Cu sânge și sudoare se scrie adesea istoria – Knockout la Teatrul Excelsior

Eram copil când am văzut prima oară Somebody Up There Likes Me, filmul despre Rocky Graziano în care juca Paul Newman. Pe atunci boxul era un sport popular printre români și boxerii considerați ceva mai mult decât niște bătăuși. Muhammad Ali (Cassius Clay) era un nume care apărea des în comentariile sportive, din cel puțin două motive: campion mondial și felul cum boxa. Despre ei și despre mulți alții (vă mai spune ceva numele Francisc Vaștag?) mi-am adus aminte ieri seară, în timp ce mă uitam cum (se) joacă fetele de la Excelsior în cea mai proaspătă premieră a teatrului: Knockout. Dulcea știință de a face vânătăi, în regia Sânzianei Stoican.

Premieră absolută în România, textul scris în 2018 și încredințat de Vlad Cristache (Managerul interimar al Teatrului Excelsior) Sânzianei Stoican, Knockout. Dulcea știință de a face vânătăi are toate ingredientele să facă săli pline pentru foarte mult timp. Un spectacol dinamic, care mizează mult pe participarea activă a publicului, gândit asemenea unui meci de box la care fanii au rolul lor (deloc lipsit de importanță). Scena gândită în două registre – prim-planul este un ring de box, planul secundar (adevărata scenă a sălii) este societatea, acolo sunt cauzele pentru care cele patru fete ajung să joace box. Mijlocul secolului XIX, epoca victoriană, Irlanda și Londra sunt reperele spațio-temporale ale întregului construct spectacular. O societate marcată de frământări sociale și mișcări sociale, o societate a bărbaților în care femeile supraviețuiesc cum știu ele mai bine. Revolta lor, a reprezentatelor „sexului slab” își va găsi concretizarea în mișcarea sufragetelor, de care se pomenește (deloc pasager) și în textului lui Joy Wilkinson. Sânziana Stoican a ales să aducă în scenă toate aceste date sub forma unor conflicte bine delimitate, atât intrapersonale, cât și interpersonale. Fetele, viitoarele boxerițe, au idealuri, vor să schimbe lumea, vor să le fie mai bine lor și celor care vor urma după ele, își doresc mai multă libertate (de acțiune, dar nu doar atât), dar înainte de orice vor mai mult respect. Motivele pentru care ele se aruncă în luptă diferă, fiecare e un caz în sine, dar împreună dau nota de „clasă”: ce au ele în comun este suferința.

Violet Hunter, Matilda „Matty” Blackwell, Anna Lamb și Polly Stokes sunt patru tipologii feminine pe cât de diferite, pe atât de asemănătoare. Fiecare ajunge să lupte pentru propria viață, înainte de a lupta pentru a celorlalți. Interesant este felul cum a înțeles regizoarea să construiască spectacular ideea de comuniune. Nu s-a ajuns ușor la ideea de unitate, de corp social, în fond motivele pentru care s-au aruncat în luptă erau foarte diferite, aproape în opoziție. Sânziana Stoican nu ierarhizează aceste motive, ceea ce dă o notă de unitate, spectacolul nu e fracturat, scenele au legătură între ele, chiar dacă acțiunile se petrec în diverse locuri din Imperiul britanic și au ca protagoniști oameni care (încă) nu se cunosc între ei. Relația de cauzalitate devine evidentă spre finalul primei părți, când toate fetele ajung în același loc: ringul de box dintr-o periferie a Londrei. Într-o lume a bărbaților, femeile ajung să strălucească, fie și pentru câteva momente. Dar strălucirea lor are ceva eteric, ea nu mai depinde doar de victoriile din ring (nici nu mai contează cine câștigă sau cum).

În toată această luptă de orgolii, motive și dorințe refulate, fetele învață să se slujească de propriile orgolii, să-și domine instinctele și să-și cunoască adversarii. Adevărații adversari! Ele sunt conștiente că nu luptă împotriva altor femei, ci împotriva bărbaților care le-au făcut să ajungă în ring. În toată această forfotă de rochii cu poalele ridicate (excelentă soluția cu cordeluțele care ridică straturile generoase de material și dau libertate de mișcare, fără să lase să se vadă prea mult din goliciunea trupurilor), profesorul Charlie Sharp este catalizatorul. Parșiv, dornic de câștig, se folosește de nevoia de afirmare a femeilor în scop strict personal. Nevoia de câștig este mai mare decât cea de afirmare, dar rămâne de aflat care dintre cele două va dicta și finalul (spectacolului). Ceilalți bărbați (soțul Annei, fratele vitreg al lui Polly sau doctorul/arbitrul/cârciumarul) gravitează în jurul femeilor, într-un soi de mișcare browniană. Sunt derutați, șocați de revendicările femeilor, nu înțeleg de unde curajul de a sparge tipare etc. Sânziana Stoican construiește relațiile dintre cupluri la modul ideal, nu le ancorează specific într-un anumit loc, semn că ideea de tipologie primează. Nu e nimic specific în toată această paradă a suferinței femeilor, ci doar elemente comune care adesea se suprapun, strivesc caractere și conduc la abandon total (sinuciderea uneia dintre fete).

Meciurile de box ale fetelor sunt momentele de descătușare de energii, dar ca să se ajungă acolo trebuie mers pe anumite trasee (sociale sau culturale). Periplul prin societatea conservatoare britanică se realizează cu ajutorul mijloacelor media – proiecții video live, video mapping care datează spațial anumite scene (ecranele devin, pe rând, pereții sufrageriei, ai cabinetului medical sau cârciumii unde se punea pariurile). Mobilitatea elementelor tehnice care fac parte din scenografia spectacolului nu încurcă și nici nu fac notă discordantă, un aspect deloc de ignorat dacă ținem cont de faptul că scena Excelsiorului nu e nici pe departe generoasă ca dimensiune.

Knockout. Dulcea știință de a face vânătăi are o distribuție care-mi aduce aminte cât de mult a crescut trupa acestui teatru în ultimii ani. O trupă care astăzi are personalitate, caracter și care nu prea face compromisuri. O distribuție feminină care stârnește când plânsul, când râsul, dar care nu se face de râs, ceea ce, să recunoaștem, e o performanță în sine în peisajul teatral românesc contemporan. Fetele au învățat mișcările (coregrafia luptelor îi aparține lui Mircea Crețu, felicitări pentru cum le-a învățat să facă diferența între tipurile de lovituri), se mișcă cu grație în costumele cu multe, foarte multe volane și funde (Valentin Vârlan a făcut niște costume incredibil de ușoare pentru cât de multe detalii au în ele), dar mai cu seamă construiesc roluri. Excelent gândită distribuția, căci Polly nu putea fi altcineva decât Dana Marineci (chapeau bas pentru felul cum aduce la scenă lupta de motive, dar mai ales pentru transformarea femeii-bărbat în femeia învingătoare și lipsită de inhibiții); Andreea Hristu – Matilda – este mai mult decât convingătoare și bine face că nu tușează notele de vulgaritate specifice rolului; Oana Predescu – Violet – este de nerecunoscut în rol, bătăioasă, dar delicată, alternează spaimele cu tăria credinței cu o viteză uluitoare, iar Andreea Șovan este femeia care nu știe când sau cum să iasă din cercul vicios al violenței familiale, un rol foarte dificil căruia îi face față cu brio. La urmă, dar nu cel din urmă, Mihai Gruia Sandu, o revenire la scenă spectaculoasă, un rol care l-a scos dintr-un con de umbră în care a intrat pe nedrept în ultimii ani. Și-a înțeles perfect rolul, acela de a implica publicul în desfășurarea acțiunii, dar și de a aduce fetele în același univers spectacular, adică pe ringul de box. Frustrările și neputințele personale – motivele pentru care el organizează primul meci de box feminin – fac casă bună cu furiile fetelor. Apare de unde nu te aștepți, citești pe fața lui povestea unei epoci, râzi de felul cum își plimbă triumfal burta prin ring, duce cu el peste tot nevoia de independență și libertate a fetelor cu o forță de care nu-l bănuiești. Excelentă ideea de a-l distribui în rolul profesorului Charlie Sharp.

Knockout. Dulcea știință de a face vânătăi nu e perfect, putea fi ceva mai scurt (din punctul meu de vedere, în locul celor trei sau patru finaluri se poate păstra unul singur, care lasă loc de reflecție spectatorului), dar cu toate acestea este un spectacol viu, coerent, excelent gândit și lucrat cu minuția detaliului care face diferența. Un spectacol care are toate ingredientele succesului de casă, e spectacolul care poate să aducă tinerii în sala de teatru.

KNOCKOUT. Dulcea știință de a face vânătăi – Teatrul Excelsior

de Joy Wilkinson

Cu: Oana Predescu, Andreea Hristu, Andreea Șovan, Dana Marineci, Mihai Gruia Sandu, Annemary Ziegler, Cosmina Dobrotă, Alex Călin, Ovidiu Ușvat, Doru Bem