„Hornuri de argint” de Titus Radu

Proza autohtonă contemporană îmi oferă adeseori surprize plăcute. Bucuria îmi este și mai mare când descopăr câte o bijuterie printre cărțile puțin sau deloc popularizate, cum este și cazul romanului lui Titus Radu, un scriitor despre care nu știam nimic până de curând. Hornuri de argint este cel de-al doilea roman al său, după debutul cu Emigration blues, în anul 2015. Sub această frumoasă metaforă a hornurilor de argint se ascunde o poveste frumoasă și tristă, în care se găsesc în doze egale iubire, dramatism, probleme socio-politice, dar și istorice, pe un fundal preponderent rural – un sat româno-maghiar situat la frontiera de vest a României este principalul loc în care se desfășoară acțiunea romanului, dar este, în același timp, și un personaj, pentru că în jurul său se strâng firele poveștii, dramele individuale sau colective.

Ne aflăm în anii de după revoluție, ani tulburi în care multe posibilități par a se deschide, însă nu pentru toată lumea. Romanul debutează alene și nimic din banalitatea și simplitatea acestui început nu sugerează intensitatea ulterioară și nici dramatismul întregii istorii din paginile sale. Cum spuneam, un sat de graniță. Acolo este trimis subofițerul Gheorghe Panait, personaj-narator, să-și îndeplinească serviciul, la pichetul de grăniceri. Hmmm, mi-am zis – o poveste cu iz cazon ce putea fi captivantă sau anostă, rămânea de văzut. Nu a durat prea mult până ce istorisirea a început să-mi stârnească interesul. Gheorghiță și câinele său Dino, un exemplar admirabil, dar agresiv, își fac treptat loc în sânul satului de adopție, devenind pioni importanți în șirul de evenimente ce vor urma.

„Asta s-a întâmplat chiar în ziua în care Dino împlinea trei luni, era pe picioarele lui, avea dinți, avea gheare și singura lui preocupare era să răvășească toată casa. Casa, pentru că peste  iarnă nu l-am mai lăsat să doarmă în curte, un motiv în plus să le par ciudat nu numai celorlalți săteni, dar chiar și Mariei. Însă, așa cum ea căuta în silueta strâmbă a țevilor triste de pe case o poveste cu un sat de argint, așa puteam să-mi permit și eu acest moft, adică să-mi dedic tot timpul liber unui câine de la care așteptam să văd într-o bună zi noblețea Carei amestecată cu demența din ochii de sânge ai Ducelui. Voiam lângă mine un criminal aristocrat.” (pag. 21-22)

 În spațiul molcom al satului cu hornuri de argint, viitorul lui Gheorghiță ar putea fi frumos și luminos. Oamenii își au rosturile lor, în pofida animozităților dintre români și maghiari, viața curge aparent liniștit, ca în orice alt sat. Conviețuirea celor două etnii și-ar fi putut păstra ritmul egal dacă nu ar fi intervenit anumite incidente și intrigi care să dezlănțuie lava ce fierbea în adâncuri. Și cât de ușor este să răspândești zvonuri, să insufli o anumită stare de spirit într-o comunitate atât de mică precum e cea rurală, dacă ai mijloacele necesare pentru a propaga anumite idei și autoritatea pentru a putea manipula mase. Deși comunismul fusese înlăturat, năravurile acelei epoci nu-și dăduseră duhul.

„Pe drumul de întoarcere, Maria mi-a cerut să-i explic ce se întâmplă, fiindcă acum se părea că nu mai vorbim doar de niște scorneli de-ale popii, care, uite, de data asta a avut dreptate, cât e el de mincinos. Adică o coloană de vreo sută de soldați, care să mai și cânte despre Ardeal, ei bine, ăsta nu mai e un zvon, ci e o realitate de roată îngrijorarea. Aș fi putut să-i spun Mariei adevărul, dar eram interesat ca Hornul să decurgă așa cum trebuie și să obțin pământul lui Levente.” (pag. 127)

Gheorghiță, deși este o „vinitură”, așa cum îl numește unul dintre țărani, are oarece autoritate și un anumit statut, prin funcția pe care o are în rândul grănicerilor. Va rămâne însă un pion, fie el și important, în acest joc parșiv de care, fără s-o știe, depinde nu doar destinul său, ci și destinul lumii care l-a acceptat. Căsătorit cu o unguroaică, Moriko/Maria, are parte și de iubire din plin, și de o gospodărie frumoasă pe care fata o face să crească pe zi ce trece. Dar ar fi fost prea frumos ca totul să rămână așa. Universul acela calm și primitor în care Gheorghiță și-a găsit un rost se va destrăma sub forța unui vârtej de împrejurări căruia nimeni nu i se va putea opune. Împrejurări și întâmplări care nu sunt redate cronologic, ceea ce conferă o doză de suspans narațiunii, chiar și atunci când rezultatul final este dezvăluit înaintea factorilor care l-au provocat.

„O mai purtam și ca pe o durere intimă, dar, în văzul lumii, a rămas doar o poveste, iar eu o prezență care-i păstra amintirea.” (pag. 157)

În romanul lui Titus Radu viața pulsează în fiecare frază, sfera materială părând cea dominantă, la o primă privire. Dar, dacă citești printre rânduri, simți emoția care răzbate, cu implicațiile ei. Sau cel puțin așa am perceput eu cartea. Limbajul simplu face ca scriitura să pară atât de vie, iar personajele și întâmplările par și ele desprinse din universul cotidian. Citești cu plăcere, savurând fluiditatea textului și noianul de întâmplări, ca și cum ai asculta un prieten care își deapănă povestea în tihnă și, uneori, cu umor. Și, încetișor, tragismul întregii istorisiri te învăluie în plasa sa. Pentru că, sub această simplitate a discursului se ascund idei profunde, o analiză tranșantă a unei lumi, a unei societăți de care nu suntem străini. Multe aspecte ne par familiare, iar confruntarea cu realitatea poate fi dureroasă. Chiar dacă avem de-a face cu o ficțiune, chiar dacă faptele relatate nu au un corespondent direct în realitate, regăsim în romanul acesta o oglindă crudă a vremurilor pe care le-am străbătut. Poate vă întrebați ce-o fi cu acele „Hornuri de argint”. Veți găsi în carte o explicație, iar când o veți citi, veți desluși cât de amplă este această metaforă și cât de reprezentativă este ea pentru noi, cei de ieri, cei de azi, cei de mâine.

Editura: Paralela 45

Colecția: Avanpost

Anul apariției: 2017

Nr. de pagini: 200

ISBN: 978-973-47-2638-7

Cartea este disponibilă pe Libris.ro sau pe site-ul editurii.