António Lobo Antunes – „Pe râurile ce duc…”

Este prima mea întâlnire cu scriitura lui Antunes și, după câteva pagini, îmi venea să renunț. Prea încâlcit și incoerent îmi părea totul. Dar am mai citit câteva pagini și apoi nici nu știu când am ajuns la sfârșitul primului capitol, căci nu poți citi cartea aceasta făcând pauze. Fiecare capitol, corepunzând fiecărei zile pe care protagonistul principal o petrece în spital, este scris parcă dintr-o suflare și cititorul nu are de ales decât să se conformeze ritmului alert, încercând să nu piardă șirul amintirilor ce se succed aparent fără logică, fără liniaritate. Spun aparent, pentru că toată această agonie are totuși un sens, unul pe care nu-l veți găsi încercând să prindeți firul epic, ci doar privind în ansamblu și extrăgând esența celor scrise, ajungând la miezul cărții. Pe râurile ce duc… nu este o carte care se citește ușor, chiar dacă ritmul de care pomeneam impune consecvență. La sfârșit de capitol trebuie să faci pauză, să digeri cele citite, și, pe măsură ce pătrunzi mai adânc în lumea lui Antoninho sau a domnului Antunes, începi să pricepi din ce în ce mai mult nu doar tainele cărții, ci și pe acelea alea vieții.

„ așa că nu făcea altceva decât să se uite pe geam și la ploaia de cercevele sau nici la geam și nici la cercevele, lucarna din care el pândea, cocoțat pe coșul cu rufele de spălat, servitoarea care tocmai începea să se dezbrace, nu a pomenit niciodată nici de servitoare și nici de ciudata blondă de la piscină când mergea la împărtășanie iar durerea s-ar zice că începea să-l mai lase, menajera domnului vicar curățând ciorchinii de strugure

– Ai păcătuit

iar el coborând împreună cu râul Mondego, săltând ici și colo în timp ce alerga în jos pe malul râului, erau mai multe pâraie care se despărțeau înainte să se unească din nou confundându-se cu ceața pulverizată prin aer de apă și cu tufele și cu arborii și cu tot felul de animale minuscule, iar el aproape la fel de slăbănog ca acum alunecând prin iarbă, a crezut o clipă că adormise dar era tot treaz ba chiar înspăimântat și cu lacrimi în ochi, e clar că nici un țipăt în ciuda tutror acestor țipete, iar dacă unchiul său cel atent” (pag. 33)

Personajul-narator este internat în spital din pricina unei boli parșive – acea „castană ghimpoasă”, cum o numește el, și această perioadă stârnește o amplă meditație asupra întregii sale vieți. Prin mintea pacientului se perindă imagini de demult, persoane dragi, persoane cunoscute, ori altele întâlnite fugar, despre care nu știe prea multe, dar care s-au înfipt puternic în memoria sa, dintr-un motiv sau altul. Fără vreo regulă, fără vreo cronologie, toate aceste amintiri năvălesc pur și simplu în mintea lui, în vreme ce prezentul își deformează contururile, fie din pricina bolii, fie din pricina iminenței sârșitului pe care aceeași minte încearcă să îl respingă cumva. Medicul curant devine „pata de pe pantof”, așa cum și alte figuri din trecutul mai îndepărtat sau mai recent capătă anumite mărci distinctive, uneori reprezentate de anumite fraze care revin ca din senin în mintea personajului. Un rezumat al acestei cărți ar fi dificil, dacă nu imposibil de făcut. Poți vorbi mult despre ea, fără să atingi toate dedesubturile, dar la fel de bine, în câteva fraze, poți să-i comprimi esența.

„singura lui frază vreme de doisprezece ani cât a locuit cu el, de îndată ce bunicul își lăsa tacâmurtile și începea manevra toată familia își lăsa tacâmurile, alarmată, așteptând, bunica prinzându-mă pe mine de cot cu o premoniție de veghe funebră până în clipa în care începea să se relaxeze cu un suspin de bucurie

– A reușit

iar muntele răsuflând ușurat devenea și el mai mare, picioarele tatălui meu complexe, ciudate

– Comoara mea

și maiorul binevoitor din fotografia lui spre deosebire de morții bunicii mele înfricoșător de ranchiunoși, cu dedicații într-o caligrafie așa de ascuțită încât te putea pișca dacă o atingeai, probabil ceea ce bunicul pescuia din gura lui erau tot dedicații din astea, nu oase de pește, în camera văduvei tatăl său o altă pendulă cu bătăi profunde

– Caramba

pe care zeci de

– Dragul meu

îl însoțeau cu bătaia aripioarelor lor apatice, el amintindu-și-o pe bunica sa când ștergea lacrimile mamei lui cu o batistă” (pag. 59-60)

Cred însă că, până nu o citești, nu poți înțelege pe deplin ce au spus alții despre ea. De câte ori urmează să scriu despre o carte, evit să citesc impresii ale altor cititori, mă limitez doar la textele de pe coperta a patra a acelei cărți, pe care, de altfel, le citesc și înainte de a începe lectura. În cazul acestei cărți, abia la final m-am apropiat de deslușirea sensurilor textelor de pe coperta a patra și simt nevoia unei recitiri, pentru a asimila mai bine mesajele acestei opere pe care, în prefața cărții, Dinu Flămând, cel care a realizat traducerea, o numește, pe bună dreptate, o capodoperă. S-a scurs ceva timp de când am încheiat lectura și n-am contenit a mă gândi uneori la cele citite, la tehnica pe care a ales-o Antunes, la nevoia mea de a vedea punctul în primele pagini, apoi la înțelegerea (parțială) a acestei scriituri care se aseamănă cu respirația. M-am mai gândit la râurile din titlu, la râul Mondego, în jurul căruia se învârte spațiul copilăriei lui Antoninho, dar, în același timp, la râuri ca metaforă, pentru că râuri ne curg peste tot și nu e obligatoriu ca ele să conțină apă. Râuri sunt toate câte ni se întâmplă în viață, râuri sunt și căile de multe ori greu de descifrat ale memoriei.

Apropierea morții, ca singură certitudine, șterge granițele temporale. Timpul este o enigmă, asemenea vieții. Suntem, în definitiv, o sumă de amintiri, pe care le putem ordona sau dezordona voluntar sau involuntar. Și totuși, acele râuri, unde duc?

Editura: Humanitas Fiction