O destul de cunoscută cântăreaţă contemporană, Gabriella Cilmi are o melodie, „Sweet about me”, cu un videoclip sugestiv, din care se înţelege de fapt că… nimic nu este dulce despre „personajul” cântecului.
Într-un fel, Alina Simona Dragomir, cu noua sa carte, un debut în toată puterea cuvântului, după o plachetă mai veche şi alte încercări prin antologii, aduce o oarecare schimbarea de abordare: poeta cuminte îşi „trage” straie noi de cuvinte şi propune un alt „gust”, amintind de frumoasele vremuri când debutau Adina Dabija, Alina Durbacă, Florina Zaharia ori Ioana Dudnic, ultimele trei, renunţând, se pare, din păcate, în ultimul timp cel puţin, să mai scrie ori să mai publice…
Apropo de gust; chiar aşa începe cartea, cu „bergamota aia. Acrişoară./ sfârtecă limba-n două.” Este o anume dezinvoltură, şi în ceea ce priveşte fragmentele cu substrat şi aluzie erotice, dar totul pleacă, dacă este să continuăm dansul cu Cilmi, de la „o pacifistă celibatară”, un pic obosită de primii paşi în lumea literară, atât de agitată, în pofida aparenţelor… Aflăm de oboseală şi de cuminţenia… pacifistă dintr-un poem fără titlu, de la pagina 27, unde imaginea şi tonul sunt… capsate: „mi-am prins un ochi într-o carte./ cu capsatorul./ celuilalt i-am pus sare.”
Avem aici un… pui de Angelă Marinescu, pe Alina Simona Dragomir, „cu un iz de sălbăticie”, p.69, căreia nu-i este teamă să-şi asume ca părinte literar nu numai pe Bacovia, deşi, ca scriitură, după cum bine observă şi Ioan Holban în prefaţă, este discutabilă descendenţa sau ascendenţa, ci şi pe un Stephen King:
„citisem un roman. acum câţiva ani./ «o mână de oase». ce clişeu. cam aşa eram şi eu./ o mână de oase./ fetele la 17 ani/ ar trebui să aducă din e în ce mai mult a femei./ eu tindeam spre înfăţişarea merelor crude./ Stephen King crea că poeţii intră într-un soi de transă./ moartea inspiraţiei. spun băieţaşii de pe scara blocului/ cum şi-ar mai înfige ei dinţii/ în carnea mea nu prea scoasă în lume.” (p.41)
Nu ştiu dacă Stephen King, un rege al horror-ului, a scris şi poezie, dar probabil nu ar scrie… precum Alina Simona Dragomir. Cuvintele-ei-de-carne sunt şi dintr-un fel de jurnal unde vârstei i se dă o oarecare valoare existenţială (întorcându-mă la pagina 27: „fata cu părul negru. am scorţişoară sub unghii./ m-am văzut ieri seară. spânzuram de streşina casei/ un felinar/ plouă/ ei spun că tot cerul. frânghii înnodate la geamuri./ am 22. şi-o mână de poet.”), îndrăzneala nu-i lipseşte, la urma urmei, de ce nu ar avea o amuletă chiar „o mână de poet”, moaştele ar putea fi reevaluate: „Durerea e-o victimă. ca o locomotivă cu aburi./ caut violatori, aştept provincia./ în pantofi o lamă” (tot 27)
Ludicul (şi) auto-critic o pot provoca să afirme: „asta nu-i artă./ să crezi că aburii grei de carne fiartă/ pot naşte un poem./ ce delicioasă insolenţă!/ ci un hoit arzând. vulgar/ prin cuvinte” (p.10)
Abstractul relativ ne reaminteşte că arta cuvintelor, Poezia, poate fi şi un fel de vrăjitorie, dacă nu chiar magie… Referinţele pot fi surprinzătoare: „dimineaţa eşti doar 55%/ din conţinutul cazanului cu apă de ploaie/ unde se-adună plânsul ţăranilor/ după recoltă.” (p.11)
Între ruralul aproximativ şi fluviu este… Oraşul, citadinul fiind, totuşi, predominant: „vizavi e Dunărea./ un tramvai. azi noapte. îşi croia calea./ printre necunoscuţi. şchiopătând rizibil./ o adunătură de violatori. beţivi. soţi depravaţi./ tătici, poate. peste ei se întindea leneşă/ nervozitatea./ deghizată. insultând noaptea./ cursa rapidă spre nicăieri.” (p.13)
Dacă tot este amintit întru texte Benjamin Spark, artist plastic franco-belgian („sunt Mata Hari./ curtezana bărbilor încâlcite./ aseară B. Spark s-a trezit tuşind:/ «fato, uite cum îţi zdrobesc zorile pruncul», p.17), poemele Alinei Dragomir au ceva din rupturile lucrărilor plastice ale acsetuia şi, ţinând cont şi de un film cult, dar şi de un gen muzical, ar putea face parte dintr-un curent căruia i-am putea spune „pulp fusion”, dar nu „pulp fiction”: „albeaţa pileii lui mă-ndeamnă la rugăciune./ vergurul e demoniac la ora asta târzie./ şi râde cu gura până la urechi văzându-mă/ cum mă poticnesc./ goliciunea hermafroditului nu m-a prins/ niciodată.” (p.21)
„Furia feminină” aproape virginală îşi agaţă amortizor subtil (sau nu), între o „goală pe străzi” şi o „lenjerie intimă”, preferându-se oarecum „Chitterling con carne” (copy right Pucho & His Latin Soul Brothers), cu un metaflirt: „acum nu ştiu dacă mă atragi fizic sau intelectual./ buzele-ţi sunt mai ispititoare când se freacă una de alta./ provoacă un soi de malahie./ surdă. Metaforică în spaţiile goale. Ferecate./ claustrarea-ntr-un pahar de vin e mai diluată./ inepţiile se şterg cu podul palmei./ nostalgicii se tem de curiozitate./ la fel cum tu priveai terifiat molohul în ochii mei.” (p.23)
Deloc la vârsta nostalgiilor, deşi „rafale din trecut îmi aburesc ochelarii”, p.33, Alina Dragomir are curaj să privească literar Molohul, zeitatea cărora fenicienii sacrificau copiii (literari, adaug eu). Şi nu îi este frică de păcate posibile: „încheietura ta goală mă îndeamnă spre păcat./ păcătuieşte cu mine. Dumnezeu e orb./ şi surd pe deasupra./ astâmpără seceta cu brobroadele de transpiraţie de pe frunte./ iubesc.” (p.28)
Alina Dragomir experimentează, dar nu de dragul experimentului, vrea să simtă şi cum iubesc statuile, p.30, sau măcar cum se îndrăgostesc, cum este să fii şi bătrână, poate de „85”, poate şi cum este să fii Ană Karenină sau Ană de Manole („trenul se apropie/ răsăritu-mi colorează unghiile-n roşu”, p.33), „şi femeile pot bea whisky”, este Ină, p.36, poate să-şi piardă vocale din nume în lupta cu consoanele altcuiva, p.60, uneori parcă este un ecou de pastişă, sentimentală sau nu („obrajii bărbaţilor/ sunt un câmp de floarea soarelui/ prădat/ şi ars din temelii./ în urmă doar/ trupuri de călugări/ decapitate/ şi/ despuiate/ cu găuri în piele./ hoţii n-au milă./ umblă şi deflorează/ Măriile/ lui august şi septembrie/ în cruciada de la apus.”, p.76), sub ramuri de măslini se pot ţese coşmaruri, texte-om, deja înrăite/ţi, pot fi născute: „umbre negre ies din întuneric. îmi intră în ochi./ zici că-s moaşe. vor să mă asiste./ dâre de sânge. mânia./ îmi iese din gură şi ţipă./ te-am născut.” (p.38)
Pe pagina următoare este anunţată naşterea unui vârcolac, bref, în condiţiile în care oboseala jucată sau nu de care scriam mai sus poate avea „gheare de mâţă”, p.40, poate este prea târziu să fie vorba, poezia despre o „Carrie”, dacă tot ziceam şi de King, a poeziei româneşti tinere, nemiloasă, naivă, pândind neobosită înainte, aici sunt aluzii la poemul de la p.45, „nebunii privesc fix. ca pisicile/ saturnaliile-n încâlceala părului lui./ cărările albe-şi caută sensul prin mâna/ de cărbune./ un copil cu o torţă nu mai vrea să crească./ nemilos. naiv./ pândeşte neobosit înainte.”
Scriam mai sus de un anume abstracţionism, relativ, poate chiar de un ermetism, dacă aluziile culturale nu sunt îndeajuns de clare sau de uşor de reamintit. Într-un text apare anul 1852. Probabil anul, dacă nu cumva este o altă cameră de hotel dintr-un alt film de groază: „m-a întrebat dacă am ochi verzi şi şerpi în păr./ galant străinul. l-am întâlnit în întuneric./ mi-a dăruit două cărţi. Cu reţete de frumuseţe./ oricum eşti. mă încuraja./ bărbaţii se nasc galantoni. în 1852./ seara. femeile-şi ascundeau obrajii în dantele./ poalele rochiilor aveau rafturi cu cărţi.” (p.49)
Să fie anul morţii lui Gogol, căror suflete moarte le-ar scrie Alina Dragomir, prin aluzii diverse la un social, unde şi părinţii apar, la un moment dat, dar şi alte personaje („P. îşi altoia molcom buricul degetelor/ pe linia secetoasă a taliei mele./ desfrâul căpăta noi sensuri în mâinile lui.”, p.51), uneori Nebunia te duce cu gândul la personaje din „Game of Thrones”: „îşi plimba ochii pe pulpele mele prea albe./ tremuratul timid al gleznelor îi stârnea pofta./ cunoşteam zvâcnetul muşchilor la câinii/ de vânătoare.”, p.52, Scârba pare să maturizeze uneori prea curând, dincolo de orice sete de frumuseţe şi candoare: „mi se scârbise de atâta inocenţă înfierbântată./ mâinile i se plimbau tremurând peste clape./ recunosc, mereu mi-am dorit să iubesc/ un pianist./ timpul întins comod peste noi/ ne-a acoperit trăsăturile luminoase ale feţei./ nu mai vedeam/ nu mai eram văzută./ unde era bărbatul frumos şi viu/ ca un copac de primăvară?” (p.53)
Ispita concluziilor seduce şi ea, ca la un Pierre Choderlos de Laclos: „facerea poemului e perversă/ ca orice joc de noroc.”, dar/sau „ce-ar mai putea însemna poezia dacă nu un act incestuos?” (pp.54-55)
Într-o „lume a bărbaţilor în care/ tot mai multe femei iubesc femeile”, p.57, dacă tot vorbeam de „Carrie”, „fata asta are ceva hain în ochi”, p.75, nu mă pot abţine: „roşul nu mai e atât de roşu cum era ieri./ nici ieri-ul nu se mai simte atât de ieri ca roşul./ doar pântecul fetei e la fel ca ieri./ roşu./ dar gol./ roşul nu mai e atât de roşu cum era ieri./ e doar gol.” (p.56) Iar când „sinele era sânge”, p.66, poate urma „în pântecul unei palme de pământ/ cinci bărbaţi trecuţi de patruşcinci/ culeg firul roşu al unui poem/ care de obicei face excepţie de la regulă;/ când eram copilă/ am învăţat că există şi văduve fericite.” (p.69)
Un personaj liric, Nora, zice şi ea: „dacă n-ai cu ce/ să conştientizezi durerea/ nici nu-i durere”, p.72. Bref, Privirea cărţii, bacoviană sau nu, scanează o lume, a noastră, unde zeii sunt uitaţi în coastele creştinilor, p.74, lasă o mărturie a unei anume receptări: „orice bărbat e dator să-ncerce./ sus la brutărie./ plâng lebedele pe poante/ în braţele mujicilor/ în jeans./ nu se jenează/ de uitătura gravă/ a tatălui./ şi-a fiului./ şi-a Sfântului Duh./ Amin.”, p.77, aşa se încheia cartea, măsură a unei diluări a bănuitei nobleţe, fiinţă care se ascunde din ce în ce mult de frica unor sacrificii inexplicabile.
Spiritul vremii a ars buzele poetei, sărutul i-a fost cuvânt:
„cuvânt sublim. spânzurat./ împleteşte-mi noaptea în păr./ siluete de smoală încinsă./ s-au prelins pe gât la vale. îndrugă-mi:/ «te iubesc, copil al nopţii.»” (p.14)
Şi demonul (inspiraţiei, de găsit şi ea, cu tot cu absenţă în carte!) zâmbeşte: „ţi-s buzele sete./ sete de somn./ pe sânii ei mici./ sau poate sub laba piciorului.” (p.15)
Într-un fel, au trecut mii de ani până să spună cineva că orice femeie îşi naşte iubitul. Alina Dragomir a fost acolo, pe fază, şi a surprins momentul. Sau poate Poezia a ars filmul? Cine este iubitul? Cine mai este Bacovia? King, dintr-un turn negru, poate da un răspuns, de un anume lirism…
„Ochi de culoare bacoviană ” de Alina Simona Dragomir
Editura: Junimea
Colecția: Numele poetului
Anul apariției: 2017
Nr. de pagini: 82
ISBN: 978-973-37-2082-9
