Apariții editoriale pentru toate vârstele, colecții care cresc numeric și valoric de la un titlu la altul, copii atrași spre lectură, tineri dornici să caute continuarea celor deja citite, maturi gata de noi aventuri literare. Iată că ultimele titluri adăugate în portofoliul Editurii Nemira vin să consolideze cei 25 de ani de experiență editorială pe piața românească. Nu pot să nu remarc pinguinul care completează fericit trilogia lui Jill Tomlinson, traducerea din Molina care e chiar consistentă din toate punctele de vedere, iar „Gramatica lui Dumnezeu” e numai bună pentru a completa colecția „Babel”.
Stefano Benni, „Gramatica lui Dumnezeu”
„Nu ar trebui să se vorbească despre Dumnezeu. Nu îi cunoaștem limba. Universul se manifestă și dispare fără cuvinte, noi suntem cei care inventează o voce pentru a da glas tăcerii îngrozitoare. De la primul țipăt de teamă pe care omul îl scoate pe Pământ, fiecare propoziție e un pic mai mult decât tânguirea unui animal. Putem doar să ascultăm. Ca vraja unei muzici îndepărtate în inima nopții. La ce ne ajută să știm cine a scris-o, cine cântă, cui îi este dedicată acea iubire? De ce să îl tulburăm pe Dumnezeu, mai ales că istoria e plină de zei nenorociți și fără de putere? De ce îi conferim Lui chipul nesigur al ideilor și al rugăciunilor noastre?”
„Cu multe secole în urmă, a spus unchiul Nabucco, jucam fotbal în campionatul de amatori. S-au schimbat multe de atunci și patru lucruri în mod evident.
Adică eu, subsemnatul, balonul, terenul și rolul fundașului.
Nu se știe din ce motiv misterios, dar subsemnatul alerga mai susținut și mai mult.
În acea vreme de legendă, balonul nu era alb cu porțiuni colorate, ci de un brun-gălbui, de fapt, ca să fim exacți, de culoarea rahatului de vacă, cel puțin când era nou. După ce încasa primele lovituri, își schimba culoarea: vara era alb și șters, iarna se transforma într-o bilă de pământ.”
Jennifer Brown, „Viața pe Marte”
„Am așteptat multă vreme în sufrageria Domnului Moarte, prea speriat ca să mă mișc din loc, prea speriat ca s-o iau la sănătoasa, prea speriat ca să fac orice. Am așteptat să-mi spună ceva, dar nu am auzit decât tusea aia măgărească, repetată destul de des. Ah, și am mai auzit și sunetul brichetei care prindea viață, urmată de fumul de țigară ce se ridica în vălătuci în sufragerie. Degetele începuseră să-mi transpire și să mă doară de cât de strâns țineam rucsacul de toartă.”
„Cash stătea tot în șezlongul lui, exact ca mai devreme, doar că de data asta era îmbrăcat cu uniforma lui de noapte: hanorac negru cu glugă și o pereche de bocanci. Lângă fotoliu era un sac de gunoi și o cutie. Brusc, mi s-a făcut din nou frică. Știam că aveam să mergem afară în seara aceea, dar tot nu știam la ce să mă aștept. Era și înfricoșător, și emoționant totodată și pentru orice eventualitate, am încercat să mă conving că o viitoare și eternă dietă de zombi bazată pe fețe ar trebui să fie chiar delicioasă.”
Antonio Muñoz Molina, „În noaptea timpului”
„- O să mă iertați că am ajuns cu întârziere la conferință? Mereu sunt grăbită, m-am rătăcit pe coridoare, a spus Judith.
– Doar dacă mă iertați că v-am întrerupt ieri din repetiții.
Numai că ea nu îl observase sau nu își amintea. Încă de la început nu se mai afla nimeni în jurul lui atunci când ea îi era aproape. Pericolul venea nu din neștiința de a-și ascunde dorința în fața celorlalți, ci din faptul că uita cu desăvârșire de existența celorlalți atunci când se afla în preajma ei. Așa cum în timpul comprimat al cântecelor sau al filmelor se producea o schimbare decisivă și permanentă doar din întâlnirea a două priviri.”
„Străbătea un oraș aglomerat și real, străbătea povestea și materia unui roman și totodată partea cea mai veche a memoriei unui bărbat pe care îl iubea. În această după-amiază de februarie, Judith pășea purtată de dispoziția ei pentru fericire în timp și în literatură pe aceleași străzi pe unde copilărise amantul ei, la sfârșitul altui veac, într-un oraș cu tramvaie trase de catâri și cu felinare cu gaz. Într-un fel, în cartea pe care trebuia să o scrie avea să se regăsească și rezonanța acestei memorii pe care, deși nu-i aparținea, o simțea atât de intimă. Ar fi vrut să se plimbe cu el și să-i pună întrebări. Vedea în capăt intrarea spre Plaza Mayor prin Arcul Cuchilleros și își amintea, din poveștile lui, de bărbatul care-i spusese să se ia după el când începuse să meargă singur la școală, un copil nu foarte diferit de cei pe care îi vedea acum jucându-se pe stradă, cu șorțulețe gri și espadrile și capetele rase, cu fulare și berete și fețe îmbujorate de frig, apropiindu-se ca să-i ceară ceva, atrași de aerul ei străin, la fel ca bărbații care se tot uitau după ea, spunându-i abia auzit lucruri neînțelese atunci când trecea cu pas grăbit pe lângă ușile tavernelor. Savura numele străzilor, pronunțându-le în șoaptă ca să-și exerseze spaniola, apoi le sublinia în paginile romanului.”
Kim Stanley Robinson, „Șaman”
«Pe pământul deschis și larg al preeriei au putut să facă pași mari și să parcurgă distanțe considerabile. Își foloseau lăncile pentru a se propulsa înainte, într-un ritm care semăna cu alergarea și astfel înaintau mult mai repede decât reușise vreodată întreaga haită a Lupului. Important era să rămână pe zonele cu roci mari de pe câmpie, care în unele locuri se înlănțuiau, întrerupte doar ici și colo de canale mlăștinoase, cu fundul plat. Dimineața le venea mai ușor, pentru că puteau păși chiar și peste acele canale; zăpada era tare, însă după miezul zilei se înmuia și scufundările erau mai frecvente. Click era atât de greu, încât se scufunda până la nivelul taliei, în vreme ce Thorn abia dacă se scufunda până la glezne. Sub unele porțiuni cu zăpadă exista posibilitatea să fie iazuri ascunse, așa că, după-amiaza era mai bine să rămână pe lespezile de piatră. Click numea acele plăci „burren”, bâzâind cuvântul timp ce mergeau grăbiți: burren, burren, burren.»
„A doua zi, după ce s-au trezit, au băut apă, au rămas lângă foc să se încălzească și api au plecat să-și facă nevoile. S-au ridicat înțepeniți, cu greu, și au pornit din nou la drum. Când ziua s-a scurs și au ajuns la ceea ce Thorn a spus că era un afluent al Râului de Miazănoapte de Apus, Elga și-a legat tălpigii și a pornit în frunte în josul unei văi presărate de petice de zăpadă mâncate de soare, făcând urme pe care să poată călca Loon; Thorn s-a ținut aproape. Acum, chiar spre ultima etapă a călătoriei lor, Thorn mergea mult mai încet, făcând fiecare pas de parcă asta i-ar fi solicitat toată forța, ca și cum ar fi fost istovit, lipsit de ce-al doilea sau al treilea avânt; doar câte un pas, fiecare solicitându-l la maximum. Așadar, din acest punct de vedere, ajunsese ca Loon, care s-a întrebat dacă nu cumva se rănise ori de câte ori rmăsese fără suflu. Thorn se mulțumea să clatine din cap ori de câte ori Loon îl întreba cum se simte, iar apoi pășea în același ritm.”
Jill Tomlinson, „Pinguinul care voia să afle mai multe”
„Clipind des ca să-și deschidă ochii împăienjeniți de somn, Claudius își aplecă ciocul spre vocea de la picioarele lui.
– Da, Otto, ce este?
– Simt ceva ciudat în burtică. Ca și cum i-ar lipsi ceva. Ce este?
– Cred că îți este foame.
– Ce este foamea?
– Sentimentul de lipsă din burtica ta. Și eu simt același lucru. Trebuie să mâncăm ceva. Hai să vedem dacă doamnele s-au întors de pe mare.
– Doamnele?
– Da, au mâncat pește și alte chestii din mare ca să vă poată hrăni pe voi, puii. O să-ți găsesc o mătușică drăguță care să te hrănească cu supă de creveți. E delicioasă. O să-ți placă, iar sentimentul acela de gol va dispărea pentru un timp.”
„- Ce crezi că facem? Unde găsim calamar și pește și crustacee și toate celelalte lucruri pe care ni le aduceau cei mari?
– În mare! a strigat Leo. Haideți cu toții. Către mare!
A pornit legănându-se într-acolo, dar Otto i-a dat un ghiont în burtă.
– Hai pe derdeluș, i-a strigat. E mult mai rapid
În curând se dădeau cu toții pe burtă pe derdeluș, alunecând pe gheață cu penele îmbibate de grăsime și prinzând viteză cu ajutorul aripioarelor puternice. La început nu știau să cârmească prea bine și au avut loc numeroase coliziuni. Otto s-a întâlnit din nou cu Josie când s-au lovit unul de celălalt.”
