Lectura ca mod de a face față unei veri capricioase

Pentru o bună parte a românilor, vremea a devenit un subiect de conversație obligatoriu, iar pentru o (și mai) mică parte dintre ei chiar o obsesie. Ambelor categorii mai sus menționate, vara lui 2018 le-a oferit numeroase momente savuroase de comentat. Dar, indiferent cât de meteosensibili suntem, anotimpul caiselor și pepenelui este îndeobște și anotimpul vacanțelor. Iar cea mai la îndemână metodă de a-ți umple timpul într-un mod constructiv, indiferent cum este vremea, este, fără doar și poate, lectura. Ne bucură faptul că cele mai recente statistici realizate relevă faptul că românii au un apetit pentru lectură în creștere și că se cumpără cărți. Pentru a face față mai ușor capriciilor vremii (aparente, am zice noi), editurile de prestigiu ne oferă o listă generoasă de titluri, în ediții foarte atent îngrijite, dintre care am reținut pentru început, un roman cu o scriitură cursivă, ușor de citit și datorită traducerii bine realizate, propus de Editura Nemira: Cum să oprești timpul, scris de Matt Haig.

Tânărul autor britanic este deja consacrat ca autor de cărți atât pentru adulți, cât și pentru copii, tradus în peste 30 de limbi, iar grupul editorial Nemira i-a tradus în limba română patru din cele mai cunoscute cărți ale acestuia. Cum să oprești timpul propune o temă cu care românii cu o cultură generală solidă sunt familiarizați: tinerețe fără bătrânețe. Drama unui englez cu origini franceze, născut în plină epocă a Renașterii și a Reformei, la data de 3 martie 1581, este aparent surprinzătoare pentru cititorul contemporan, invadat prin toate căile de comunicare media de tehnici și mijloace de prelungire a vieții, care își dorește să trăiască cât mai mult cu putință. Parcurgând cele peste 360 de pagini ale romanului, aflăm că nu este atât de ușor să trăiești peste 400 de ani, tocmai lipsa ridurilor și ale celorlalte semne ale îmbătrânirii determinându-te să te muți periodic pentru a-ți salva viața. În ciuda unui fizic de invidiat, Tom Hazard – personajul principal – nu este atât de invincibil pe cât ar crede cititorul la prima vedere. Dacă peste 400 de ani a supraviețuit diferitelor epidemii și boli, chiar și banala răceală fiind o necunoscută pentru organismul său, acesta descoperă că trebuie să învețe să trăiască cu o cu durere de cap permanentă, sâcâitoare, datorată unui element cheie: memoria. Oamenii obișnuiți nu au de ce să fie invidioși:

„Uneori durerea parcă dispare, iar alteori capul mi se transformă într-o durere generalizată, care de obicei coincide cu rememorarea. E mai puțin o durere de cap și mai mult o durere a amintirilor. O durere a vieții.” (p. 57)

Da! Muritorul de rând își dorește să aibă o memorie de excepție, dar Tom Hazard vine și demonstrează că orice calitate excepțională vine la pachet cu reversul medaliei, care se dovedește adeseori greu de gestionat, o povară de care ai vrea să scapi, dar nu prea ai cum!

Încă din primele pagini aflăm că Tom nu este o excepție, că mai sunt alte câteva de zeci de persoane asemenea lui, care învață să se integreze în societate, fără a putea rămâne prea mult timp într-un loc. Aceștia sunt grupați într-o societate secretă condusă de un anume Hendrich, mai bătrân chiar și decât Tom Hazard, care conduce dictatorial sub pretextul că le apără interesele celor care nu pot îmbătrâni. Misiunea lui Tom este, înainte de toate, să supraviețuiască într-o lume care se schimbă într-un ritm din ce în ce mai rapid. Cu mai bine de un secol în urmă, când Hendrich îl cooptase în societatea Albatros, Hazard are noi obligații, printre care să identifice pe cei asemenea lui și să-i convingă să devină membri ai acestei organizații. În paralel cu misiunile trasate de Hendrich, se străduiește să ducă o viață „normală”, cu ocupații banale, care să îi asigure subzistența. Întâlnirile cu cei asemenea lui îl fac să realizeze că:

„Asta era deprimant când cunoșteai alți albatroși. Îți dădeai seama că nu eram deloc speciali. Nu eram supereroi. Eram bătrâni. Atâta tot. Iar în cazuri precum al lui Hendrich, chiar nu mai conta câți ani, câte decenii ori câte secole trecuseră, pentru că trăiai permanent în limitele personalității tale. Nicio expansiune a timpului sau a spațiului nu putea schimba asta. Nu reușeai să scapi de tine însuți.” (p. 19)

Spre deosebire de Hendrich, care face eforturi considerabile pentru a-și prelungi viața, Tom Hazard își dorește să fie un om ca oricare alții, să se îndrăgostească din nou, deși șeful său îi explicase de nenumărate ori de ce tocmai asta era de evitat, și să își găsească fiica, despre care aflase cu mai bine de 400 de ani în urmă, că îl moștenise, că era asemenea lui.

Capitolele romanului se succed rapid, autorul apelând la tehnica flash-back-ului pentru ca cititorul să poată înțelege mai bine drama lui Tom Hazard: efortul uriaș pe care îl depune acesta pentru a trece peste moartea marii sale iubiri Rose, petrecută în vremea lui Shakespeare, și soluția salvatoare pentru a supraviețui: muzica. Ocupația actuală – profesor de istorie – îi oferă șansa de a asimila mai ușor amintirile (adevărate lecții de cultură generală oferite de Matt Haig), dar și șansa de a se îndrăgosti din nou, iar cercul se va închide odată cu găsirea fiicei pierdute – Marion. Nimic nu e întâmplător: găsirea unui volum din Eseurile lui Michel de Montaigne într-un aeroport din Pacific, în drum spre reîntâlnirea cu un vechi prieten, cu care se cunoștea de mai bine de 250 de ani, este indiciul clar că eforturile sale nu au fost zadarnice:

«Mă mut la o altă secțiune a librăriei, numită „Gânditori”, alcătuită din cărți în engleză și traduceri tot din engleză. E o zonă mai mică decât cea dedicată cărților de afaceri. Confucius. Grecii antici. Atunci văd un tom cu o copertă simplă, academică.

Eseuri de Michel de Montaigne.

Aproape că mă prefac în cenușă. Rostesc până și numele fiicei mele cu voce tare, pentru mine însumi, ca și cum aș fi aproape de ea din nou, ca și cum o parte din noi e inclusă în fiecare carte pe care am iubi-o. O ridic, o deschid la întâmplare și citesc o propoziție: „Nimic nu fixează mai tare un lucru în memorie decât dorința de a-l uita.” Simt cum mi se umplu ochii de lacrimi.» (p. 304)

Dacă romanul lui Matt Haig ne propune o abordare „umană” a timpului, scriitoarea chineză Wang Xufeng ne propune o abordare foarte interesantă a timpului, din perspectiva arborelui de ceai și a minunatei licori rezultate în urma recoltării frunzelor sale magice, într-un volum de excepție ca prezentare (imagini color, hârtie velină groasă), dar și ca informație. Povestea ceaiului reprezintă un pariu câștigat pentru Editura Corint, o lectură de vacanță excelentă și nu numai.

Pentru europeni, China este asociată în prezent, din păcate, cu regimul totalitar comunist, care i-a marcat iremediabil în sens negativ ultimii 70 de ani, dar totodată nouă ne vin în minte atunci când ne gândim la această țară, Marele Zid Chinezesc, pagodele, budismul, dar și o minunată licoare limpede, cu efecte magice – ceaiul. Din această perspectivă, înțelegem demersul realizat de o scriitoare consacrată – Wang Xufeng – dar puțin cunoscută în spațiul literar european, cercetătoare la Muzeul Național al Ceaiului din China. Dacă trecem în revistă autorii chinezi traduși în ultimii ani, putem remarca faptul că unul din scopurile acestora este să modifice percepția comună occidentală cu privire la această mare putere economică și politică. Povestea ceaiului reprezintă o reparație morală și o completare a lacunelor pe care le au cititorii din afară spațiului est-asiatic despre una dintre culturile și civilizațiile cele mai vechi din lume. Cultivarea și consumarea ceaiului au contribuit din plin la crearea elementelor de originalitate ale civilizației chineze.

Ca orice altă plantă sau animal care a influențat direct – pozitiv sau negativ – evoluția omului, ceaiul are origini străvechi, învăluite în mister:

«De ce se crede că primul care a descoperit ceaiul a fost Shen nong, zeul agriculturii? Motivul este foarte simplu. Acest lucru este consemnat în scrierile clasice chinezești din Antichitate. În primul tratat despre ceai din lume, Cartea sacră a ceaiului, scris de Lu Yu, se spune că „ceaiul de băut ne-a fost dat de Shen nong, zeul agriculturii”. Cu alte cuvinte, consumarea ceaiului ca băutură i se datorează. Cercetătorii din diferite epoci care au studiat istoria ceaiului se bazează pe această consemnare care dovedește că descoperirea arborelui de ceai s-a făcut încă din Antichitate, în vremea lui Shen nong, adică acum 5000 de ani.» (p. 20)

Imaginile cu arborii seculari de ceai, de peste 800 de ani, care completează aceste informații, sunt ca un duș rece, care ne determină să fim mai atenți la această banală băutură cotidiană. Următoarele capitole detaliază cronologic, descoperirea calităților acestei plante, apoi comercializarea și cultivarea diferitelor soiuri de ceai. Evoluția atitudinii chinezilor față de ceai este analizată de Wang Xufeng cu ajutorul operelor literare ale epocilor respective, cititorul putând astfel să înțeleagă mai bine mentalul colectiv chinez. Astfel, aflăm că, în secolul I î.Hr.:

«Reguli pentru servitor este prima scriere literară din istoria studiilor despre ceai care amintește obiceiul consumării frunzelor proaspete ale acestei plante. În limba chineză, „infuzarea ceaiului” înseamnă și fierberea lui, ceea ce arată că modalitatea de preparare a băuturii prin fierbere începe deja să se formeze, însă rezultatul era diferit de „ceaiul din plante” de mai târziu, din perioada celor Trei Regate. Acesta din urmă era o fiertură groasă, care își avea originea în vremea când ceaiul încă nu era pus în vase. Peste frunzele de ceai se turna apă fiartă și se amesteca totul cu ceapă și ghimbir, formându-se o zeamă densă din plante. Se poate spune că acesta este strămoșul ceaiului lui Lu Yu de mai târziu. Lucrarea indică și faptul că licoarea devenise deja un element deosebit de important în ospătarea oaspeților și pătrunsese în sfera spirituală, lucru care dovedește statutul privilegiat pe care îl avea ceaiul în acea epocă.» (p. 37)

Capitolele se succed cu repeziciune, iar cititorul este subjugat de documentarea solidă a autoarei, corelată cu o selecție de imagini care scot în evidență evoluția ceremoniei ceaiului, inițial destinată exclusiv familiei imperiale și marilor aristocrați, care treptat se răspândește și în zonele vecine. Astfel ne completăm informațiile despre metodele de preparare, dar și despre ustensilele folosite, aflăm cum au preluat și perfecționat japonezii această ceremonie, ca, mai târziu, în debutul epocii moderne să aflăm cu stupefacție despre relatarea lui Nicolaie Milescu Spătarul, ca reprezentant al Casei imperiale ruse în China, cu privire la consumul de ceai. Informațiile furnizate de românul refugiat în Rusia vor juca un rol decisiv în implicarea rușilor în comerțul și mai apoi consumul propriu de ceai.

Apetitul deosebit al chinezilor pentru literatură este bine reliefat de autoare, care trece în revistă speciile literare cultivate în strânsă legătură cu consumul ceaiului, cum este și cazul cupletelor, mai ales al cupletelor de tip palindrom:

„Citind cupletele în timp ce ne delectăm cu ceai, vom simți că, în mijlocul tăcerii există mișcare, că ceaiul conține poezie, iar orizonturile ni se vor deschide larg.” (p. 182)

Denumirile ceainicelor, al tipurilor de cești utilizate de-a lungul timpului de către chinezi și japonezi, metafore filosofice sofisticate, demonstrează că noi, europenii știm mult prea puțin despre această civilizație complexă. Cu atât mai util este demersul cercetătoarei chineze de a ne familiariza cu o băutură pe care o tratăm mult prea superficial și care merită savurată într-un mod aparte, fără a fi distrași de tehnologia modernă sau de zgomotele cotidiene.

Cum să oprești timpul de Matt Haig