, într-un fel, personajele sunt condamnate să o îndure. Din momentul în care intrăm în lumea gândurilor și al experiențelor intelectuale și sentimentale ale lui Bogdan și ale Danielei, începem să intuim esența romanului: acesta este filosofie budistă aplicată. Suferința dusă până la paroxism este urmată de eliberarea prin iubire. Ne aflăm în plin budist tantric și ne dăm seama de acest lucru din trimiterile directe către filosofia budistă: „în budism, totul e schimbare. Lucrurile sunt și nu sunt la fel, ele se schimbă în mod permanent. Totul are o cauză, nimic nu se întâmplă alandala, totul e ordonat, ca-n științele moderne, după cauză și efect” (pp.29-30), din referințele la Eliade:

„Îmi citea fragmente întregi din Eliade, Yoga. Nemurire și libertate, acolo unde tantra era prezentată drept ceva periculos” (p. 110), dar și la practicile sexuale ce țin de yoga-tantra ale celor doi îndrăgostiți: „Trupul, ne atrăgea atenția, e templul lui Dumnezeu. Tot ceea ce ni se întâmplă este, în mic, o manifestare a unei energii cosmice, divine, infinite, o reluare la o altă scară” (p. 111).

Eroii îndrăgostiți știu că „merg pe muchie”, că iubirea și libertatea trebuie corect înțelese și îmbinate, altfel, ceea ce pe unii îi eliberează, pe alții îi condamnă la suferință și nefericire. Erotismul și scenele de hard-sex sunt de fapt dezvoltări ale ideii de iubire eliberatoare, așa cum este ea văzută de maeștrii tantrismului. Chiar și dictonul lui Bogdan, rostit permanent ca o mantră, leit-motivul poveștii de iubire, îmbrățișează paradoxul tantric: „ceea ce iubeșt lași liber”, dicton care, întors pe mai multe fețe, poate avea semnificații diferite. Oricum, pe cele trei registre ale romanului, mantra iubirii rostită de Bogdan-amantul și de Sebastian-confidentul, este altfel înțeleasă de cei trei protagoniști.

Remarcabil este și dinamismul vizual al romanului. Narațiunea poate fi foarte bine și un scenariu de film. Suntem siguri că un regizor bun poate să transforme romanul lui Andrei Velea într-un film care să aibă același impact vizual ca Infidela, renumita peliculă cinematografică regizată de Adrian Lyne sau chiar ca seria de televiziune Scene dintr-o căsnicie – cel puțin în prima parte – a nu mai puțin celebrului regizor Ingmar Bergman. Caracterul vizual al romanului dă o notă în plus de autenticitate textului și încheagă logic narațiunea, despre care ai impresia că se desfășoară în fața ochilor tăi. Iată un exemplu:

„De la geamul restaurantului Panoramic, Dunărea strălucea ca un cuțit de inox lăsat în soare. Un spărgător de gheață se foia în dreptul munților Măcinului, eliberând de sloiuri canalul navigabil. Dronele zumzăiau încoace și încolo, monitorizând atent starea fluviului. Aburii ieșeau ca dintr-un vas cu apă uitat pe foc. Ne-am făcut comozi la o masă cu vederea spre fluviu. Fierbe Dunărea, remarc…” (p. 169).

Scriitorul ne face să vedem prin ochii lui, de la ferestrele superbului restaurant cu vedere la Dunăare, un spectacol al Bătrânului Fluviu ce e pe cale să înghețe. Firesc, natural și, în același timp, frumos: acestea sunt semnele unei autenticități ce ridică realul frust la nivelul unei percepții madleniene.

Cum se întâmplă de fiecare dată într-un roman existențial – în cele din urmă a.normal poate fi considerat și o meditație aupra sensului existenței – textul lui Andrei Velea este și o exorcizare, cu scopul de purificare sau de eliberare, a sinelui. Autorul își desprinde încet-încet măștile (poetice, jurnalistice, literare, politice, sociale), pentru a se dezvălui cititorului așa cum este: a-normal ca și noi. Convertit la realism, scriitorul trăiește, cu maximă intensitate și tensiune, fluxul vieții. Dar este mereu vorba despre experiențele unui om real, material, perceptibil, un om ce se regăsește pe sine scriind despre el:

„Sunt om de nervi și carne, cred și în risipă, cred și în distrugere, cred în reinventare din nimic. Și mai cred că în mintea noastră e un conflict permanent, fertil, creativ și că tocmai aici e cheia succesului speciei noastre” (p. 52).

Romanul este, în acest sens, marca existențială a lui Andrei. Iar sinceritatea cu care își exprimă sentimentele arată cât de mult este legat un scriitor de cititorii săi. a.normal este în cele din urmă o carte-martor, un fel de supraconștiință sau vocea off a conștiinței noastre, sublimată literar excelent. Să îl prețuim pe autor pentru asta.

a.normal de Andrei Velea