Dincolo de iarnă este speranța

Ultima traducere din Isabel Allende în seria dedicată ei la Humanitas Fiction vine la niciun an după apariția cărții în spaniolă. Universul cărților celebrei autoare fascinează și cucerește noi și noi cititori, indiferent de vârstă, etnie sau cine știe ce alte diferențe. Cărțile i le-am descoperit acum mulți ani, când i-au fost traduse tot la Humanitas „Casa Spiritelor” și încă alte câteva titluri. Îi știam forța scriiturii, pasiunea cu care imersează în lumi atât de diferite de cea a noastră, dorința de a reconstrui până în cele mai mici detalii lumi interioare și nevoia de a mobila spații intime cu dorințe expandate în cele mai neașteptate forme. Așa că am luat Dincolo de iarnă ca pe o promisiune: că mă voi abandona voluntar preț de câteva ceasuri bune și-mi voi suspenda orice legătură cu cotidianul. Și așa a și fost.

Intrând treptat în subiect și încercând să țin pasul cu schimbările de perspectivă și cu succesiunea faptelor – două calități care fac din acest roman și un policier de bună calitate -, îmi tot reveneau în minte două cărți scrise de doi scriitori diferiți, dar care aveau în centrul lor tot lumea spațiului sud-american, un continent ce pare mult prea îndepărtat unor europeni ca noi, dornici mai degrabă să cunoască spațiul nord-american, în detrimentul celui de la sud. Cărțile cu pricina sunt Zgomotul lucrurilor în cădere de Juan Gabriel Vásquez, respectiv La garçonnière (Tangou pentru Lisandra titlul în traducerea românească) de Hélène Grémillon. Și așa mi-am adus aminte și de interviul cu scriitoarea, care, iată, are deja doi ani. Ambele romane au centrul acțiunii în Argentina, o țară bântuită și ea de războaie civile și de tot felul de dezastre care afectează populații întregi la nivelul evoluției și capacității de adaptare; la una dintre întrebările pe care i le-am adresat, Hélène Grémillon mi-a răspuns (interviul în întregime îl puteți citi aici):

„De ce junta militară argentiniană? Pentru cei 30.000 de morţi, 30.000 de „dispăruţi” în 7 ani. Nicio ţară nu s-a potrivit mai bine cu intriga cărţii mele ca ţara în care guvernează principiul impunerii, pentru că subiectul cărţii mele este tot despre impunere. Acesta este elementul cheie al acestei poveşti. Totodată, psihanaliza este regină în Argentina. În timpul juntei, numărul de psihanalişti în rândurile populaţiei nu a scăzut niciodată. Acest fapt sociologic mi-a atras atenţia. Psihanaliza este, cu siguranţă, fundamentul acestui roman.”

Toate scrierile care își au centrul acțiunii în unul sau altul dintre statele sud-americane împrumută, cum-necum, din realismul magic al celebrilor scriitori care fie s-au născut aici, fie au cunoscut acest univers și l-au descompus în interiorul sutelor/miilor de pagini de literatură de cea mai bună calitate. De aceea, cât timp am citit „Dincolo de iarnă” gândul mi-a tot fugit la cele două cărți menționate anterior. Senzația aceea de fatalism de neevitat, nevoia de a pătrunde la propriu în lumea aceea și de a încerca să schimbi cumva firul acțiunii, cruzimea și modul aceasta denaturează relațiile interumane dintre personaje, transformă timpul parcurgerii cărții într-o adevărată suspendare; pur și simplu te trezești decuplat de la tot ceea ce înseamnă viață cotidiană și trăiești cu și prin intermediul personajelor din carte.

În Dincolo de iarnă, Evelyn, Richard și Lucía duc cu ei peste tot povești de viață incredibile, tragedii de neînchipuit unora ca noi, crescuți într-o lume unde războiul pare a fi un pericol mult prea îndepărtat. Își poartă cicatricile cu o demnitate greu câștigată, își închid în universul interior toate frământările și toate inadaptările, refuză de multe ori să comunice cu cei din jur, ba chiar aleg muțenia ca formă de comunicare supremă. Pentru că da, și muțenia spune ceva. În jurul celor trei personaje gravitează familiile acestora și povești de viață atât de bine documentate și excelent redate în scris, încât de multe ori ai tendința să spui ar putea fi și a ta una sau alta dintre familii. Documentarea cu o acribie demnă de un bun istoric este o caracteristică a Isabelei Allende și este una dintre trăsăturile pentru care ea este iubită de cititorii de pretutindeni. Pentru că, în felul acesta, ea reușește să vorbească despre orori și tragedii de nedescris dar fără să pară prea violentă scriitura, sau fără să aducă prea mult sânge în fața ochilor. Și cred că aici rezidă una dintre cauzele pentru care romanele ei sunt și premiate.

Richard este personajul central masculin, căruia Isabel Allende i-a construit universul interior și cel social cu o migală greu de regăsit în multe alte cărți. Aflăm detalii despre el ca cele de mai jos:

„Richard a mâncat două porții, deși printre cartofi, fasole verde și bucăți de dovleac pluteau și bucăți de cane de vită. Grație unui regim disciplinat, reușise să-și țină în frâu sistemul digestiv: se ferea de gluten, era alergic la lactoză și evita alcoolul dintr-un motiv mult mai serios decât ulcerul. Idealul lui era să se hrănească cu plante, dar avea nevoie de proteine, drept care inclusese în regim oarece produse ale mării lipsite de mercur, șase ouă bio și o sută de grame de brânză uscată pe săptămână. Urma un plan de cincisprezece zile, două meniuri fixe pe lună; astfel cumpăra strictul necesar și gătea în ordinea prestabilită ca să nu arunce nimic. Duminica improviza ceva cu produsele proaspete din piață, doar atunci își permitea să dea frâu liber imaginației. Nu punea gura pe carne de mamifere, cum să mănânce animale pe care nu voia să le ucidă, nici pe carne de pasăre – avea oroare de crescătoriile industriale și nici n-ar fi fost în stare să sucească gâtul unui pui. Dar îi plăcea să gătească, iar când o mâncare îi ieșea bine, visa să o împartă cu cineva, de pildă cu Lucía Maraz, care se dovedise mai interesantă decât precedenții chiriași de la subsol. Se gândea tot mai des la ea, era bucuros să o aibă acum în casa lui, chiar dacă pretextul incredibil fusese Evelyn Ortega. Și culmea, era mult mai binedispus decât ar fi fost cazul; se întâmpla ceva ciudat, trebuia să aibă grijă….”

Și da, se vor întmpla multe, inedite și de nestăvilit întâmplări, care vor fi pentru cei trei adevărate pietre de încercare în asumarea propriilor destine. Și odată cu înaintarea în narațiune aflăm și foarte multe detalii despre trecutul celor trei. Revin tot la Richard:

«A trăit primele alegeri libere. Oamenii au respins guvernul militar și pe acoliții său, și l-au ales pe candidatul opoziției; dar istoria le-a jucat o festă și omul a murit înainte de a apuca să-și ocupe postul. Vicepreședintelui său, José Sarney, un latifundiar apropiat de militari, i-a revenit sarcina de a inaugura „Noua Republică” și de a consolida tranziția spre democrație. Era un moment fascinant pentru un împătimit de științe politice precum Richard. Țara se confrunta cu probleme de tot soiul, avea cea mai mare datorie externă din lume, stagna în recesiune, puterea economică era concentrată în câteva mâini, inegalitatea îi condamna pe toți la sărăcie. Avea deci material din belșug pentru cercetare și pentru articolele pe care avea de gând să le publice, dar, pe lângă pariurile intelectuale, exista tentația irezistibilă de a profita din plin de tinerețe în ambianța hedonistă în care aterizase.»

Deși aduce în prim-plan probleme ale lumii contemporane care sunt adevărate flagele sociale – violența stradală, războaiele civile, migrația, refugiații și problemele lor -, Isabel Allende încearcă să ne aducă în lumea aceasta a realității crude pigmentând cu amănunte ce țin de evoluția personajelor centrale ale cărții. Și Richard are parte de multă atenție și din acest punct de vedere, capătă viață pe măsură ce citim paginile, iar viața lui capătă culoare și forță de nebănuit la începutul romanului.

„I-a devenit cea mai bună parteneră de petrecere, deși Richard o ținea cumva la margine, de parcă ar fi fost un manechin care se însuflețea doar în prezența sa, ca să-l întovărășească în barul cu băutură și cocaină. Însemna atât de puțin pentru viața lui, credea el, încât, ca să fie mai simplul îi zicea Garota, numele generic al fetelor frumoase din Ipanema, din vechiul cântec al lui Vinicius de Moraes. Ea l-a inițiat în colțul cu droguri și l-a tras la masa de poker din spate, unde se miza pe sume mici și se pierdea fără consecințe serioase. Ea neobosită, putea să bea și să danseze toată noaptea și a doua zi să se ducă direct la lucru – era administratorul unui cabinet dentar. Îi povestea lui Richard viața ei inventată, de fiecare dată altă versiune, într-o portugheză frenetică și învălmășită, care pentru el suna ca o muzică. La al doilea pahar el începea să se jeluiască despre situația tristă de acasă, la al treilea îi plângea pe umăr. Garota i se așeza pe genunchi, îl săruta până la sufocare și se freca de el cu niște mișcări atât de excitante, încât ajungea casă cu pantalonii pătați și o neliniște în suflet care nu atingea însă remușcarea. Richard își planifica ziua în funcție de întâlnirea cu fata asta care conferea culoare și gust existenței sale. Veșnic veselă și binedispusă, Garota îi amintea de Anita din vremurile ei bune, cea de care se îndrăgostise la școala de dans și care acum dispărea rapid în ceața nenorocirii care o lovise. Cu Garota redevenea un tânăr lipsit de probleme, cu Anita se simțea nelalocul lui, îmbătrânit și judecat.”

Recunoaștem în aceste rânduri pasionalitatea atât de caracteristică oamenilor care se nasc și/sau trăiesc în spațiul sud-american. Și e o trăsătură pe care o poartă cu ei oriunde în lume. Și toate personajele din „Dincolo de iarnă” își trăiesc viețile cu aceeași intensitate, deși la prima vedere nu pare să răzbată nimic neobișnuit din rutinile lor cotidiene. Dar vă las pe voi să descoperiți modul cum a ales să construiască Isabel Allende narațiunea, o să vă delectați citind pagini de o bună calitate literară.

Dincolo de iarna din care pare că niciun personaj nu reușește să răzbată este speranța unei noi vieți. Dacă ajung să-și vadă visurile cu ochii sau nu, rămâne să descoperiți voi citind romanul Isabelei Allende. Vă asigur că veți străbate anotimpul înfrigurării cu o febrilitate care face casă bună cu tensiunea acțiunii.

Editura: Humanitas Fiction