După o vară lungă și vacanțe care mai de care, iată că toamna aduce cu ea și apariții editoriale, unele inedite, altele traduceri noi la titluri „clasice”. Cu alte cuvinte, avem de unde alege. E ca un fel de preambul la „Gaudeamus”, târgul de carte al toamnei, cel care aduce multe noutăți. Și încă ceva, nu pot să nu remarc politica editorială a Editurii Litera; cred că este editura care reușește să-și mențină aproape cititorii fideli, indiferent de vârstă sau de preferință literară. Traduceri bune, editări îngrijite de text, coperți inspirat alese, identitatea colecțiilor asigurată.
Karl Ove Knausgård, „Lupta mea. Cartea a treia: Insula copilăriei”
„În prima luni când a plouat, și eu, în cizme de cauciuc și geacă de ploaie, am traversat în fugă dalele din curte, strângând în mână cheia, vesel și mândru de situație, am putut doar să bag cheia în broască, nu s-o și răsucesc, oricât efort am depus. Parcă era înțepenită. După zece minute am început să plâng. Mâinile îmi erau roșii și reci, turna cu găleata, toți ceilalți copii erau de multă vreme la casele lor. Exact atunci a trecut în jos pe stradă una dintre vecine, pe care n-o știam prea bine – era bătrână și locuia cu soțul ei în casa cea mai de sus, chiar la marginea pădurii, dincolo de terenul de fotbal -, și când am văzut-, n-am stat pe gânduri, pentru că n-avea nici o legătură cu părinții mei, am strigat după ea, rugând-o, cu lacrimi pe obraji, să mă ajute. A acceptat. Pentru ea n-a fost nici o problemă! A răsucit puțin cheia și a întors-o în broască. Clic! ușa s-a deschis. I-am mulțumit și am intrat. Atunci am știut că nu cheia, ci eu eram problema.”
«A fost una dintre cele mai ciudate priveliști pe care am văzut-o vreodată.
Imaginea tatei nu se potrivea pur și simplu cu „broscuța”, fără nici o îndoială. Iar, dacă era nevoit să intre în ea, în mod clar n-ar fi trebuit să stea pe scaunul din dreapta, era o priveliște ce friza grotescul, în special atunci când mama s-a așezat la volan, a pornit motorul, și-a întors capul și a dat mașina înapoi pe alee.
Tata nu era făcut să fie pasager, în mod limpede.»
J.P. Donleavy, „Roșcovanul”
„Ocoli pe după casă. Uitându-se la dafini. Întuneric. Aprinde lumina asta. Domnișoara Frost menține curățenia în bucătărie. În camera ei. – Te rog, nu te ridica, Lilly, las´ pe mine. – Lăsați-mă pe mine. Sunteți obosit. Nu-i nici un deranj, domnule Dangerfield. – În această ultimă noapte, Lilly, spune-mi Sebastian. – Nu pot. Nu mă obligați, dar haideți să stați jos. Mă ocup eu. Pe dumneavoastră vă așteaptă o călătorie așa de lungă. – Da. Ești foarte amabilă. Pot să arunc o privire în cartea ta, Lilly? – E groaznică. – Lilly, mi-e teribil de frig, cred că de la plimbarea aia îmi vine un pic să strănut, am nasul înfundat. Pot să mă bag în patul tău plăcut și cald? – N-ar trebui. – Numai până îmi înfing dinții în bacon și-n ouă. – Sunteți groaznic, domnule Dangerfield. – Buiota ta e de vină, nu pot fără ea.”
„- Am șarm. Aș fi un soț minunat. Și am fost chinuit fără milă. Dar poate am vrut să mă însor cu Constance Kelly doar pentru că știam că n-ar accepta niciodată. Dacă venea la mine și-mi spunea O, dragul meu Kelly, cedez, sunt a ta, aș fi sărit glonț pe ea și apoi o ștergeam de două ori mai repede. Dacă stau acum și mă gândesc, singura dată când am fost fericit a fost în armată. Mai puțin în Sud, în aceeași garnizoană cu sărăntocii ăia nenorociți. Dar mi-a fost al naibii de bine. M-am îngrășat. Comandantul companiei era un tip de la Harvard, așa că nu e nevoie să mai spun că m-a pus la un birou mare, cu un om care să-mi facă cafeaua. Și-i ascultam pe toți netrebnicii ăia plângându-se de mâncarea mizerabilă și Doamne, mi-e dor de mâncarea mamei, dar eu le-am spus că mama n-ar găti niciodată așa de bine. Să mă bată și mai multe nu. Mâncarea aproape mi-a șubrezit voința în așa măsură încât era gata să îmbrățișez o carieră militară, până când am descoperit că poți să ai parte de asemenea mâncare și afară, dacă faci bani. ”
Peter Swanson, „Cei care merită să moară”
„Miranda a tresărit ușor și m-am întors să mă uit la ea în lumina pâlpâitoare a ecranului de doi metri. Avea ochii închiși, buzele ușor desfăcute. Adormise. M-am uitat la ea lung o vreme, în loc să mă uit la film. Umbre adânci îi accentuau rotunjimile, iar fața ei, în lumina televizorului, părea o versiune alb-negru a ei însăși. Gura i s-a deschis puțin mai mult și un nerv i se zbătea în tâmplă. Eram fascinat de frumusețea ei naturală și, în același timp, îmi dădeam seama că nu avea să îmbătrânească frumos.”
„Și apoi Brad era acolo, cu fața lui fantomatică, ridicându-și cheia franceză. Am privit, fascinată, apoi mi-am dat seama că ambele chipuri, al lui Brad și al lui Lilly, se întorseseră către mine. Cheia a coborât și o durere ascuțită mi-a explodat în cap. Genunchii mei s-au înmuiat și dintr-odată eram pe podeaua rece, plină de rumeguș, cu o mână pe cap. Brad s-a aplecat peste mine. Mi-a apucat mâna și mi-a dat-o deoparte. Șapca îmi căzuse. O să mor, mi-am spus. Am auzit șuieratul cheii când Brad a învârtit-o a doua oară în aer.”
Bastian Obermayer, Frederik Obermaier, „Panama Papers. Cum își ascund banii cei bogați și puternici”
«Una din numeroasele învățături trase de pe urma Snowden-Leaks este că un computer este cât de cât sigur doar dacă nu a fost niciodată conectat la rețea. Când un „air gap” – adică un spațiu de aer – îl desparte de alte sisteme. Serviciile secrete pot telecomanda mai nou până și telefoane mobile închise. Să intri într-un computer conectat la un WLAN este așadar o joacă de copii. În cazul existenței unui air gap în schimb, un spion ar trebui să fie chiar în fața computerului respectiv, deci în turnul Süddeutsche Zeitung, trecând pe lângă serviciul de securitate de la intrare.»
„Africa este incredibil de bogată. Jumătate din zăcămintele mondiale de diamante se află pe teritoriu african, un sfert din resursele globale de aur, 10% din rezervele de petrol, 9% din rezervele de gaze. În plus, uraniu, minereuri și multe altele. Populația nu beneficiază de nimic din toate acestea. Banii dispar, pur și simplu, în conturile unor mari concerne multinaționale sau în depozitele de bani ale elitelor. Experții apreciază că în fiecare an se scurg din Africa peste 50 de miliarde de dolari. 50 de miliarde de dolari! Pe deasupra, statele africane pierd circa 38 de miliarde de dolari din impozite, fiindcă firmele care operează acolo își transferă câștigurile în paradisuri fiscale, după cum a constatat în 2013 un grup de experți, sub conducerea lui Kofi Annan.”
Material realizat cu sprijinul Editurii Litera.
