Zugzwang sau Strada cu o singură ieșire: proze scurte, medii și lungi de Adrian Alui Gheorghe
Un șahist imbatabil transformă un oraș într-o imensă tablă de șah, iar locuitorii lui devin regi, regine, nebuni, cai, pioni, într-o competiție absurdă care macină destinele tuturor. Un scriitor dis-pare din mediul său, atras de mirajul depărtărilor, de chemarea iubirii, a „tinereții fără bătrînețe”. Cînd se întoarce, după mai bine de 40 de ani, descoperă că misterul dispariției sale îl propulsase între clasicii literaturii din țara sa natală și pe lista pentru Premiul Nobel. Un individ primește moștenire o bibliotecă fabuloasă, o „casă a vîntului“, care îl ia captiv și îl transformă în ficțiune. Un critic literar este răpit de autorii mediocri pe care îi desființează și este constrîns, într-un text de un comic savuros, să-și schimbe discursul critic pentru a deveni poetically correct. Un prunc se naște cu darul de a înfuleca și a secătui de viață tot ce iubește, altul are darul de a potoli foamea celor care doar îi rostesc nu-mele. De la Facerea lumii, fiecare nume are în spate o istorie, demonstrează Adrian Alui Gheorghe, iar fiecare ființă de pe pă-mînt are o rădăcină fantastică din care se poate naște, din fantezia unui povestaș inspirat, o nouă poveste.
„Orașul de apropia amenințător de mine. Niște indivizi, cred că erau ingineri sau arhitecți, s-au plimbat o zi întreagă în jurul clădirii mele discutând, făcând planuri, încercând să o încadreze într-un proiect mai larg. I-am urmărit din punctele mele de observație și am tremurat de indignare. Nu mai puteam nici măcar să incendiez vreo cameră cu cărți, îmi era teamă că ar putea să mă dea de gol căldura degajată prin nișe, eventualul fum care ar scăpa prin filtrele încărcate.
Mi-am dat seama că așa-zisa mea liniște era în pericol din cauza șantierului care se întinsese la câteva zeci de metri de stabilimentul meu. De aceea m-am îmbrăcat decent, mi-amtras pe nas o pereche de ochelari și am ieșit, într-un târziu, în calea echipei pe care am văzut-o la ușă dimineață. Nu voiam să le dau impresia că știu că au fost pe la mine, de aceea le-am spus că sunt proprietarul imobilului din preajmă și, în spiritul bunei vecinătăți, îi rog să-mi spună ce pun la cale. S-au arătat surprinși. Cineva de la Consiliu le spusese că în clădirea mea nu locuiește nimeni, că e o adevărată casă a vântului, din când în când am fost zărit prin preajmă, dar nimeni nu putea să creadă că locuiesc acolo. Le-am confirmat oarecum acest lucru, da, locuiesc în alt oraș, mult mai departe, dar serviciul mă aduce deseori în zonă. Voiau să colaborăm, să încadrăm clădirea bibliotecii într-un proiect mai amplu. Eram de acord? Trebuia să mă gândesc. Trebuia să văd proiectul lor de perspectivă.
M-am întors în camera mea. Am avut o ciudată poftă să beau ceva tare, am găsit o sticlă cu bitter suedez, pe care o cumpărasem mai demult, pe când eram răcit, și am luat câteva înghițituri. Parcă ar fi fost o bucată de șmirghel în pieptul meu destul de sensibil.
Cred că am dormit patru-cinci ore. M-am trezit înspăimântat. Un gând mi se cuibărise în creier, că poliția era deja pe urmele mele. Pentru ce? Nu-mi era prea clar pentru care vină.”
Râsul de Dorina Rusu
„Din echipa de aur a Opiniei studenţeşti, revista ieşeană cu faimă naţională după decembrie ’89, făcea parte şi o zgîtie de fată, cam fragilă pentru o meserie practicată în vremuri atît de tulburi. Aparenţele erau înşelătoare. Zgîtia s-a ţinut scai de minerii care plantau flori, cu bîta, în Piaţa Universităţii, fără să ia bătaie. O lună mai tîrziu se afla în Valea Jiului, înnopta în casa unui miner şi intra în abataj, să vadă cum trăiesc minerii. În gaşca aia de golani, cum ar fi zis Ion Iliescu, toţi talentaţi, inteligenţi şi hotărîţi să termine cu trecutul, scrisul ei avea câteva date clare. Orice temă ar fi abordat, intra în subiect direct, simplu, fără fasoane, fără inhibiţii. Lucru şi mai neobişnuit, punea punct articolelor la fel de brusc, cam pieziş, cam şui, acolo unde considera că orice cuvînt în plus nu-şi avea rostul. Apoi, ştia să facă personaje din oamenii, vestiţi sau iluştri necunoscuţi, despre care vorbea. În fine, mai avea şi darul de a povesti cu umor şi cu olecuţă de autoironie, cît să facă suportabilă viaţa la vreme de restrişte. Toate acestea m-au făcut să-mi zic că în tînăra domniţă doarme un scriitor. Aşa că nu m-am mirat că pînă la urmă chiar a scris o carte. Asta pe care o aveţi în mînă. Şi care, deloc întîmplător, se cheamă Râsul. Cu douăsprezece povestiri rupte din viaţă. Dorina Rusu îmi pare un povestaş plin de farmec. Povestaş în sensul alegoriei prin care Mario Vargas Llosa desemna scriitorul. Adică un om cu darul de a duce şi de a aduce veştile şi poveştile cu oameni şi despre oameni. De citit.” (Neculai Constantin Munteanu)
„În copilărie nu-mi plăcea când femeile îmi spuneau că semăn cu tat, eu aș fi vrut să semăn cu mama, pentru că era deșteaptă, frumoasă și harnică. Îi plăcea să muncească și era atât de iute în tot ce făcea, încât părea că restul lumii se mișcă prea încet pentru ea. La CAP termina mereu prima normele. Nu pentru că era stahanovistă, ci pentru că nu putea să lucreze mai încet. Apoi îi ajuta pe ceilalți. Și tata muncea mult, dar pentru că trebuia, nu pentru că îi plăcea. Lucra tot la CAP, era căruțaș. Toată viața a iubit caii. Mama mi-a povestit că el s-a tăvălit prin curte de durere când comuniștii i-au luat caii, la colectivizare. Când avea timp, tata intra în casă și scria în caietele lui, cu pixul pe care nu avea voie să-l folosească nimeni, despre mersul lucrurilor în lume, în țară și în sat. Ori stătea la masa de lângă geam și citea dintr-o carte groasă de istorie. Sau căuta în dicționar cuvinte noi, pe care însă nu le folosea, pentru că nu avea cu cine. Nu-i plăcea să stea prea mult de vorbă cu oamenii din sat, avea lumea lui. Când eram mică, eram supărată pe el că nu e ca ceilalți, dar, când am crescut, tocmai asta îmi plăcea cel mai mult. Când eram copil, nu-mi plăcea nici numele meu. Nașa zicea că tata a ținut să mă cheme Otilia pentru că era puțin rârâit și nu voia să aibă de zis niciun r când vorbește cu mine. Abia în adolescență a început să-mi placă numele meu.
Și cu noi vorbea puțin. Dar, când avea timp, de Paște, de Crăciun și de ziua lui, când stăteam mai mult la masă, ne spunea povești despre copilărie, despre nemți și ruși, despre legionari și comuniști. Abia așteptam, tot ce-mi amintesc mai frumos despre Crăciun și Paște e legat de poveștile astea. Când eram mică, în fiecare duminică dimineața, când nu trebuia să se scoale cu noaptea-n cap, ca-n celelalte zile, îmi spunea câte o poveste. Pe unele le-am citit și singură, mai târziu, dar mi se părea că ale lui erau mai frumoase, pentru că de fiecare dată punea ceva de la el.”
Ascultă muzica de Dan Miron
Un intelectual ratat, un scriitor aspirant şi un tînăr politician gravitează în mod misterios în jurul unei tinere studente, prostituată solitară, cu toţii fiind puşi în mişcare de legi necunoscute, contrapunctice. Destinele, ca tot atîtea linii melodice, se intersectează doar pentru a se îndepărta din nou, însă vieţile lor ascund un înţeles profund, care se cere descoperit. Urmărind parcursul individual al fiecărui personaj, romanul conturează peisajul moravurilor româneşti înainte şi după evenimentele din 1989, punînd în lumină arivismul, sterilitatea intelectuală şi cinismul specifice unei societăţi în derivă. Bişniţarul devenit revoluţionar şi apoi deputat, profesorul universitar lasciv care abuzează de încrederea viitoarelor studente sau tînăra vulnerabilă, victimă a dramelor familiale, sunt doar cîteva figuri din acest tablou al unei societăţi care obligă la compromis şi promiscuitate morală.
„Dl Ilie Marin, profesorul de matematică din liceu al lui Alex, obișnuia să le spună elevilor săi următoarea poveste: Dacă am considera o viață obișnuită ca fiind o linie și am privi dintr-un punct dat exterior ei, am vedea cum, după un anumit interval de timp, linia capătă un aspect sinuisoidal, în care reușitele și eșecurile se succed într-o ordine neuniformă. Domnul Dacă-Am-Considera – porecla se datora formulei pe care o folosea excesiv, în cele mai variate împrejurări – își intitulase descoperirea Postulatul lui Marin. Dl Marin nu le-a dezvăluit elevilor săi care erau factorii ce făceau ca distribuția succeselor și a eșecurilor să nu fie uniformă. Probabil știa sau intuia că astfel de lucruri se află dincolo de înțelegerea omenească și, în consecință, nu pot fi prinse într-o formulă matematică.
Alex avea să afle curând că dificultățile matematicii de a descifra tainele universului, împachetându-le în ecuații, formule și algoritmi, au fost mult exagerate. Ca și pitagoireicii, domnul Dacă-Am-Considera era convins că numerele sunt cheia de acces la secretele universului.
– Numerele reprezintă expresia unor proporții sau procente, spuse profesorul. Cască ochii la mine, Preda! La ce te gândești?”
Călătoria unui sceptic în jurul lumii de Aldous Huxley
În călătoria sa de un an prin lume (India, Birmania, Japonia, China, America), Aldous Huxley îşi notează impresiile puternice lăsate de locurile pe care le vizitează şi de oamenii pe care îi cunoaşte. India şi Birmania sînt pentru el prilej de a vorbi despre istoria culturală a Caşmirului, despre arhitectura mongolă şi despre istoria artei indiene. Preumblîndu-se cu o ambarcaţiune dinspre tropice spre ecuator, găseşte o veche autobiografie a lui Henry Ford, care-i aminteşte de „valorile şi avantajele” capitalismului. Rezultatul tuturor acestor însemnări este un jurnal încîntător şi plin de viaţă, care dezvăluie un Huxley rafinat, plin de umor şi de profunzime: „Am pornit în călătorie ştiind, sau crezînd că ştiu, cum ar trebui să trăiască oamenii, cum ar trebui să fie guvernaţi, educaţi, ce ar trebui să creadă. Ştiam care e cea mai bună formă de organizare socială şi scopul pentru care au fost create societăţile. Aveam părerile mele asupra oricărei activităţi a vieţii umane. Acum, la întoarcere, mă trezesc lipsit de toate aceste certitudini plăcute”.
„Nepotul cel mic din gospodăria indiană unde am fost primiți pe baza unei scrisori de recomandare era un copil de vreo opt sau nouă ani, frumos, pe acea frumusețe curată, serioasă, sensibilă, pe care o au doar copiii. Într-una din cărțile sale, am uitat în care, Benjamin Kidd face câteva reflecții foarte înțelepte asupra frumuseții copiilor. Frumusețea copiilor, afirmă el, este o frumusețe aproape supraumană. Când suntem copii, suntem precum îngerii – candizi, pasionați în mod inocent, inteligenți într-un fel dezinteresat. Calitățile angelice ale minților noastre ni se reflectă pe chip. În tinerețe și în prima fază a maturității suntem umani; îngerul moare și rămânem oameni. Arta greacă, în mod semnificativ, se preopcupă aproape în exclusivitate de tinerețe. Pe măsură ce vârsta de mijloc avansează, devenim din ce în ce mai puțin umani, din ce în ce mai mult în regnul simiani. Unii rămân maimuțe până la sfârșit. Alții, odată cu slăbirea energiilor și a poftelor trupești, devin pentru a doua oară ceva mai mult decât umani, precum anticii din fabula domnului Shaw – devin minți personificate.”
Nuferi negri de Michel Bussi
Roman recompensat cu douăsprezece premii literare în anul apariţiei, printre care: Prix Polar méditerranéen, Prix Polar Michel Lebrun de la 25ème Heure du Livre du Mans, Prix des lecteurs du Festival Polar de Cognac, Grand Prix Gustave Flaubert, Prix Gouttes de Sang d’encre de Vienne
Giverny. În timpul zilei turiştii iau cu asalt casa în care a trăit în ultima parte a vieţii Claude Monet şi grădinile care au inspirat faimoasele tablouri cu nuferi. Dar cînd se lasă tăcerea, satul acesta mic şi liniştit îşi dezvăluie partea întunecată. Nuferi negri spune o poveste care începe şi se încheie cu o crimă. Jérôme Morval, un bărbat a cărui pasiune pentru artă este depăşită numai de cea pentru femei, este găsit mort în pîrîul care trece prin grădinile lui Monet, avînd în buzunar o ilustrată ce reproduce un tablou cu nuferi şi pe care sînt scrise cuvintele Unsprezece ani. La mulţi ani. În firele misterului sînt prinse trei personaje feminine: o fetiţă talentată pasionată de pictură, seducătoarea învăţătoare a satului şi o bătrînă care pare să ştie prea multe despre viaţa celor care-o înconjoară. Toate împărtăşesc acelaşi secret. Dar ce le leagă pe ele de moartea lui Jérôme Morval? Şi ce legătură au toate acestea cu misteriosul tablou cu nuferi negri?
„Mă întorc de pe Île aux Orties. De data aceasta, după ferma lui Richard Paternoster, în loc să revin la Moulin des Chennevières, o apuc la dreapta, către cele trei parcări ca niște petale. Neptun zdupăie pe lângă mine. Mașinile și autocarele încep să elibereze locurile din parcare. De mai multe ori, câțiva tâmpiți care dau înapoi fără să se uite în oglindă aproape că mă răstoarnă. Lovesc cu bastonul peste bara din spate, ba chiar peste partea de jos a caroseriei. Nu îndrăznesc să spună nimic unei bătrâne ca mine. Ba chiar se scuză.
Iertați-mă, fiecare se distrează cum poate.
– Haide, Neptun…
Gogomanii a fi în stare să-mi calce câinele.
Ajung în sfârșit pe Chemin du Roy. Înaintez câțiva metri, până la grădinile lui Monet. E buluceală mare între trandafiri și nuferi. Trebuie spus, e o zi frumoasă de primăvară, mai rămâne doar o oră până la închiderea grădinii. Turiștii vor ceva în schimbul tuturor kilometrilor parcurși și așteaptă cuminți, în șir indian, pe alei, cărucior lângă cărucior. Giverny la orele șaptesprezece. Tendință RER.
Privirea mi se pierde în mulțime. Rapid, n-o să mai văd decât pe ea.
Pe Fanette.
Stă cu spatele la mine. S-a instalat pe malul bazinului cu nuferi, în fața pânzei rezemate de glicine. Ghicesc că plânge.”
Băiatul sălbatic de Paolo Cognetti
Roman autobiografic înrudit cu bestsellerul Cei opt munţi, Băiatul sălbatic are drept protagonist un bărbat în vîrstă de treizeci de ani, singuratic, dezorientat şi care şi-a pierdut încrederea în sine. Cei zece ani în care nu a mai văzut munţii unde a descoperit libertatea pe cînd era copil şi-au lăsat amprenta asupra sa, transformîndu-l într-un om vlăguit şi demoralizat. Şi acesta e motivul pentru care se hotărăşte să închirieze o cabană aflată la 1.900 de metri altitudine ca să trăiască, timp de cîteva luni, viaţa la care visase întotdeauna în secret. Izolat de lume, avînd drept companie doar nişte localnici, cîteva animale şi cărţile autorilor preferaţi – Henry David Thoreau, Jon Krakauer, Elisée Reclus –, îşi recapătă forţele, redescoperind totodată esenţa propriei fiinţe: inspiraţia de a scrie. Jurnal, meditaţie filozofică şi jurnal de călătorie deopotrivă, Băiatul sălbatic este o reflecţie profundă asupra singurătăţii, prieteniei şi relaţiei cu natura şi cu familia. O carte emoţionantă şi plină de forţă aparţinînd uneia dintre vocile de prim rang ale literaturii italiene contemporane.
„Carevasăzică ești un subversiv, mi-a spus destupând vinul când am încercat să-i explic ce căutam acolo sus. Îi spusesem că nu îmi plăceau regulile și stăpânii și că la oraș mă simțeam închis în cușcă: dacă pentru a trăi așa cum voiam trebuia să stau singur în creierii munților, ei bine, acceptam singurătatea în schimbul libertății pe care mi-o dădea. Gabriele a înțeles perfect despre ce vorbam. Doar când mi-am prezentat alegerea ca pe o chestiune politică s-a încruntat făcând o grimasă. Purta haine militare, detesta străinii, chiar dacă la viața lui nu văzuse decât vreo doi, iar când vorbea despre femei, îi plăcea să facă pe durul. Cu toate astea, eram convins că era mult mai anarhist decât mine; nu avea nici familie, nici o slujbă stabilă, nici televizor, nici mașină, nici credit la bancă; nu avea nevoie de bani decât ca să-și cumpere mâncare și băutură; nu vota, nu-l găseai pe net, nu era luat în calcul în nici un sondaj și în nici o cercetare de piață, nu făcea parte din nici o medie. Un om ca ăsta, care își construise existența la marginea societății, unde trăia în felul lui, era mai subversiv decât aș fi reușit eu vreodată să-mi închipui că e posibil în vremea noastră, însă nu găseam cuvintele ca să i-o spun. Când mă aventuram în discuții complicate, se uita cruciș la mine, iar dacă foloseam cuvintel dificile, înceta să mă asculte. Așa că i-am făcut pe plac. Poate ai dreptate, i-am spus. Cred că sunt un suversiv.”
Labirintul sufletelor de Carlos Ruiz Zafón
În Barcelona de la sfîrşitul anilor 1950 un mister cu iz de conspiraţie, declanşat de dispariţia ministrului Mauricio Valls, o aduce în scenă pe strania, frumoasa şi impenetrabila Alicia Gris. Alicia, agent secret aparent imbatabil, e, în acelaşi timp, o fiinţă rănită fizic şi sufleteşte de războiul civil din urmă cu douăzeci de ani. Pornită în căutarea ministrului dispărut, alături de căpitanul de poliţie Vargas, ea va descoperi secretele cumplite ale unei elite corupte, orori ale trecutului care fac încă victime – iar tînăra Alicia riscă să devină una dintre ele. Totuşi, într-o lume în care e aproape imposibil să distingi prietenii de duşmani, iar moartea pîndeşte la fiecare pas, ea îşi urmăreşte cu obstinaţie misiunea. Într-o cascadă de dezvăluiri şi aventuri ce ţin cititorul cu sufletul la gură, prozatorul spaniol îl readuce în scenă pe Daniel Sempere, al cărui destin se intersectează cu cel al Aliciei. Daniel, obsedat de moartea prematură a mamei sale, Isabella, ar face orice ca să dezlege misterul acelei morţi. Iar Alicia e exact persoana care poate să-l ajute. Numai că adevărul are un preţ teribil pentru cei doi eroi. Labirintul spiritelor, ultimul volum al tetralogiei Cimitirul Cărţilor Uitate, reface şi completează traseul unor personaje din volumele anterioare, leagă toate firele poveştilor şi rotunjeşte o istorisire amplă, plină de taine, dezvăluiri şi răsturnări de situaţie.
„În seara aceea, după vizita la Villa Mercedes și după ce-l trimisese pe Vargas să amușine ce mai era nou pe la sediul poliției, Alicia s-a dus iarăși la Biblioteca Națională. A străbătut sala de lectură și a intrat în aripa rezervată cercetătorilor. Destul de mulți academicieni visau cu ochii deschiși la pupitrele lor atunci când Alicia a trecut discretă printre ei și s-a dus la ușa neagră din capătul sălii. De-a lungul anilor ajunsese să cunoască obiceiurile lui Virgilio și și-a zis că la ora aceea mai mult ca sigur se afla la al treilea nivel, ordonând incunabulele consultate de cercetători în acea dimineață. Într-adevăr, l-a găsit acolo, înarmat cu lanterna pe care i-o făcuse cadou și fredonând o melodie de la radio în timp ce își muta agale scheletul dintr-o parte în alta. Imaginea i s-a părut irepetabilă și demnă de o legendă proprie.
– Sunt de-a dreptul fascinată de ritmul ăsta tropical, Virgilio.
– Ritmul contează și când bați un cui. Ți-au dat drumul mai devreme astăzi sau nu mai știu eu ce zi e?
– Am venit într-o vizită semioficială.
– Nu-mi spune că m-au arestat.
– Nu, dar cunoștințele tale sunt sechestrate temporar, pentru a fi puse în slujba intereselor naționale.
– Dacă-i așa, hai să vedem despre ce-i vorba.
– Aș vrea să te uiți puțin la ceva.
Alicia a scos cartea pe care o găsise ascunsă în biroul lui Valls și i-a întins-o. Virgilio a luat-o și a aprins lanterna. DE cum a văzut gravura cu scara în formă de melc, s-a uitat scrutător la Alicia.
– Ai măcar cea mai vagă idee ce e asta?
– Mă gândeam că tu m-ai putea lămuri
Virgilio s-a uitat peste umăr, ca și cum s-ar fi temut să nu mai fie și altcineva acolo, după care i-a făcut semn din cap.
– Hai mai bine să mergem în biroul meu.
Biroul lui Virgilio era o cămăruță strâmtă, încastrată în capătul unuia dinte coridoarele de la nivelul cel mai de jos. Încăperea părea să fi răsărit din ziduri ca urmare a presiunii exercitate de milioanele de cărți stivuite etaj după etaj. Era un soi de cabină burdușită cu cărți, dosare și tot soiul de obiecte surprinzătoare, de la pahare cu pensule și ace de cusut până la lupe, lentile și tuuri cu vopseluri. Alicia a înțeles că aici era locul unde Virgilio ducea la bun sfârșit operațiunile urgente de salvare și restaurare a exemplarelor pe cale de dispariție. Obiectul cheie al laboratorului era un frigider micuț. Virgilio l-a deschis și Alicia a observat că era plin cu sucuri de portocale. Prietenul ei a turnat câte un pahar pentru fiecare și, înarmat cu ochelarii de mărit, a așezat cartea pe o bucată de catifea roșie, apoi și-a tras niște mănuși subțiri de mătase.
– Ținând cont de tot ceremonialul ăsta, bănuiesc că trebuie să fie vorba de o raritate…
– Șșșșt, a zis Virgilio, făcând-o să tacă.
Timp de câteva minute Alicia a urmărit cum bibliotecarul examina fascinat cartea lui Victor Mataix, trecându-și limba peste buze la fiecare pagină, mângâind ilustrație după ilustrație și savurând fiecare gravură, de parcă ar fi fost vorba despre un festin gastronomic.
– Virgilio, mă ții ca pe jar. Spune ceva, ce naiba!
Bărbatul s-a întors spre ea, cu pupilele lui albastre și reci ca gheața mărite de lentilele ochelarilor de ceasornicar.
– Presupun că nu-mi poți spune de unde o ai, a zis el.
– Presupui bine.
– Asta e o piesă de colecție. Dacă vrei, îți spun cine ți-ar da un preț extrem de bun pe ea, chiar dacă trebuie să ai mare grijă, pentru că e o carte interzisă nu numai de guvern, ci și de sfânta noastră biserică.
– Asta și alte câteva sute. Poți să-mi spui despre ea ceva ce nu mi-aș putea imagina?
Virigilio și-a scos ochelarii și a golit jumătate de pahar de suc fără să-l ia de la gură.
– Scuze, m-am emoționat, a mărturisit el. Sunt cel puțin douăzeci de ani de când nu am văzut o asemenea minunăție…
Virgilio s-a lăsat pe spate în fotoliul capitonat. Ochii îi străluceau și Alicia a știut că sosise ziua prevestită de Bermeo Pumares.”
