FIUL, pariul câștigător al lui Bobi Pricop

În stagiunea 2022-2023, Teatrul Regina Maria din Oradea vine cu o propunere nu atât îndrăzneață, cât inedită: cred că este pentru prima oară când la Oradea au șansa să joace în aceeași piesă tatăl și fiul, în cazul nostru Richard și Robert Balint. Dar, dincolo de ineditul situației, montarea piesei reprezintă o mare provocare pentru cei doi actori (unul consacrat, multipremiat, celălalt aflat la început de drum artistic) prin prisma subiectului de mare actualitate în lumea contemporană. Fiul reprezintă ultima parte a unei trilogii de mare succes în lumea francofonă și numai, scrisă de tânărul dar surprinzător de maturul Florian Zeller. Mama a avut premiera românească la Nottara, în primăvara lui 2022, iar Tatăl are premiera zilele acestea la Bulandra; la Teatrul Clasic Ion Slavici Arad, Tatăl se joacă încă din anul 2018, în regia lui Radu Iacoban).

Premiera Fiului a concis și cu intrarea în circuitul artistic a Sălii Transilvania a Teatrului Regina Maria, o sală studio perfectă pentru astfel de montări: Bobi Pricop a profitat la maximum de intimitatea spațiului, de distanța foarte mică dintre scenă și public, care simte astfel că are propriul rol, că respiră împreună cu personajele propriu-zise. Tânărul regizor a înțeles perfect mesajul lui Zeller, dar nu ar trebui să ne mire: sunt din aceeași generație și ambii au curajul și frenezia de a aborda subiecte incomode, de mare actualitate. Cele două războaie mondiale au schimbat definitiv percepția asupra bolilor psihice. Dacă până la 1914, depresia nici măcar nu exista în vocabularul de specialitate, iar simptomele acesteia erau asociate cu așa numita isterie, boală prin excelență feminină (într-o lume pregnant misogină), după 1945 încep să fie acceptate în spațiul public diversele tulburări neuro-psihiatrice, dar lumea încă nu era pregătită să discute despre depresie. Războiul din Vietnam va aduce o reparație morală, pe cât de dureroasă, pe atât de necesară, sindromului post-traumatic, dar simptomele depresiei erau „tratate” în continuare prin ședințe nenumărate la psiholog. Depresia, ca boală, și nu ca stare de moment, va fi acceptată surprinzător de târziu, spre sfârșitul secolului XX, în spațiul public. Cu toate acestea, în spațiul ex-comunist, din care face parte și România, bolile neuro-psihice reprezintă, din păcate, în continuare, un tabu, despre care nu se discută deschis aproape niciodată nici în spațiul public, dar nici în cel privat. Florian Zeller abordează cât se poate de deschis un subiect sensibil: drama adolescenților fragili, incapabili să facă față caruselului de așteptări din partea familiei și a societății, incapabili să își găsească locul într-o familie disfuncțională (ca atât de multe altele). Fiul – Nicolas, de 17 ani, este incapabil să se regăsească într-o societate competitivă, iar divorțul părinților îi agravează nesiguranța și incertitudinile. Robert Balint, la rândul său adolescent, redă perfect nesiguranța, stângăcia tânărului Nicolas, impertinența de a-și acuza părinții și a de a divaga subiectul de la propria dramă, atât prin gesturi, cât și prin dicție. Cu siguranță că atât Bobi Pricop, cât și tatăl, la propriu și la figurat – Richard Balint/Pierre s-au gândit cât se poate de serios dacă Robert e capabil să facă față unui astfel de rol, care oricând poate da naștere unor efecte în plan personal greu de anticipat și de controlat. Dar Richard Balint nu e la primul rol de o asemenea complexitate emoțională (și el și Mama – Corina Cernea, au jucat în F.A.D., noduri și plăci, o altă montare de succes din 2018, regizată de Horia Suru, care aduce în prim plan drama unei boli neuro-degenerative încă greu de înțeles și de acceptat – Alzheimer, iar în Creștini, regizată de Radu Iacoban, aduce în prim plan o dramă existențială de o cu totul altă natură, dar la fel de complexă prin efectele sale). Experiența unor astfel de roluri transpare încă din primele momente în Fiul: gesturi minimaliste, tonul vocii atent controlat, naturalețe în tot ceea ce face și spune, fără pic de exces, tocmai pentru că boala în sine este un exces, pe care nu îl înțelege, deci nici nu are cum să îl accepte. Corina Cernea, Anne, mama, face un rol de compoziție bine construit: nesiguranța, fragilitatea emoțională generată de un divorț dureros peste care încă nu a putut trece și incapacitatea unui dialog real cu propriul fiu, o determină să își pună toate speranțele în fostul soț. Alina Leonte, Sofia, noua parteneră a lui Pierre, gestionează bine rolul de parteneră infiltrată peste noapte în viața tatălui, considerată principala vinovată pentru divorțul lui Pierre.

Decorul minimalist, culorile neutre reduse aproape doar la alb-negru, muzica în surdină, fără disonanțe, îi ajută pe spectatori să accepte subiectul și să trăiască alături de Pierre și Anne drama sinuciderii inevitabile a propriului lor fiu și sentimentul de culpabilitate pe care îl trăiește Pierre pentru că a crezut și a sperat până în ultimul moment că fiul său nu este bolnav și că va fi doar criza adolescentină clasică, de care vor râde peste ani și ani. Bobi Pricop a abordat un subiect dificil cu naturalețe, discernământ și transparență, eliminând pe cât posibil extremele: mama nu țipă, nu urlă, nu plânge în hohote, cum s-ar aștepta unii, Sofia nu face crize de isterie că trebuie să locuiască cu copilul bolnav din prima căsătorie a partenerului său. Pe de altă parte, nici Florian Zeller, nici Bobi Pricop nu și-au propus să o facă pe lupul moralizator (nu acesta este scopul piesei), ci doar îl provoacă pe spectator să fie mai atent la dramele celor din jur și să încerce să găsească soluțiile cele mai potrivite. Evident că nu este ușor pentru spectatorul părinte să urmărească o astfel de piesă (pe câțiva din sală i-am văzut rămași pe gânduri, preocupați), dar demersul artistic ajută, ca în multe alte situații. Publicul orădean are nevoie să iasă din tiparele cotidiene și să fie provocat, iar Bobi Pricop și echipa Teatrului Regina Maria reușesc să facă acest lucru.

Fiul – Teatrul Regina Maria Oradea